ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2283/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2283/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 22 martie 2010, reclamanta M.A.F., în calitate de

descendentă a tatălui său, M.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărâre:

- să se constate

caracterul politic al condamnării suferite de către acesta prin sentința penală

nr. 20 din 15 ianuarie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a militară

Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de omisiune a denunțării infracțiunii de

insurecție armată, prevăzută și pedepsită de art. 228 rap. la art. 221 C. pen.

anterior,

- să se dispună

menționarea caracterului politic al condamnării, atât pe respectiva hotărâre,

cât și pe decizia tribunalului superior – Colegiul Militar – nr. 181 din 14

aprilie 1959;

- să fie obligat

pârâtul să-i achite suma de 610.000 euro, echivalent cu 2.623.000 lei calculați

la cursul de 4,3 lei/euro, cu titlu despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de antecesorul său prin condamnare, precum și suma de 12.800 lei

reprezentând echivalentul bunurilor confiscate;

- reevaluarea sumelor

pretinse la rata inflației de la data plății;

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de unică descendentă a

defunctului M.I., decedat la data de 30 aprilie 1973 și că acesta a suferit o

condamnare penală cu caracter politic de 8 ani închisoare corecțională și

confiscarea averii pentru infracțiunea de omisiune a denunțării prev. de art. 228

rap. la art. 211 C. pen. anterior, conform sentinței penale nr. 20/1959 a

Tribunalului Miliar a Regiunii a III-a militare Cluj, și a deciziei nr. 181/1959

a Tribunalului Suprem. Detenția a fost executată în perioada 20 octombrie 1958

– 15 ianuarie 1963, după care, tatăl reclamantei s-a reangajat la secția de

semifabricate a C.S.H. ca simplu tehnician, nicidecum ca șef antecalcul

proiectare, funcție avută la momentul arestării lui.

Ulterior, prin

decizia nr. 32/1994, Plenul Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție a

României a recunoscut caracterul abuziv al condamnării, achitând pe cei 23 de

inculpați, între care și antecesorul reclamantei.

Despăgubirile pretinse

statului pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pe nedrept a tatălui

său sunt în sumă de 310.000 euro, adică 200 euro/zi de detenție efectiv

executată. Reclamanta a mai arătat că pentru efectele ulterioare acestei

condamnări, respectiv eforturile de readucere a organismului la normal în

condițiile în care, în perioada de detenție i-a fost zdruncinată sănătatea și

i-a fost cauzat decesul prematur, precum și pentru degradarea socială,

respectiv din punct de vedere al serviciului și poziției sociale, suma cuvenită

cu titlu de despăgubiri este de 300.000 euro.

Întrucât, prin

hotărârea de condamnare i-a fost confiscată averea tatălui său, printre care și

un ceas elvețian marca T., extraplat, evaluat la 10.800 lei, precum și

verigheta în valoare de 2000 lei, incluzând și valoarea sentimentală a acestor

obiecte, solicită obligarea pârâtului și la plata acestei sume de bani.

Cererea a fost

precizată de reclamantă în sensul că a solicitat să se constate că infracțiunea

pentru care antecesorul său a fost condamnat se încadrează în disp. art. 1 din

Legea nr. 221/2009, fiind considerată de drept ca având caracter politic, iar

despăgubirile morale în cuantumul arătat le pretinde pentru încălcarea

drepturilor fundamentale ale tatălui său: dreptul la libertate și siguranță,

interzicerea torturii, dreptul la libertatea vieții private și de familie, a

domiciliului, a corespondenței, a libertății de exprimare, a libertății de

întrunire și asociere, etc.

Prin sentința civilă nr.

168 din 9 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea civilă

formulată și precizată de reclamanta M.A.F., și în consecință, a constatat

caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 20/1959 a

Tribunalului Militar al Regiunii a III-a militară Cluj din dosar nr. 1994/1958,

definitivă prin decizia nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la

data plății efective, cu titlu de despăgubiri morale, pentru prejudiciul moral

cauzat prin condamnarea politică suferită de antecesorul său, M.I., decedat la

30 aprilie 1973, în baza sentinței respective.

A fost respinsă în

rest acțiunea.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că antecesorul reclamantei a suferit o

condamnare penală de 8 ani închisoare corecțională și confiscarea averii

personale pentru săvârșirea infracțiunii de omisiune a denunțării crimei de

insurecție armată, conform sentinței nr. 20/1959 a Tribunalului Militar al

Regiunii a III-a militară Cluj din dosar nr. 1994/1958, definitivă prin decizia

nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar. Pedeapsa s-a executat

parțial în perioada 26 octombrie 1958 – 14 ianuarie 1963, antecesorul

reclamantei fiind eliberat prin grațiere din Penitenciarul Aiud.

După căderea

regimului comunist, prin decizia nr. 32/1994, Curtea Supremă de Justiție a

admis recursul în anulare declarat de Procurorul General și casând hotărârile

de condamnare a lotului de inculpați din care a făcut parte și antecesorul

reclamantei, M.I., a dispus achitarea acestuia.

Instanța de fond a

reținut că infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 211 C. pen. anterior

este menționată expres în art. 1 din Legea nr. 221/2009, ca fiind de drept

condamnare politică, astfel încât reclamanta, în calitate de descendentă de

gradul I a condamnatului politic M.I. este îndreptățită la despăgubiri în

condițiile art. 5 din respectivul act normativ. Având în vedere principiul

echității bazat pe dreptate și nepărtinire, situația personală concretă a

reclamantei și momentul istoric în care s-a produs drama arestării sale, vârsta

acestuia, situația familială, consecințele perioadei de detenție pentru familie

și sănătate, instanța a considerat că este îndreptățită cererea reclamantei de

acordare de daune morale, pe care le-a apreciat la suma de 50.000 euro.

A fost respinsă

acțiunea sub aspectul daunelor materiale apreciindu-se ca nedovedită, în

condițiile în care, din procesul verbal de opisare a bunurilor care au

aparținut antecesorului reclamantei, și care s-au păstrat în custodia M.A.I.,

la momentul arestării nu se menționează bunuri mobile de valoare precum cele

indicate în acțiune.

Soluționând apelurile

părților declarate împotriva hotărârii tribunalului, curtea de apel a reținut

următoarele:

Reclamanta a formulat

acțiunea la data de 12 decembrie 2009, acțiunea fiind soluționată la data de 23

iunie 2010 când Legea nr. 221/2009 avea o altă formă decât legea în vigoare la

momentul pronunțării hotărârii de față.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, în forma anterioară, orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, și după decesul acesteia soțul sau

descendenții până la gradul II inclusiv, puteau solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Reclamanta în calitate de succesoare al tatălui său, îndeplinea condițiile

impuse de acest text legal – aspect necontestat de niciuna din părți – astfel

că a depus acțiunea pendinte.

Acest

text de lege a fost modificat prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, care a fost

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 în

vigoare de la 15 noiembrie 2010.

De asemenea,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate

neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale

nr.

1358/2010

și

nr. 1360/2010

.

Prin declararea ca neconstituțională a acestei dispoziții legale, a fost golită

de conținut prevederea legală care permitea acordarea de daune morale în

temeiul acestei legi speciale, fiind posibilă în continuare acordarea de

despăgubiri materiale.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept".

De

la data publicării acestor decizii, a expirat termenul de 45 de zile, fără ca

Guvernul, respectiv Parlamentul, să modifice în vreun fel legea, respectiv

ordonanța de urgență declarate neconstituționale.

În

aceste condiții, se constată că temeiul juridic în baza căruia au fost acordate

daunele morale nu mai subzistă, astfel că petitele din acțiunea reclamantei

care vizau acest aspect sunt lipsite de temei juridic.

Suferințele

tatălui reclamantei din detenție și urmările acestora, sunt incontestabile,

însă în condițiile modificării legii și încetării efectelor temeiurilor de

drept care au permis acordarea despăgubirilor morale pentru această perioadă,

nu se mai poate lua în calcul o reparație echitabilă pe acest temei.

Cu

privire la despăgubirile materiale cerute, respectiv contravaloarea unui ceas

elvețian și a unei verighete; instanța de fond în mod corect a respins

pretențiile ca nedovedite, cu motivarea că aceste bunuri nu au fost reținute în

procesul verbal de confiscare. Nici în apel nu au fost aduse alte probe cu care

să fie făcută dovada certă că aceste bunuri au fost confiscate de organele

statului, pentru a fi incidente prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din legea

nr. 221/2009.

În

ce privește apelul pârâtului s-a arătat că față de decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) teza 1 lit. a) din legea

nr. 221/2009 fiind declarate neconstituționale sunt lipsite de efect, astfel că

s-a reținut ca neîntemeiat petitul din acțiunea reclamantului privind acordarea

daunelor morale.

Ca

urmare, prin decizia nr. 65 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a

a

dmis

apelul declarat de pârâtul M.F.P prin D.G.F.P a jud. Hunedoara împotriva

sentinței civile nr. 168/2010 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

A fost schimbată în

parte sentința atacată în sensul că s-a respins petitul privind acordarea de

daune morale, formulat de reclamanta M.A.F. în contradictoriu cu pârâtul.

A fost menținută în

rest sentința atacată.

A fost respins apelul

declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care a susținut, invocând motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 4, 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. că:

- instanța de apel a

depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când, din oficiu, a analizat

legalitatea hotărârii primei instanțe în raport de constatarea

neconstituționalității normei ce a constituit temeiul cererii de chemare în

judecată, deși în cauză nu exista niciun incident procedural dintre cele pe

care instanța le-ar fi putut pune în discuție din oficiu.

- instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., întrucât nu a indicat considerentele de fapt și de drept pentru

care a admis apelul pârâtului, dar și pentru că nu a observat că direcția nu

are abilitare legală de a reprezenta statul și de a promova apel în numele său.

Singura referire la

temeinicia apelului statului este cea privind incidența deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale în raport de care s-a decis că „astfel se va respinge

petitul din acțiunea reclamantului”, fără a fi examinată calitatea procesuală

activă a direcției pentru Statul Român.

Deciziile Curții

Constituționale nu constituie temei de drept, iar simpla mențiune de respingere

a acțiunii sale nu reprezintă considerente de fapt în susținerea soluției de

admitere a apelului pârâtului, în acest fel fiind încălcate prevederile art. 261

pct. 5 și ale art. 105 alin. (2) C. proc. civ., devenind astfel incidente

prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

- instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

S-a arătat că deși

instanța de apel a reținut corect că cererea de apel formulată de pârât privea

doar chestiunea diminuării despăgubirilor morale acordate, a admis apelul și a

respins în totalitate cererea privind obligarea pârâtului la daune.

- hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, aspect învederat anterior și în același

timp, cuprinde motive contradictorii în sensul că deși a reținut că întrunește

condițiile legale pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, reține

că hotărârea tribunalului este lipsită de temei legal.

- decizia curții de

apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, sens în care a invocat art. 295 C. proc. civ., susținând că nu

se poate aduce atingere unei hotărâri judecătorești care la data când a fost

pronunțată a fost dată cu respectarea legii – art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, neconstituționalitatea acestei norme legale având efecte

doar pentru viitor.

Instanța de apel a

ignorat chestiunea inexistenței unui apel promovat de către reprezentantul

legal al statului român, respectiv de către Direcția Generală a Finanțelor

Publice, cu încălcarea prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

În mod greșit se fac

referiri la lipsirea de efecte juridice a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 întrucât pe lângă faptul că se încalcă principiul de interpretare al

legii în timp, se analizează motive ce nu au fost puse în discuție în apel,

respectiv neincidența Legii nr. 202/2010.

Or, cu privire la

această chestiune a susținut că alin. (1) al art. 5, astfel cum a fost introdus

prin Legea nr. 202/2010 este în vigoare astfel încât și norma corespondentă din

Legea nr. 221/2009 este în ființă și dau competența instanței să acorde

despăgubiri morale.

Cât privește

despăgubirile materiale solicitate în cauza de față a susținut că deși nu s-a

contestat de către pârât confiscarea bunurilor/ contravaloare acestora

pretinsă, în mod greșit le-a fost respinsă cererea de restituire/ despăgubire

ca echivalent al lor.

Dispoziția instanței

este contrară normelor Decretului nr. 111/1951 și ale deciziei Consiliului de

Miniștri nr. 6491/1951 ce dispuneau exclusiv în favoarea statului și în

detrimentul proprietarilor (sens în care s-a făcut trimitere la dispoziții din

aceste acte normative).

Întrucât a dovedit cu

martori existența bunurilor și preluarea acestora de către stat (fiind în

imposibilitate să depună eventuale înscrisuri), a solicitat admiterea

recursului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Recursul reclamantei

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legi,

de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanta M.A.F. norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată

ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: “prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil

ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând

abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Ca urmare, criticile

din recursul reclamantei privind lipsa de temei legal a hotărârii ori că aceasta

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, încadrate în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se vădesc a nu fi fondate.

Nu sunt fondate nici

criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât în

accepțiunea acestei norme legale, depășirea atribuțiilor instanțelor

judecătorești se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în

sfera activității executive sau legislative, astfel cum a fost aceasta

consacrată de Constituție sau de o lege organică, iar nu situația în speță, în

care, constatând incidența deciziei instanței de contencios constituțional, sus

invocată, care practic a suprimat temeiul pretențiilor deduse judecății,

instanța de apel a soluționat cererea dedusă judecății în raport de situația

juridică menționată, pronunțându-se astfel în limitele competențelor sale

constituționale.

Dat fiind caracterul

devolutiv al apelului, consacrat de prevederile art. 292 C. proc. civ., care

înseamnă devoluțiunea (analizarea) inclusiv a fondului cauzei în această etapă

procesuală, chestiunea lipsei de temei legal (consecință a neconstituționalității

normei ce constituie baza pretențiilor solicitate) putea și trebuia să facă

obiectul verificărilor instanței de apel chiar dacă aceasta nu a fost invocată

în declarația de apel (moment procesual la care nu se pronunțase încă instanța

de contencios constituțional), lipsa de temei legal fiind cu evidență o

chestiune de ordine publică ce poate fi invocată inclusiv în recurs.

Nu sunt fondate nici

criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât

motivele dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs se circumscriu, în

realitate, în punctul șapte al art. 304 C. proc. civ., chestiunea nemotivării

ori insuficientei nemotivări vădindu-se ca aparținând acestui motiv de recurs.

Analizând această

critică din perspectiva normei legale în care a fost reîncadrată, ca și a celor

dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

se constată că, dimpotrivă, hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de

drept pe care se întemeiază, expuse într-o manieră coerentă, precisă și

concisă, în concordanță cu soluția instanței cuprinsă în dispozitivul aceleiași

hotărâri.

Acțiunea reclamantei

a fost respinsă, astfel cum limpede rezultă din cuprinsul deciziei, datorită

intervenției deciziei Curții Constituționale, care a avut drept consecință suprimarea

temeiului cererii de chemare în judecată – art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, consecința fiind soluția pronunțată de instanța de apel.

Chestiunea constând

în nelegalitatea hotărârii pronunțată de instanța de apel pe considerentul că nu

s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a

Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Hunedoara (în realitate, a

lipsei calității de reprezentant) a făcut obiectul verificărilor instanței,

potrivit celor cuprinse în practicaua deciziei atacate, din care rezultă ca fiind

nefondată excepția menționată, care a fost respinsă, întrucât direcția și-a

justificat calitatea de reprezentant cu mandatul înregistrat sub nr. 43239 din 1

aprilie 2010, depus la dosarul cauzei.

Sunt, deasemenea,

nefondate și criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

în raport de considerentele dezvoltate în analiza celorlalte motive de recurs,

dar și pentru că, în speță, nu este întrunită ipoteza reglementată de acest

text legal.

Acest motiv de recurs

nu-și găsește aplicare, în ipostazele sale, astfel cum sunt reglementate de

norma ce-l încorporează, în acele situații în care instanța era obligată să

statueze explicit asupra unor cereri și nu poate fi găsit ca incident, în acele

situații în care instanța nu mai analizează/ se pronunță în limitele pretenției

deduse în justiție, pentru că însăși temeiul juridic al acestora a dispărut,

ceea ce face să nu existe nici un caz de plus ori extra petita.

Nici nelegalitatea

hotărârii din perspectiva nerestituirii bunurilor confiscate ori a

echivalentului acestora, nu poate fi primită, întrucât, astfel cum legal au

reținut instanțele fondului, probele administrate în cauză au dovedit netemeinicia

acestei cereri, sens în care corect s-a relevat că nici în hotărârea de

condamnare și nici din alte probe nu a rezultat o atare împrejurare, pentru a

atrage astfel incidența prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

(care reglementează, în realitate, dreptul la despăgubiri pentru o cu totul

altă categorie de bunuri decât cea pretinsă în cauză și în măsura îndeplinirii

cerințelor textului evocat, condiții neîndeplinite în cauză).

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.F. împotriva deciziei nr. 65 din

24 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2012.