ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1656/2012

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor Dosarului constată următoarele: Prin încheierea din 4 mai 2012

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, ca instanță de recurs, în

temeiul art. 300

2

cu referire la art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen. a constatat legalitatea și temeinica măsurii arestării preventive a

inculpatului, măsură pe care a menținut-o.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs inculpatul solicitând admiterea recursului,

casarea încheierii și revocarea măsurii arestării preventive.

Examinând

recursul prin prisma dispozițiilor art. 385

14

și art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru

următoarele considerente:

Dând

eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României,

revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual

penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art.

21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același

pentru persoane aflate în situații identice.

Revine

așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în

condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a

provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate

hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia

acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel,

pe de o parte, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile

de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești

nedefinitive, determinate de lege.

Pe de

altă parte, se constată că potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (1) C. proc.

pen. pot fi atacate cu recurs încheierile date în primă instanță și în apel,

prin care se dispune cu privire la luarea, menținerea, revocarea, încetarea

măsurilor preventive.

Din

interpretarea dispozițiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se observă că

încheierile date de instanța de judecată ca instanță de recurs prin care se

dispune menținerea unei măsuri preventive, sunt definitive, legiuitorul

neprevăzând în mod expres nicio cale de atac împotriva acestora.

Coroborând

textele de lege anterior menționate se constată că încheierea atacată de

inculpat a fost pronunțată de Curtea de Apel București, ca instanță de recurs,

purtând mențiunea definitivă, astfel că demersul procesual al acestuia apare ca

inadmisibil.

Recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual

penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru

considerentele ce preced, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul, ca inadmisibil.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva încheierii din 4

mai 2012 a Curții de Apel București - secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul

nr. 39913/301/2011 (1211/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 18 mai 2012.