ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 214/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 214/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 381 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis în

parte acțiunea intentată de reclamanta P.C. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P.

și în consecință, a fost obligat pârâtul să îi plătească reclamantei

echivalentul în lei la data plății a sumei de 150.00 euro reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată reclamantei

prin sentința nr. 983/1958 pronunțată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului

Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj.

A fost

obligat pârâtul să îi achite reclamantei echivalentul în lei la data plății a

sumei de 150.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea politică aplicată defunctei L.E., prin sentința nr. 983/1958

pronunțată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a

Militară Cluj.

S-a

respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al

condamnării aplicate prin sentința nr. 983/1958, pronunțată în dosarul nr. 806/1958

al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj.

A fost

obligat pârâtul să îi achite reclamantei suma de 1.500 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 983

din 26 iulie 1958 pronunțată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al

Regiunii a III-a Militară Cluj, reclamanta P.C. a fost condamnată, la 5 ani

închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, pentru infracțiunea

de omisiune a denunțării la crima de constituire în bandă în scop terorist,

prevăzută de art. 228 C. pen., combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen.,

modificat prin Decretul nr. 318/1958; prin aceeași sentință și mama

reclamantei, L.E. a fost condamnată, la 8 ani închisoare contravențională și 4

ani interdicție corecțională, pentru infracțiunea de omisiune a denunțării la

crima de constituire în bandă în scop terorist, prevăzută de art. 228 C. pen.,

combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen., modificat prin Decretul nr. 318/1958.

Din

probele administrate în cauză, a rezultat că reclamanta a executat pedeapsa în

perioada 27 aprilie 1958 - 25 aprilie 1963, iar mama ei a executat 4 ani și 3

luni închisoare, fiind eliberată în anul 1963. Reclamanta și mama ei au

executat pedepsele în închisorile din Miercurea Ciuc, Arad și Oradea, iar după

eliberare au lucrat în C.A.P.

Prin

hotărârea nr. 230 din 31 octombrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea

Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantei i s-a acordat o indemnizație de 1.000

lei lunar, pentru detenția de 5 ani închisoare, care reprezintă 7 ani și 6 luni

vechime în muncă.

Având în

vedere că reclamanta a fost arestată la vârsta de 18 ani, când era încă elevă

și a executat pedeapsa închisorii pe o perioadă de 5 ani, iar mama ei a

executat de asemenea aproape 5 ani închisoare, în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei și în

consecință i s-au acordat despăgubiri în sumă de 150.000 euro pentru

prejudiciul moral suferit personal de reclamantă ca urmare a condamnării sale

și 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea

politică aplicată defunctei sale mame L.E.

S-a

respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al

condamnării aplicate prin sentința penală nr. 983/1958 a Tribunalului Militar

al Regiunii a III-a Militară Cluj, pe motiv că potrivit art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, condamnările suferite de reclamantă și de mama ei,

constituie de drept condamnări cu caracter politic.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând schimbarea

ei și în consecință, în principal respingerea acțiunii, iar în subsidiar

reducerea cuantumului despăgubirilor acordate.

În

motivarea apelului, pârâtul a susținut că prima instanță nu a făcut trimitere

la înscrisul din care rezultă anii efectivi de detenție efectuați de reclamantă

și de antecesoarea ei.

La

acordarea sumei de 300.000 euro, prima instanță nu a arătat modalitatea de

cuantificare a daunelor morale, ci a făcut doar aprecieri pur subiective,

imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul.

De

asemenea, a mai susținut pârâtul-apelant că prima instanță deși a reținut că în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantei i s-a acordat în anul 1990

suma de 1.000 lei, nu a ținut seama de despăgubirile totale acordate timp de 20

de ani, la stabilirea despăgubirilor acordate prin sentința apelată.

Comparativ

cu despăgubirile acordate prin hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de către prima

instanță, este exagerat de mare.

La pronunțarea

hotărârii atacate, tribunalul s-a bazat în cea mai mare parte pe prezumții, dar

care au fost reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ.

Pârâtul-apelant

a mai criticat sentința atacată și sub aspectul obligării lui la plata cheltuielilor

de judecată în sumă de 1.500 lei, deoarece nu s-a aflat în culpă procesuală, în

speță fiind vorba de o răspundere obiectivă stabilită prin lege, M.F.P. fiind

indicat de legiuitor doar ca persoană care efectuează plata despăgubirilor

întemeiate pe Legea nr. 221/2009.

Prin

„completarea la motivele de apel” pârâtul a solicitat ca la soluționarea

apelului său să se ia act de apariția O.U.G. nr. 62/2010, care stabilește

plafoane maxime care pot fi acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009.

Ulterior,

la data de 2 decembrie 2010, apelantul a depus la dosar un înscris prin care

învederează instanței pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziilor nr.

1354/2010 și nr. 1358/2010.

Prin

decizia civilă nr. 91/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru cauze cu minori și familie, a

admis în parte apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj

împotriva sentinței civile nr. 381 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. 3920/117/2009, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000

euro în favoarea reclamantei P.C. în nume propriu, precum și a sumei de 150.000

euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea

politică a defunctei L.E.

A

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea

acestei decizii s-a reținut că prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Prestația

la care reclamanta a solicitat să fie obligat statul, reprezentând

despăgubirile pentru daunele morale suferite ca urmare a condamnării cu caracter

politic atât a ei cât și a mamei sale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală ce

urma să aibă loc la finalul unei proceduri judiciare.

Așa

fiind, înseamnă că reclamanta nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009

un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generate de aplicarea art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuia să îl prezerve sau să

îl confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi

printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa cel mai devreme după

momentul rămânerii ei definitive în apel.

Întrucât

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată anterior

soluționării apelului, caracterul ei erga omnes se impune și în prezenta cauză,

situație în care urmează să se constate că raportul juridic de obligație legală

dintre stat și reclamantă, a încetat.

Instanță

a apreciat a fi menținute dispozițiile sentinței privind obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată, deoarece reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile unei legi adoptate de Parlamentul României, care a prevăzut o

procedură judiciară obligatorie pentru acordarea despăgubirilor, pentru

parcurgerea căreia a avut nevoie de asistență juridică prin avocat.

Împotriva

acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta P.C., invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanța a

reținut, în raport de decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, că acțiunea

nu mai are temei juridic.

Că

potrivit dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., instanța nu era ținută de temeiul

juridic invocat de către parte, acțiunea având temei juridic dispozițiile art. 998

– art. 999 C. civ.

S-au

adus argumente în ce privește netemeinicia modului determinare a cuantumului

despăgubirilor stabilite de către instanța de fond.

Recursul

nu este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății.

Instanțele

sunt obligate să soluționeze cauza în cadrul juridic determinat de reclamant,

nefiindu-le permis să procedeze la schimbarea calificării date de reclamant,

acesta fiind cel care stabilește cadrul procesului, în ce privește persoana cu

care se judecă și obiectul pricinii.

Numai în

cazul în care acțiunea este redactată deficitar și nu se indică temeiurile de

drept ale acțiunii instanța are obligația să pună în discuția părților

aspectele deficitare în vederea stabilirii exacte a obiectului și a încadrării

juridice a acțiunii.

Se

constată că în cauză cadrul juridic al acțiunii a fost fixat chiar de către

reclamantă, care a indicat în drept dispozițiile Legii nr. 221/2009, cauza

fiind soluționată din perspectiva temeiului juridic indicat de parte.

Hotărârea

instanței de fond nu a fost atacată cu apel de către reclamantă iar potrivit art.

294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

În mod

legal, instanța de apel a analizat cauza din perspectiva temeiului juridic al

acțiunii, indicat de către reclamantă și reținând incidența în cauză a deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a statuat că la data soluționării cauzei

nu mai exista temeiul juridic al acțiunii.

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat

neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și,

prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții

Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011),

care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta P.C. împotriva deciziei nr. 91/ A din 16

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2012.