ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2681/2010

Asupra cauzei penale de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 102 din 11 februarie 2009 a Tribunalului București, s-a dispus: În baza art. 197 alin. (3) C. pen., a condamnat pe inculpat T.I. la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, în regim de detenție. În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d), e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. A menținut starea de arest a inculpatului. A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a lit. b), d), e) C. pen. A dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la data de 25 octombrie 2009 la zi.

A luat act că partea vătămată B.V., prin reprezentant legal B.N., nu s-a constituit parte civilă în cauză. În baza art. 17 alin. (3) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata către partea vătămată, prin reprezentant legal, a sumei de 25.000 RON reprezentând daune morale. A obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat. Prin Decizia penală nr. 83 din 07 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 49533/3/2009 (606/2010), Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul T.I., împotriva sentinței penale nr. 102/ F din 11 februarie 2010, pronunțată Tribunalul București, secția a II-a penală.

A menținut măsura arestării preventive a inculpatului și a dedus prevenția de la 25 octombrie 2009 la zi. În continuare s-a exercitat calea de atac a recursului de către aceiași apelanți, și cu aceleași motivări, respectiv procurorul consideră că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale și netemeinice întrucât, instanțele nu au realizat o corectă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. și pentru greșita încadrare juridică dată situației de fapt în dispozițiile art. 197 alin. (3) C. pen., în loc de art. 197 alin. (3) teza I C. pen. Pe de altă parte inculpatul a reinvocat împrejurarea că fapta a fost săvârșită în stare de beție, fără conștientizarea gravității ei, cu insistența reducerii pedepsei întrucât a recunoscut și a regretat fapta.

I.C.C.J. retine următoarele: În conformitate cu art. 72 C. pen., aplicabil individualizării judiciare, „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală". În operația de individualizare a pedepsei trebuie avute în vedere cumulativ toate aceste elemente, încât sancțiunea juridică stabilită de către instanță să corespundă prevederilor art. 52 C. pen., constând în aceea ca pedeapsa să fie simultan mijloc de constrângere și reeducare a condamnatului.

În cauză se apreciază de către instanța de recurs că, în raport de gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, de împrejurările în care a fost comisă fapta, cât și de cerințele unei eficiente constrângeri juridice, pedeapsa aplicată inculpatului de 10 ani închisoare, prin cuantumul ei, nu reflectă o evaluare temeinică a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., în contextul concret al cauzei. Instanțele de judecată, în mod greșit, au reținut că atitudinea procesuală sinceră a inculpatului în sensul recunoașterii și regretului manifestat pentru fapta comisă, coroborată cu concluziile referatului de reevaluare, sunt argumente care justifică sancționarea inculpatului la o pedeapsă orientată la limita minimului special prevăzut în textul de lege.

Față de aceste aspecte, atât instanța de fond, cât și cea de control judiciar, nu au realizat o corectă individualizare a sancțiunii inculpatului. Și pentru că tot au fost abordate aceste concluzii, considerăm că se impune o ancorare a lor în întregul cauzei, raportat la starea de fapt corect reținută de instanțe, precum și grava încadrare juridică incidență. Astfel, în ziua de 25 octombrie 2009, inculpatul a luat-o pe minora B.V. în vârstă de 6 ani de la domiciliu, sub pretextul că vor merge pe câmp și vor căuta inelușe metalice. Conform declarației bunicului minorei, numitul B.P., inculpatul este frate uterin cu tatăl acesteia, B.M. Astfel, inculpatul s-a deplasat cu minora până la un teren agricol situat în apropierea Bălții M., unde a consumat băuturi alcoolice.

La un moment dat, inculpatul s-a dezbrăcat și, sub amenințarea că-i va omorî părinții, a dezbrăcat-o și pe minoră, a început să o mângâie pe aceasta în zona organelor genitale și a încercat să întrețină raport sexual normal. Întrucât minora a început să plângă, inculpatul a strâns-o de gât și a amenințat-o că dacă nu se potolește îi va lua mama. Ulterior, inculpatul a întreținut relații sexuale orale cu minora, însă nu a reușit să ejaculeze, deoarece se afla sub influența băuturilor alcoolice. După ce inculpatul a adormit, minora s-a îmbrăcat și a plecat de la locul faptei fiind găsită de martorii F.L.A. și I.M., cărora le-a relatat cele petrecute. Aceștia au sesizat organele de poliție, care deplasându-se la locul faptei, l-au găsit pe inculpat întins în iarbă, în stare de ebrietate.

În urma violențelor fizice aplicate asupra părții vătămate, aceasta a prezentat leziuni traumatice - produse prin lovire sau comprimare cu un corp dur cât și prin acțiunea tangențială a unui corp dur cu muchie ascuțită, posibil unghie pentru care necesită circa două zile de îngrijiri medicale. În sensul celor arătate, instanțele de judecată au făcut o interpretare greșită a gradului de pericol social concret al faptei comise de inculpat, deoarece nu s-a dat o interpretare justă împrejurării că partea vătămată este o persoană lipsită de discernământ și de apărare, provenită dintr-o familie cu o pregătire socială și mijloace de trai modeste, cu un grad înalt de vulnerabilitate, acesta profitând de inocența minorei.

În același timp, instanța de fond și de apel au minimalizat și aspectele privind modul și locul în care partea vătămată a fost ademenită în vederea realizării nestingherite a rezoluției infracționale de către inculpat. Totodată, instanțele nu au dat relevanță corespunzătoare și faptului că inculpatul are 44 de ani iar, prin fapta comisă, a dovedit pe lângă încălcarea unei norme penale și o lipsă totală de atașament față de valorile morale. Din examinarea fișei de cazier judiciar, rezultă că acesta a mai fost anterior condamnat în cursul anilor 1991 - 1995, condamnări pentru care a intervenit reabilitarea. Astfel, prin sentința nr. 443 din 11 noiembrie 1991 a Judecătoriei Roșiori de Vede, definitivă prin nerecurare, inculpatul T.I.

a fost condamnat la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 - 209 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1996. Prin sentința penală nr. 442 din 6 octombrie 1995 a Judecătoriei Roșiori de Vede, inculpatul a mai fost condamnat la 7 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 - 209 alin. (1) lit. e), g) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Prin sentința penală nr. 478 din 20 octombrie 1995, definitivă prin Decizia penală nr. 163 din 8 martie 1996 a Tribunalului Teleorman, inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 192 C. pen., art. 208 alin. (1) - art. 209 lit. a), g) din același cod, art. 192 alin. (2) C. pen., art. 208 - 209 lit. e), g) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 208 - 209 lit. e) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Față de toate cele expuse, de către instanța de recurs se apreciază că recursul procurorului trebuie admis pe netemeinicia hotărârilor pronunțate în latura sancționatorie, cu casarea acestora sub aceste aspecte și majorarea pedepsei închisorii aplicată inculpatului la cuantumul de 15 ani, menținerea celorlalte dispoziții. Fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol în formă agravantă prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., textul legal fiind unul general și perfect aplicabil în speță. Așa cum rezultă din cerințele de agravare prevăzute în conținutul textului de lege mai sus precizat, atunci când victima violului nu a împlinit 15 ani, fapta trebuie încadrată în acest mod.

Completări pe această latură apar în contextul expunerii date ca fiind superflue, fără conotații juridice concrete așa încât a critica hotărârile pe aceste considerente este o chestiune ce ține de un formalism pur, neacceptat de către instanța de casare. Pentru motivele expuse, respectiv o corectă prezentare a situației de fapt de către instanțe, precum și reținerea de vinovăție din partea inculpatului, starea de beție în care se afla acesta nefiind una acută și nici nu poate fî luată, în cadrul derulării concrete desfășurate, ca fiind o circumstanță atenuantă, recursul acestuia este de respins ca nefondat. Nu mai aducem în discuție cuantumul sancțiunii, care a fost în final majorat, în niciun caz nefiind vorba de vreo diminuare, cu deducerile de rigoare.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 83/ A din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpatul T.I. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 102 din 11 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, numai cu privire la individualizarea pedepsei. Majorează pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (3) C. pen., de la 10 ani închisoare la 15 ani închisoare. Menține celelalte dispoziții ale decizie și sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I.

împotriva aceleiași decizii. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 25 octombrie 2009 la 8 iulie 2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 iulie 2010.