ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2283/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 martie 2010, reclamanta M.A.F., în calitate de descendentă a tatălui său, M.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărâre: - să se constate caracterul politic al condamnării suferite de către acesta prin sentința penală nr. 20 din 15 ianuarie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a militară Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de omisiune a denunțării infracțiunii de insurecție armată, prevăzută și pedepsită de art. 228 rap. la art. 221 C. pen.

anterior, - să se dispună menționarea caracterului politic al condamnării, atât pe respectiva hotărâre, cât și pe decizia tribunalului superior – Colegiul Militar – nr. 181 din 14 aprilie 1959; - să fie obligat pârâtul să-i achite suma de 610.000 euro, echivalent cu 2.623.000 lei calculați la cursul de 4,3 lei/euro, cu titlu despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său prin condamnare, precum și suma de 12.800 lei reprezentând echivalentul bunurilor confiscate; - reevaluarea sumelor pretinse la rata inflației de la data plății; În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de unică descendentă a defunctului M.I., decedat la data de 30 aprilie 1973 și că acesta a suferit o condamnare penală cu caracter politic de 8 ani închisoare corecțională și confiscarea averii pentru infracțiunea de omisiune a denunțării prev. de art. 228 rap.

la art. 211 C. pen. anterior, conform sentinței penale nr. 20/1959 a Tribunalului Miliar a Regiunii a III-a militare Cluj, și a deciziei nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem. Detenția a fost executată în perioada 20 octombrie 1958 – 15 ianuarie 1963, după care, tatăl reclamantei s-a reangajat la secția de semifabricate a C.S.H. ca simplu tehnician, nicidecum ca șef antecalcul proiectare, funcție avută la momentul arestării lui. Ulterior, prin decizia nr. 32/1994, Plenul Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție a României a recunoscut caracterul abuziv al condamnării, achitând pe cei 23 de inculpați, între care și antecesorul reclamantei. Despăgubirile pretinse statului pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pe nedrept a tatălui său sunt în sumă de 310.000 euro, adică 200 euro/zi de detenție efectiv executată.

Reclamanta a mai arătat că pentru efectele ulterioare acestei condamnări, respectiv eforturile de readucere a organismului la normal în condițiile în care, în perioada de detenție i-a fost zdruncinată sănătatea și i-a fost cauzat decesul prematur, precum și pentru degradarea socială, respectiv din punct de vedere al serviciului și poziției sociale, suma cuvenită cu titlu de despăgubiri este de 300.000 euro. Întrucât, prin hotărârea de condamnare i-a fost confiscată averea tatălui său, printre care și un ceas elvețian marca T., extraplat, evaluat la 10.800 lei, precum și verigheta în valoare de 2000 lei, incluzând și valoarea sentimentală a acestor obiecte, solicită obligarea pârâtului și la plata acestei sume de bani.

Cererea a fost precizată de reclamantă în sensul că a solicitat să se constate că infracțiunea pentru care antecesorul său a fost condamnat se încadrează în disp.

art. 1 din Legea nr. 221/2009, fiind considerată de drept ca având caracter politic, iar despăgubirile morale în cuantumul arătat le pretinde pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale tatălui său: dreptul la libertate și siguranță, interzicerea torturii, dreptul la libertatea vieții private și de familie, a domiciliului, a corespondenței, a libertății de exprimare, a libertății de întrunire și asociere, etc. Prin sentința civilă nr. 168 din 9 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta M.A.F., și în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 20/1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a militară Cluj din dosar nr. 1994/1958, definitivă prin decizia nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri morale, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea politică suferită de antecesorul său, M.I., decedat la 30 aprilie 1973, în baza sentinței respective. A fost respinsă în rest acțiunea. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că antecesorul reclamantei a suferit o condamnare penală de 8 ani închisoare corecțională și confiscarea averii personale pentru săvârșirea infracțiunii de omisiune a denunțării crimei de insurecție armată, conform sentinței nr. 20/1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a militară Cluj din dosar nr. 1994/1958, definitivă prin decizia nr. 181/1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

Pedeapsa s-a executat parțial în perioada 26 octombrie 1958 – 14 ianuarie 1963, antecesorul reclamantei fiind eliberat prin grațiere din Penitenciarul Aiud. După căderea regimului comunist, prin decizia nr. 32/1994, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General și casând hotărârile de condamnare a lotului de inculpați din care a făcut parte și antecesorul reclamantei, M.I., a dispus achitarea acestuia. Instanța de fond a reținut că infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 211 C. pen. anterior este menționată expres în art. 1 din Legea nr. 221/2009, ca fiind de drept condamnare politică, astfel încât reclamanta, în calitate de descendentă de gradul I a condamnatului politic M.I.

este îndreptățită la despăgubiri în condițiile art. 5 din respectivul act normativ. Având în vedere principiul echității bazat pe dreptate și nepărtinire, situația personală concretă a reclamantei și momentul istoric în care s-a produs drama arestării sale, vârsta acestuia, situația familială, consecințele perioadei de detenție pentru familie și sănătate, instanța a considerat că este îndreptățită cererea reclamantei de acordare de daune morale, pe care le-a apreciat la suma de 50.000 euro. A fost respinsă acțiunea sub aspectul daunelor materiale apreciindu-se ca nedovedită, în condițiile în care, din procesul verbal de opisare a bunurilor care au aparținut antecesorului reclamantei, și care s-au păstrat în custodia M.A.I., la momentul arestării nu se menționează bunuri mobile de valoare precum cele indicate în acțiune.

Soluționând apelurile părților declarate împotriva hotărârii tribunalului, curtea de apel a reținut următoarele: Reclamanta a formulat acțiunea la data de 12 decembrie 2009, acțiunea fiind soluționată la data de 23 iunie 2010 când Legea nr. 221/2009 avea o altă formă decât legea în vigoare la momentul pronunțării hotărârii de față. Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, în forma anterioară, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și după decesul acesteia soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv, puteau solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Reclamanta în calitate de succesoare al tatălui său, îndeplinea condițiile impuse de acest text legal – aspect necontestat de niciuna din părți – astfel că a depus acțiunea pendinte. Acest text de lege a fost modificat prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, care a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 în vigoare de la 15 noiembrie 2010. De asemenea, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 . Prin declararea ca neconstituțională a acestei dispoziții legale, a fost golită de conținut prevederea legală care permitea acordarea de daune morale în temeiul acestei legi speciale, fiind posibilă în continuare acordarea de despăgubiri materiale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". De la data publicării acestor decizii, a expirat termenul de 45 de zile, fără ca Guvernul, respectiv Parlamentul, să modifice în vreun fel legea, respectiv ordonanța de urgență declarate neconstituționale.

În aceste condiții, se constată că temeiul juridic în baza căruia au fost acordate daunele morale nu mai subzistă, astfel că petitele din acțiunea reclamantei care vizau acest aspect sunt lipsite de temei juridic. Suferințele tatălui reclamantei din detenție și urmările acestora, sunt incontestabile, însă în condițiile modificării legii și încetării efectelor temeiurilor de drept care au permis acordarea despăgubirilor morale pentru această perioadă, nu se mai poate lua în calcul o reparație echitabilă pe acest temei. Cu privire la despăgubirile materiale cerute, respectiv contravaloarea unui ceas elvețian și a unei verighete; instanța de fond în mod corect a respins pretențiile ca nedovedite, cu motivarea că aceste bunuri nu au fost reținute în procesul verbal de confiscare.

Nici în apel nu au fost aduse alte probe cu care să fie făcută dovada certă că aceste bunuri au fost confiscate de organele statului, pentru a fi incidente prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din legea nr. 221/2009. În ce privește apelul pârâtului s-a arătat că față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) teza 1 lit. a) din legea nr. 221/2009 fiind declarate neconstituționale sunt lipsite de efect, astfel că s-a reținut ca neîntemeiat petitul din acțiunea reclamantului privind acordarea daunelor morale. Ca urmare, prin decizia nr. 65 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a a dmis apelul declarat de pârâtul M.F.P prin D.G.F.P a jud. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 168/2010 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că s-a respins petitul privind acordarea de daune morale, formulat de reclamanta M.A.F. în contradictoriu cu pârâtul. A fost menținută în rest sentința atacată. A fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. că: - instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când, din oficiu, a analizat legalitatea hotărârii primei instanțe în raport de constatarea neconstituționalității normei ce a constituit temeiul cererii de chemare în judecată, deși în cauză nu exista niciun incident procedural dintre cele pe care instanța le-ar fi putut pune în discuție din oficiu.

- instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a indicat considerentele de fapt și de drept pentru care a admis apelul pârâtului, dar și pentru că nu a observat că direcția nu are abilitare legală de a reprezenta statul și de a promova apel în numele său. Singura referire la temeinicia apelului statului este cea privind incidența deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport de care s-a decis că „astfel se va respinge petitul din acțiunea reclamantului”, fără a fi examinată calitatea procesuală activă a direcției pentru Statul Român. Deciziile Curții Constituționale nu constituie temei de drept, iar simpla mențiune de respingere a acțiunii sale nu reprezintă considerente de fapt în susținerea soluției de admitere a apelului pârâtului, în acest fel fiind încălcate prevederile art. 261 pct. 5 și ale art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., devenind astfel incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. S-a arătat că deși instanța de apel a reținut corect că cererea de apel formulată de pârât privea doar chestiunea diminuării despăgubirilor morale acordate, a admis apelul și a respins în totalitate cererea privind obligarea pârâtului la daune. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, aspect învederat anterior și în același timp, cuprinde motive contradictorii în sensul că deși a reținut că întrunește condițiile legale pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, reține că hotărârea tribunalului este lipsită de temei legal. - decizia curții de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, sens în care a invocat art. 295 C. proc.

civ., susținând că nu se poate aduce atingere unei hotărâri judecătorești care la data când a fost pronunțată a fost dată cu respectarea legii – art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, neconstituționalitatea acestei norme legale având efecte doar pentru viitor. Instanța de apel a ignorat chestiunea inexistenței unui apel promovat de către reprezentantul legal al statului român, respectiv de către Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu încălcarea prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954. În mod greșit se fac referiri la lipsirea de efecte juridice a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât pe lângă faptul că se încalcă principiul de interpretare al legii în timp, se analizează motive ce nu au fost puse în discuție în apel, respectiv neincidența Legii nr. 202/2010.

Or, cu privire la această chestiune a susținut că alin. (1) al art. 5, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 202/2010 este în vigoare astfel încât și norma corespondentă din Legea nr. 221/2009 este în ființă și dau competența instanței să acorde despăgubiri morale. Cât privește despăgubirile materiale solicitate în cauza de față a susținut că deși nu s-a contestat de către pârât confiscarea bunurilor/ contravaloare acestora pretinsă, în mod greșit le-a fost respinsă cererea de restituire/ despăgubire ca echivalent al lor. Dispoziția instanței este contrară normelor Decretului nr. 111/1951 și ale deciziei Consiliului de Miniștri nr. 6491/1951 ce dispuneau exclusiv în favoarea statului și în detrimentul proprietarilor (sens în care s-a făcut trimitere la dispoziții din aceste acte normative).

Întrucât a dovedit cu martori existența bunurilor și preluarea acestora de către stat (fiind în imposibilitate să depună eventuale înscrisuri), a solicitat admiterea recursului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legi, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanta M.A.F.

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: “prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Ca urmare, criticile din recursul reclamantei privind lipsa de temei legal a hotărârii ori că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se vădesc a nu fi fondate.

Nu sunt fondate nici criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât în accepțiunea acestei norme legale, depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, astfel cum a fost aceasta consacrată de Constituție sau de o lege organică, iar nu situația în speță, în care, constatând incidența deciziei instanței de contencios constituțional, sus invocată, care practic a suprimat temeiul pretențiilor deduse judecății, instanța de apel a soluționat cererea dedusă judecății în raport de situația juridică menționată, pronunțându-se astfel în limitele competențelor sale constituționale.

Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, consacrat de prevederile art. 292 C. proc. civ., care înseamnă devoluțiunea (analizarea) inclusiv a fondului cauzei în această etapă procesuală, chestiunea lipsei de temei legal (consecință a neconstituționalității normei ce constituie baza pretențiilor solicitate) putea și trebuia să facă obiectul verificărilor instanței de apel chiar dacă aceasta nu a fost invocată în declarația de apel (moment procesual la care nu se pronunțase încă instanța de contencios constituțional), lipsa de temei legal fiind cu evidență o chestiune de ordine publică ce poate fi invocată inclusiv în recurs. Nu sunt fondate nici criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., întrucât motivele dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs se circumscriu, în realitate, în punctul șapte al art. 304 C. proc. civ., chestiunea nemotivării ori insuficientei nemotivări vădindu-se ca aparținând acestui motiv de recurs. Analizând această critică din perspectiva normei legale în care a fost reîncadrată, ca și a celor dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) se constată că, dimpotrivă, hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, expuse într-o manieră coerentă, precisă și concisă, în concordanță cu soluția instanței cuprinsă în dispozitivul aceleiași hotărâri.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă, astfel cum limpede rezultă din cuprinsul deciziei, datorită intervenției deciziei Curții Constituționale, care a avut drept consecință suprimarea temeiului cererii de chemare în judecată – art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, consecința fiind soluția pronunțată de instanța de apel. Chestiunea constând în nelegalitatea hotărârii pronunțată de instanța de apel pe considerentul că nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Hunedoara (în realitate, a lipsei calității de reprezentant) a făcut obiectul verificărilor instanței, potrivit celor cuprinse în practicaua deciziei atacate, din care rezultă ca fiind nefondată excepția menționată, care a fost respinsă, întrucât direcția și-a justificat calitatea de reprezentant cu mandatul înregistrat sub nr. 43239 din 1 aprilie 2010, depus la dosarul cauzei.

Sunt, deasemenea, nefondate și criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în raport de considerentele dezvoltate în analiza celorlalte motive de recurs, dar și pentru că, în speță, nu este întrunită ipoteza reglementată de acest text legal. Acest motiv de recurs nu-și găsește aplicare, în ipostazele sale, astfel cum sunt reglementate de norma ce-l încorporează, în acele situații în care instanța era obligată să statueze explicit asupra unor cereri și nu poate fi găsit ca incident, în acele situații în care instanța nu mai analizează/ se pronunță în limitele pretenției deduse în justiție, pentru că însăși temeiul juridic al acestora a dispărut, ceea ce face să nu existe nici un caz de plus ori extra petita.

Nici nelegalitatea hotărârii din perspectiva nerestituirii bunurilor confiscate ori a echivalentului acestora, nu poate fi primită, întrucât, astfel cum legal au reținut instanțele fondului, probele administrate în cauză au dovedit netemeinicia acestei cereri, sens în care corect s-a relevat că nici în hotărârea de condamnare și nici din alte probe nu a rezultat o atare împrejurare, pentru a atrage astfel incidența prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (care reglementează, în realitate, dreptul la despăgubiri pentru o cu totul altă categorie de bunuri decât cea pretinsă în cauză și în măsura îndeplinirii cerințelor textului evocat, condiții neîndeplinite în cauză). Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.F. împotriva deciziei nr. 65 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia - secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2012.