ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 625/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 2437 din data de

17 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 637/1285/2009 de Tribunalul Comercial

Cluj, a fost admisă cererea formulată de reclamanta CN A.D.N.R., prin D.R.D.P.

Cluj, împotriva pârâtei SC A. SA Atena, sucursala Lipscani București România,

și, în consecință, aceasta a fost obligată să plătească reclamantei suma de

109.376,69 lei reprezentând o parte din contravaloarea serviciilor evidențiate

în factura fiscală din 10 martie 2006, emisă în baza contractului din 14

noiembrie 2005 și penalități de întârziere stabilite prin același contract din

14 noiembrie 2005, calculate de la data scadenței facturii fiscale din 10

martie 2006 și până la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 10

martie 2009.

Prin aceeași

sentință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei în continuare

penalități de întârziere de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere a plății

debitului de 59.053,70 lei, începând cu data de 11 martie 2009 și până la

achitarea acestui debit, fără a putea depăși suma de 8.730,71 lei.

În final, pârâta a

fost obligată să plătească reclamantei suma de 971,3 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond, cu titlu preliminar, având în vedere

dispozițiile coroborate ale art. 109 și art. 720

1

C. proc. civ.,

care condiționează exercitarea acțiunii comerciale evaluabile în bani de

efectuarea procedurii prealabile a concilierii directe, a reținut că reclamanta

a convocat-o pe pârâtă la conciliere directă, comunicându-i pretențiile sale,

temeiul lor și actele doveditoare prin scrisoarea recomandată la data de 22

ianuarie 2009, însă pârâta nu a dat curs acestei convocări. În consecință,

instanța de fond a reținut că reclamanta a îndeplinit condiția prealabilă

impusă de dispozițiile coroborate ale art. 109 și art. 720

1

C. proc.

civ.

Analizând pe fond

ansamblul materialului probator, prima instanță a reținut că între părți a

intervenit la data de 14 noiembrie 2005 contractul, completat prin două acte

adiționale prin care reclamanta s-a obligat să execute lucrări de întreținere

pe timp de iarnă a drumului DN 1C pe porțiunea km 38 + 000 – 61 + 528 contra

unei valori estimative de 707.592 lei inclusiv TVA. Potrivit art. 4 alin. (1)

din contract, decontarea urma a se face pe baza situațiilor de lucrări și a

facturilor întocmite de reclamantă și aprobate de Consultanța Tehnică

Ingenieria, plata facturilor urmând a fi efectuată în termen de 20 de zile de

la emitere, sub sancțiunea plății de penalități de întârziere de 0,05% pe zi,

penalitățile fiind condiționate de culpa pârâtei.

Astfel, a mai

menționat instanța de fond, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin

convenția mai sus arătată, lucrările sale și evaluarea lor fiind acceptate de

Consultanța Tehnică Ingenieria. Cu toate acestea, pârâta nu și-a îndeplinit

obligația corelativă de a achita integral contravaloarea facturii din 10 mai

2006 emisă de reclamantă în baza situației de lucrări aprobate de Consultanța

Tehnică Ingenieria, în termenul convenit de 20 de zile de la emitere, reclamanta

achitând doar suma de 71.144,01 lei, rămânând în sarcina sa un debit de 59.053,70

lei.

A mai precizat

instanța de fond că prin conduita sa, pârâta a încălcat obligațiile asumate

prin art. 4 alin. (2) din contractul din 14 noiembrie 2005, obligație care,

conform art. 969 alin. (1) C. civ., se impune pârâtei cu o forță similară celei

a legii.

Cât privește culpa

pârâtei, instanța a reținut că aceasta este prezumată, dată fiind natura

contractuală a obligațiilor pârâtei, conform art. 108

2

C. civ.,

singura cauză exoneratoare de răspundere fiind „cauza străină”, nedovedită de

pârâtă în cauză, deși sarcina probei acestei fapte îi revenea, conform art. 108

2

C. civ.

Cu titlu de obligație

accesorie, instanța a reținut și îndatorirea pârâtei de a achita reclamantei

penalități de întârziere de 0,05% calculate prin raportare la porțiunea

neachitată a facturii, de 59.053,70 lei, în conformitate cu dispozițiile art. 4

alin. (3) din contractul din 14 noiembrie 2005 și art. 106

9

C. civ.

Împotriva acestei

hotărâri, a formulat apel pârâta SC A. SA Atena, sucursala Lipscani București,

România, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței primei instanțe,

iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În apel, după casare

cauza a fost înregistrată sub nr. 1113/33/2010 pe rolul Curții de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr.

200 din 10 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 6371285/2009 al Curții de

Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA Atena, sucursala

Lipscani București, România împotriva sentinței civile nr. 2437 din 17 iunie

2009 pronunțată în dosarul nr. 637/1285/2009 al Tribunalului Comercial Cluj,

care a fost schimbată în tot, în sensul că a respins ca inadmisibilă cererea

formulată de reclamanta CN A.D.N.R., prin D.R.D.P. Cluj.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta Compania CN A.D.N.R., prin D.R.D.P.Cluj,

recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1634

din 7 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis

recursul declarat de reclamanta CN A.D.N.R., prin D.R.D.P. Cluj, împotriva

deciziei civile nr. 200 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași

instanțe.

Prin decizia civilă nr.

113/2010 din 23 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de SC A.

SA Atena, sucursala Lipscani, împotriva sentinței civile nr. 2437 din 17 iunie

2009.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut în principal că temeiul răspunderii

patrimoniale a pârâtei își are izvorul în contractul din 14 noiembrie 2005

completat cu două acte adiționale prin care reclamanta s-a obligat să execute

în beneficiul pârâtei lucrări de întreținere pe timp de iarnă a drumului DN 1C

pe porțiunea km 38+000 - 61+528 contra unei valori estimative de 707.592 lei

inclusiv TVA, că potrivit art. 4 din convenție decontarea urma să fie realizată

pe baza situațiilor de lucrări și a facturilor întocmite de reclamantă, că din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile

asumate în convenție emițând astfel factura din litigiu plătită doar parțial de

către pârâtă.

Situațiile de lucrări

evidențiate în înscrisurile de la dosarul primei instanțe atestate de

procesul-verbal de recepție calitativă încheiat la data de 28 aprilie 2006 fac

dovada executări acestor lucrări aferente contractului iar factura fiscală din

litigiu e fost emisă pentru contravaloarea lucrărilor de deszăpezire aferente

lunii martie 2006 conform contractului.

Împotriva deciziei

civile nr. 113/2010 din 23 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs SC A. SA

Atena, sucursala Lipscani București, apreciind că: 1. hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9) în sensul că instanța nu s-a pronunțat pe excepții și

nici pe caracterul lichid al creanței; 2. instanța a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al

acesteia. Sub acest aspect recurenta arată că instanța de apel stabilește că

afirmația conform căreia reclamanta nu a dovedit că suma pretinsă cu titlu de

debit principal nu ar reprezenta diferența de plată a facturii din litigiu este

superfluă de vreme ce s-a dovedit în cauză că a efectuat o plată parțială în

valoare de 71.144,01 lei. Folosind acest argument instanța de apel nu a avut în

vedere faptul că nu s-a dovedit caracterul lichid al creanței pretinse, în

sensul că nu i se poate stabili exact cuantumul.

Intimata CN A.D.N.R.,

prin D.R.D.P. Cluj, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând actele și

lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale

incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre

temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de

recurenta-pârâtă.

Potrivit art. 304 pct.

9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Literatura de specialitate

a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în

care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect

sau nu aplicată ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată

cu încălcarea legii.

Din această

perspectivă precum și din criticile deciziei recurate subsumate primului motiv

de recurs și nu în ultimul din considerentele deciziei recurate Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a reținut în mod corect că în rejudecare după

casarea deciziei comerciale nr. 200 din 10 decembrie 2009 i-a rămas de

soluționat doar apelul circumscris criticii formulate la punctul 4 care vizează

contestarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței față de faptul că

în factura emisă se menționează alt contract decât decât cel în baza căruia

reclamanta pretinde că s-au executat pretențiile, că factura depusă de către

reclamantă nu este semnată și ștampilată de către pârâtă prin reprezentanții

săi și că reclamanta nu dovedește faptul că suma solicitată reprezintă

diferența neachitată din factura depusă la dosar.

Referitor la critica

adusă hotărârii în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat pe caracterul

lichid al creanței, Înalta Curte urmează a o înlătura față de dispozițiile art.

379 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că creanța este lichidă atunci când

câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este

determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice,

fie emanând debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei

dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță chiar, dacă

prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală.

Din această

perspectivă în mod corect a reținut instanța de apel că factura în litigiu (din

10 mai 2006) a fost emisă pentru contravaloarea lucrărilor de deszăpezire

aferente lunii martie 2006 conform contractului de reabilitare pentru a cărui

execuție efectivă s-a încheiat contractul cu două acte adiționale, că din

valoarea totală a facturii de 130.197,71 lei pârâta debitoare a efectuat o

plată parțială în valoare de 71.144,01 lei și că această factură a fost

expediată prin poștă pârâtei fără ca aceasta din urmă să o returneze

reclamantei creditoare și fără să conteste formal înscrisul. Astfel, din moment

ce factura nu a fost returnată sau contestată dimpotrivă pârâta a efectuat o

plată parțială reiese că în mod corect instanța de apel a aplicat atât

dispozițiile art. 379 alin. (2) – (4) C. proc. civ. cât și prevederile

contractuale raportate la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Referitor la al

doilea motiv de recurs prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere când instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte apreciază că

motivul de nelegalitate invocat nu poate fi raportat la critica recurentei.

Din motivarea căii de

atac referitoare la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta

nu arată concret în ce constă schimbarea naturii sau înțelesul actului juridic

ci a afirmat în esență că nu a dovedit caracterul lichid al creanței pretinse,

în sensul că nu i s-a stabilit exact cuantumul. Or, această critică nu se

circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 și nu este

lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că aspectul legat de

caracterul lichid al creanței a fost analizat în cadrul primului motiv de

recurs.

Având în vedere

considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge recursul ca nefondat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a

dispozițiilor legale în funcție de împrejurarea de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC A. SA Atena, prin sucursala Lipscani, împotriva deciziei nr.

113/2010 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 10 februarie 2011.