ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 214/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 381 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea intentată de reclamanta P.C. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. și în consecință, a fost obligat pârâtul să îi plătească reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 150.00 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată reclamantei prin sentința nr. 983/1958 pronunțată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj. A fost obligat pârâtul să îi achite reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 150.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctei L.E., prin sentința nr. 983/1958 pronunțată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin sentința nr. 983/1958, pronunțată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj. A fost obligat pârâtul să îi achite reclamantei suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 983 din 26 iulie 1958 pronunțată în dosarul nr. 806/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, reclamanta P.C. a fost condamnată, la 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, pentru infracțiunea de omisiune a denunțării la crima de constituire în bandă în scop terorist, prevăzută de art. 228 C. pen., combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen., modificat prin Decretul nr. 318/1958; prin aceeași sentință și mama reclamantei, L.E.

a fost condamnată, la 8 ani închisoare contravențională și 4 ani interdicție corecțională, pentru infracțiunea de omisiune a denunțării la crima de constituire în bandă în scop terorist, prevăzută de art. 228 C. pen., combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen., modificat prin Decretul nr. 318/1958. Din probele administrate în cauză, a rezultat că reclamanta a executat pedeapsa în perioada 27 aprilie 1958 - 25 aprilie 1963, iar mama ei a executat 4 ani și 3 luni închisoare, fiind eliberată în anul 1963. Reclamanta și mama ei au executat pedepsele în închisorile din Miercurea Ciuc, Arad și Oradea, iar după eliberare au lucrat în C.A.P. Prin hotărârea nr. 230 din 31 octombrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantei i s-a acordat o indemnizație de 1.000 lei lunar, pentru detenția de 5 ani închisoare, care reprezintă 7 ani și 6 luni vechime în muncă.

Având în vedere că reclamanta a fost arestată la vârsta de 18 ani, când era încă elevă și a executat pedeapsa închisorii pe o perioadă de 5 ani, iar mama ei a executat de asemenea aproape 5 ani închisoare, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei și în consecință i s-au acordat despăgubiri în sumă de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit personal de reclamantă ca urmare a condamnării sale și 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea politică aplicată defunctei sale mame L.E. S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin sentința penală nr. 983/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, pe motiv că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnările suferite de reclamantă și de mama ei, constituie de drept condamnări cu caracter politic.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând schimbarea ei și în consecință, în principal respingerea acțiunii, iar în subsidiar reducerea cuantumului despăgubirilor acordate. În motivarea apelului, pârâtul a susținut că prima instanță nu a făcut trimitere la înscrisul din care rezultă anii efectivi de detenție efectuați de reclamantă și de antecesoarea ei. La acordarea sumei de 300.000 euro, prima instanță nu a arătat modalitatea de cuantificare a daunelor morale, ci a făcut doar aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul. De asemenea, a mai susținut pârâtul-apelant că prima instanță deși a reținut că în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantei i s-a acordat în anul 1990 suma de 1.000 lei, nu a ținut seama de despăgubirile totale acordate timp de 20 de ani, la stabilirea despăgubirilor acordate prin sentința apelată.

Comparativ cu despăgubirile acordate prin hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de către prima instanță, este exagerat de mare. La pronunțarea hotărârii atacate, tribunalul s-a bazat în cea mai mare parte pe prezumții, dar care au fost reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ. Pârâtul-apelant a mai criticat sentința atacată și sub aspectul obligării lui la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei, deoarece nu s-a aflat în culpă procesuală, în speță fiind vorba de o răspundere obiectivă stabilită prin lege, M.F.P. fiind indicat de legiuitor doar ca persoană care efectuează plata despăgubirilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009.

Prin „completarea la motivele de apel” pârâtul a solicitat ca la soluționarea apelului său să se ia act de apariția O.U.G. nr. 62/2010, care stabilește plafoane maxime care pot fi acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Ulterior, la data de 2 decembrie 2010, apelantul a depus la dosar un înscris prin care învederează instanței pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziilor nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010. Prin decizia civilă nr. 91/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru cauze cu minori și familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 381 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. 3920/117/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro în favoarea reclamantei P.C.

în nume propriu, precum și a sumei de 150.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a defunctei L.E. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea acestei decizii s-a reținut că prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Prestația la care reclamanta a solicitat să fie obligat statul, reprezentând despăgubirile pentru daunele morale suferite ca urmare a condamnării cu caracter politic atât a ei cât și a mamei sale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală ce urma să aibă loc la finalul unei proceduri judiciare.

Așa fiind, înseamnă că reclamanta nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuia să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa cel mai devreme după momentul rămânerii ei definitive în apel. Întrucât decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată anterior soluționării apelului, caracterul ei erga omnes se impune și în prezenta cauză, situație în care urmează să se constate că raportul juridic de obligație legală dintre stat și reclamantă, a încetat.

Instanță a apreciat a fi menținute dispozițiile sentinței privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deoarece reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile unei legi adoptate de Parlamentul României, care a prevăzut o procedură judiciară obligatorie pentru acordarea despăgubirilor, pentru parcurgerea căreia a avut nevoie de asistență juridică prin avocat. Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta P.C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanța a reținut, în raport de decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, că acțiunea nu mai are temei juridic.

Că potrivit dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., instanța nu era ținută de temeiul juridic invocat de către parte, acțiunea având temei juridic dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. S-au adus argumente în ce privește netemeinicia modului determinare a cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond. Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Instanțele sunt obligate să soluționeze cauza în cadrul juridic determinat de reclamant, nefiindu-le permis să procedeze la schimbarea calificării date de reclamant, acesta fiind cel care stabilește cadrul procesului, în ce privește persoana cu care se judecă și obiectul pricinii.

Numai în cazul în care acțiunea este redactată deficitar și nu se indică temeiurile de drept ale acțiunii instanța are obligația să pună în discuția părților aspectele deficitare în vederea stabilirii exacte a obiectului și a încadrării juridice a acțiunii. Se constată că în cauză cadrul juridic al acțiunii a fost fixat chiar de către reclamantă, care a indicat în drept dispozițiile Legii nr. 221/2009, cauza fiind soluționată din perspectiva temeiului juridic indicat de parte. Hotărârea instanței de fond nu a fost atacată cu apel de către reclamantă iar potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

În mod legal, instanța de apel a analizat cauza din perspectiva temeiului juridic al acțiunii, indicat de către reclamantă și reținând incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a statuat că la data soluționării cauzei nu mai exista temeiul juridic al acțiunii. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta P.C. împotriva deciziei nr. 91/ A din 16 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.