ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1786/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1064 din data de 18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 4958/3/2003, s-a admis în parte acțiunea precizată a reclamanților G.A., G.R., G.E. și V.E., în contradictoriu cu pârâții P.F.E.A., Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA și Consiliul General al Municipiului București. S-a constatat că imobilul situat în București str. General Constantin Coandă, a fost preluat fără titlu valabil. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999. S-a dispus obligarea pârâtei P.F.E.A.

să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat la adresa anterior menționată, astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999. Totodată, pârâtul Municipiul București a fost obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie același imobil, cu excepția părții ce a făcut obiectul contractului precizat. Pârâții au fost obligați la 400 lei cheltuieli de judecată către reclamanți. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, pârâții P.F.E.A. și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, fiecare aducând critici proprii de nelegalitate și netemenicie împotriva soluției apelate, în concordanță cu poziția și interesul său procesual.

Prin decizia civilă nr. 29 din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze de muncă și asigurări sociale apelurile formulate au fost respinse ca nefondate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ce privește apelul reclamanților: În raport de criticile formulate, curtea de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a dispus obligarea pârâtei P.F.E.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999. Instanța de fond nu putea proceda altfel câtă vreme prin sentința atacată s-a constatat nulitatea contractului menționat, consecința acestei situații fiind împrejurarea că pârâta-persoană fizică a devenit un detentor precar al părții din imobil pe care o cumpărase, nemaiavând niciun titlu valabil care să justifice stăpânirea bunului în discuție.

Însă, apelanta-pârâtă nu putea fi obligată la a restitui în deplină proprietate și posesie întregul imobil, în condițiile în care reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că, într-adevăr, ar exercita stăpânirea și asupra altei porțiuni decât cea pe care a dobândit-o prin contractul de vânzare-cumpărare desființat. Instanța de apel a constatat că măsura dispusă de prima instanță se află în concordanță cu dispoziția din hotărârea apelată de obligare a pârâtului-apelant Municipiul București la a lăsa în deplină proprietate și posesie același imobil, cu excepția părții ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare. Revendicarea imobiliară este acțiunea prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar la a-i lăsa bunul în deplină proprietate și posesie.

Fiind o acțiune reală, ea urmărește bunul și poate fi introdusă de proprietar împotriva oricărei persoane care stăpânește imobilul fără un titlu valabil. Dar, prin admiterea ei nu se poate dispune decât cu privire la porțiunea de imobil deținută fără drept, situație ce se verifică și în speța de față. Asupra apelului pârâtei P.F.E.A.: S-a apreciat a fi nefondat primul motiv de apel invocat de pârâtă, întrucât în mod legal și temeinic s-a constatat de Tribunal că imobilul situat în București str. General Constantin Coandă, a fost preluat fără titlu valabil. Acest bun a fost dobândit de stat prin Decretul nr. 92/1950, fiind preluat de la autorii intimaților-reclamanți, respectiv, defuncții G.I.

și G.M. Curtea de apel, raportându-se la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, text a cărui aplicare a fost făcută în speță întrucât acțiunea ce face obiectul prezentului proces a fost introdusă în anul 2000 (deci, într-un moment în care Legea nr. 213/1998 era în vigoare, iar Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată), a apreciat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi socotit un mod valabil de dobândire a proprietății de către stat.

Prin dispozițiile sale, acest act normativ contravenea flagrant prevederilor Constituției României din 1948, prin care se recunoștea și se ocrotea dreptul de proprietate privată, totodată, fiind în dezacord și cu prevederile art. 481 C. civ., în conformitate cu care „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.” Chiar dacă legea (categorie în care se include și Decretul nr. 92/1950) constituie un mod de dobândire a proprietății conform art. 645 C. civ., prin raportare la dispozițiile art. 481 C. civ. și, luând în considerare împrejurarea că prin Decretul nr. 92/1950 nu s-a acordat niciunei persoane ce a intrat în sfera sa de reglementare vreo „dreaptă și prealabilă despăgubire”, instanța de apel a concluzionat că actul normativ în discuție nu poate fi asimilat unei modalități valabile de transmitere a proprietății.

În acest context, s-a apreciat că nu prezintă nicio relevanță susținerile apelantei-pârâte în sensul că autorii intimaților-reclamanți nu ar fi făcut parte din vreuna dintre categoriile socio-profesionale care erau exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950. Totuși, având în vedere că această susținere reprezintă o critică formulată prin motivele de apel, curtea a constatat că, astfel cum rezultă din conținutul copiei legalizate a cărții de muncă a numitului G.I. (proprietar al imobilului la momentul naționalizării), acesta a avut calitatea de profesor la Institutul de Planificare în perioada 1949-1950, prin urmare, fiind exceptat de la aplicarea măsurilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950.

Din aceleași rațiuni, s-au apreciat a fi lipsite de relevanță susținerile apelantei pârâte potrivit cărora prin cererea depusă de G.A. la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (dosar nr. 2124/1996) prin care a solicitat în mod expres despăgubiri bănești, acesta ar fi recunoscut valabilitatea titlului statului, cu referire la Decretul nr. 92/1950, manifestarea de voință în acest sens, neputând primi o atare semnificație. Pe de altă parte, din analiza înscrisurilor de la dosar instanța de apel a reținut că intimatul-reclamant G.A. a formulat numeroase petiții prin care a sesizat toate organele și instituțiile competente (Primăria Sector 1, Primarul General al Capitalei, Comisiile pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, SC H.N.

SA, D.A.F.I.) în sensul că solicită să i se restituie în natură imobilul și dorește ca acesta să nu fie înstrăinat potrivit Legii nr. 112/1995. Într-un asemenea context, instanța a apreciat că nu se poate reține în sarcina reclamanților recunoaștere a valabilității titlului statului și, chiar dacă s-ar admite o atare ipoteză, existența unei asemenea recunoașteri nu are nicio valoare juridică și nu validează preluarea imobilului de către stat. Atitudinea subiectivă a unei persoane în legătură cu modul în care imobilul în litigiu a intrat în stăpânirea statului nu înlătură viciile esențiale ale preluării efectuate în baza Decretului nr. 92/1950, vicii generate de coliziunea acestui act normativ cu prevederile Constituției României din 1948 și Codul Civil.

A fost înlăturat ca nefondat și cel de-al doilea motiv de apel formulat de pârâtă, apreciindu-se că aceasta nu poate fi considerată cumpărător de bună credință al bunului dobândit în baza contractului desființat prin sentința apelată. Potrivit art. 1899 C. civ., buna credință se prezumă, însă, această prezumție poate fi răsturnată pe bază de probe, ceea ce s-a întâmplat și în speța dedusă judecății. Astfel, intimații-reclamanți (în special, G.A.) au efectuat numeroase demersuri după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru a redobândi imobilul în discuție și a înlătura riscul înstrăinării sale către chiriași. Din acest punct de vedere, s-a constatat că s-au formulat numeroase cereri, memorii și notificări către instituțiile abilitate legal.

Toate aceste demersuri nu au avut însă vreun rezultat pozitiv (de altfel, nici propunerea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de a acorda despăgubiri nu este pusă în aplicare până în prezent). Mai mult, intimații-reclamanți au formulat și o primă acțiune în revendicare, respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 3197/1998 a Tribunalului București) pentru că fusese promovată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, ceea ce nu împiedica introducerea unei alte noi acțiuni, cu același obiect, însă împotriva unor persoane cu calitate procesuală pasivă, dovadă fiind chiar cea care face obiectul acestui proces. Prevalându-se de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și în considerarea calității sale de chiriaș, apelanta-pârâtă a formulat cerere pentru cumpărarea imobilului în cursul anului 1996, cerere urmată de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a reținut că este considerat de bună credință orice cumpărător care, dând dovadă de diligență și prudență, efectuează toate demersurile necesare pentru a se asigura, pe cât posibil la nivelul de apreciere al omului cu experiență medie de viață și cunoaștere, că evită riscul de a fi evins și a dobândi un bun de care poate fi deposedat ulterior. S-a precizat că apelanta-pârâtă trebuia să fie cu atât diligentă întrucât aceasta intenționa să cumpere un imobil la un preț cu mult sub cel al valorii sale de piață sau de circulație la momentul încheierii contractului. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi fost cu neputință să nu afle despre existența numeroaselor cereri formulate de intimații-reclamanți în legătură cu imobilul în litigiu.

Totodată, un astfel de cumpărător ar fi trebuit să se asigure că au fost epuizate procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995. În sfârșit, în tot acest context, nu putea omite existența riscului promovării unei noi acțiuni în revendicare cu privire la imobil. Cu toate acestea, a mai reținut instanța de apel, apelanta-pârâtă a înțeles să cumpere apartamentul pe care îl ocupa în calitate de chiriașă, ceea ce înseamnă că a acceptat posibilitatea de a dobândi un bun cu o situație juridică incertă. De aici, concluzia că atitudinea pe care a avut-o, nu poate fi asimilată cu cea a unui cumpărător de bună credință, cu toate consecințele ce decurg din această conduită. În opinia instanței de apel, apelanta-pârâtă a minimalizat existența tuturor incertitudinilor și riscurilor în legătură cu problematica valabilității titlului de proprietate asupra imobilului și a dat prioritate dorinței sale de a dobândi la un preț foarte mic un bun de o valoare ridicată.

Nici cel de-al treilea motiv de apel al pârâtei nu a fost găsit întemeiat. Curtea de apel a reținut că apelanta-pârâtă nu se poate prevala de un „bun” sau măcar o „speranță legitimă” în sensul în care aceste noțiuni sunt definite în jurisprudența C.E.D.O. relativă la interpretarea și aplicarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul său de proprietate asupra apartamentului a fost desființat prin hotărârea apelată. Ca atare, dreptul său nu a primit confirmare jurisprudențială, astfel că nu constituie nici măcar o „speranță legitimă” în sensul anterior indicat.

Nu trebuie omis nici faptul că acțiunea de față a fost introdusă într-un moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că se pune problema în ce măsură mecanismul prevăzut de această lege este aplicabil în cazul intimaților-reclamanți, care nici măcar nu au înțeles să se prevaleze de existența ei. Oricum, Curtea europeană a afirmat în repetate rânduri că mecanismul oferit de această lege pentru rezolvarea problemei acordării despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari este total deficitar și ineficient. În plus, curtea de apel a mai reținut că apelantei-pârâte îi sunt aplicabile prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptățită să obțină despăgubiri calculate în raport de valoarea de piață a imobilului.

În ce privește apelul pârâtului Municipiul București, instanța de apel a arătat că argumentele pe baza cărora s-a demonstrat netemeinicia criticilor apelantei-pârâte justifică înlăturarea aspectelor relevate și în motivarea apelului pârâtului Municipiul București, cu unele precizări: Astfel, s-a apreciat că intimaților-reclamanți nu li se poate opune chestiunea neparcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât ei au formulat cererea de chemare în judecată cu mult înainte de momentul la care legea specială a intrat în vigoare; în plus, condițiile impuse prin dispozițiile art. 18 lit. c) și 46 alin. (2) din aceeași lege nu sunt îndeplinite în cauză, câtă vreme s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ținându-se seama de reaua-credință a părților contractante.

În sfârșit, s-a considerat că nu se poate reține nici teza lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, întrucât acesta a deținut bunul în calitate de proprietar aparent și în temeiul unui titlu nevalabil, iar ulterior, l-a înstrăinat prin contractul anulat. Prin desființarea acestui act juridic, părțile contractante sunt considerate a fi repuse în situația anterioară perfectării sale, context în care înstrăinătorul devine persoană care este ținută a răspunde pentru restituirea în natură a imobilului către intimații-reclamanți. Oricum, prin contractul anulat nu s-a vândut decât o parte din bunul în litigiu, astfel că cel puțin pentru porțiunea neînstrăinată, obligația de restituire incumbă apelantului-pârât Municipiul București.

Nu trebuie omisă nici împrejurarea că în cauza de față s-a analizat și problema nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul de la autorii intimaților-reclamanți, ceea ce confirmă necesitatea menținerii ca parte în proces a Municipiului București. În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanții cât și pârâții. 1. Recurenții reclamanți, prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a se dispune obligarea paratei P.E.F.A.

să le lase în deplină proprietate și posesie întregul imobil și nu doar partea menționată în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost constatată, întrucât aceasta, în calitate de detentor precar al întregului imobil, s-a opus și se opune la predarea bunului în întregime și nu doar cu privire la ceea ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare litigios, sens în care sunt și cererile scrise și concluziile orale ale pârâtei.

Recurenții învederează că, în opinia lor, această soluție este compatibilă cu obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la lăsarea în deplină proprietate și posesie a părții din imobilul în litigiu pe care nu a vândut-o, întrucât acest pârât, în calitatea sa de proprietar aparent și de vânzător al imobilului, s-a opus la admiterea acțiunii și la restituirea imobilului către reclamanți în deplină proprietate, inclusiv prin negarea calității lor de moștenitori și, consecutiv, a calității procesuale active a acestora.

Se mai susține de către recurenți că în mod greșit a apreciat instanța de apel că stăpânirea ca stare de fapt ar echivala cu stăpânirea de drept, în calitatea de pretins proprietar aparent, întrucât în speță, necontestat, pârâta persoană fizică deține și folosește întregul imobil, iar nu doar partea cumpărată de la stat, în timp ce statul doar în mod formal, juridic, stăpânește partea din imobil care nu a fost cuprinsă in contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost constatată. 2. Recurenta pârâtă P.F.E.A., s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că atât hotărârea pronunțată de instanța de fond, cât și cea a curții de apel, sunt nelegale și netemeinice.

Astfel, recurenta pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale celorlalte acte normative cu privire la valabilitatea titlului statului. Deși instanța de apel admite că Decretul nr. 92/1950 poate fi inclus în categoria actelor normative cu putere de lege, constituind un mod de dobândire a proprietății, raportându-se la dispozițiile art. 481 C. civ.

și la împrejurarea că prin Decretul nr. 92/1950 nu s-au acordat despăgubiri persoanelor deposedate, a apreciat că titlul statului nu este valabil și că nu are relevanță dacă autorii reclamanților erau sau nu exceptați de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950; de asemenea, instanța de apel a stabilit nevalabilitatea titlului statului și prin raportare la dispozițiile Constituției din 1948. Cu privire la constatarea inaplicabilității Decretului nr. 92/1950, recurenta arătă că interpretarea art. II din Decretul nr. 92/1950 a fost făcută fără o analiză corectă a înscrisurilor cauzei din ca a rezultat, într-adevăr, că autorul reclamanților a fost intelectual, fiind încadrat în muncă în perioada anilor 1928-1943, însă, pentru perioada 1943-1950 nu s-a făcut dovada că acesta mai era încadrat în muncă; pe de altă parte, din declarația de martor audiat în dosar, reiese că autoarea reclamanților G.M.

a fost casnică, ceea ce nu face dovada exceptării sale de la măsura naționalizării. În consecință, recurenta susține că Decretul nr. 92/1950 a constituit temei legal de preluare a imobilelor în perioada anilor 1950-1954. Totodată, reclamanții nu au făcut nicio dovada din care să rezulte că anterior anilor 1950-1954 au contestat această măsură de preluare și că statul a deținut acest bun fără titlu valabil, după cum au stat în pasivitate în toată perioada ulterioară, pasivitate pe care instanța de apel nu a observat-o și nu a sancționat-o. Valabilitatea titlului statului trebuie raportată strict la momentul apariției Legii nr. 112/1995, lege specială, derogatorie de la dreptul comun, promulgată pentru reglementarea situației juridice a preluării caselor naționalizate cu destinație de locuință, a normelor metodologice privind aplicarea acestei legi, respectiv H.G.

nr. 20/1996, H.G. nr. 11/1997 care precizează noțiunea de preluare cu titlu sau fără titlu a imobilelor cu destinație de locuință, Decretul nr. 92/1950 fiind inclus în categoria actelor normative de preluare cu titlu. Recurenta mai arată că în ce privește așa zisele numeroase cereri, demersuri, sesizări ale reclamanților reținute de curtea de apel, instanța omite a observa că acestea s-au făcut după ce bunul a fost înstrăinat și, deci, a intrat în proprietatea sa în baza Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, la momentul înstrăinării bunului, reclamanții nu au făcut dovada existenței titlului de proprietate al autorilor lor, motiv pentru care nici nu se putea pune în discuție valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului câtă vreme nu au depus la dosarul cauzei și nici la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 titlul de proprietate al autorilor (contract de vânzare cumpărare pentru teren și autorizație de construire pentru casă) din care să reiasă compunerea imobilului, așa cum a fost afirmată de reclamantul G.A. În cauză s-a efectuat o expertiză de identificare a imobilului din care rezulta structura imobilului este identică cu cea care rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 și nu rezultă o altă compunere.

În al doilea motiv de recurs, recurenta pârâtă arată că instanța de apel a apreciat și interpretat greșit și dispozițiile Codului Civil privind buna credință, astfel cum este prevăzută de dispozițiile art. 1898 și ale Legii 112/1995. Buna sa credință este apreciată subiectiv de către curtea de apel care a stabilit că trebuia să fie diligentă și să facă demersuri pentru a afla dacă reclamanții au formulat cereri în legătură cu imobilul în litigiu și că ar fi trebuit să se asigure că procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995 au fost finalizate, în caz contrar acceptând să cumpere pe riscul său.

În continuarea motivelor de recurs, recurenta prezintă succesiunea demersurilor sale, susținând că astfel se verifică buna sa credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, aceasta având cunoștință că în baza Legii nr. 112/1995 foștii proprietari au solicitat acordarea de despăgubiri, iar cererea sa de cumpărare a primit toate avizele necesare de la oficiul juridic al vânzătorului; totodată, a avut cunoștință și de existența acțiunii în revendicare formulată de reclamanți în anul 1997, ceea ce a determinat-o să se abțină de la cumpărare până în anul 1999 când acțiunea acestora a fost respinsă în mod irevocabil, constatându-se că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, precum și că cererea de chemare în judecată a fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, Primăria Municipiului București.

În același timp, reclamanții nu i-au adresat niciodată notificare prin care să o înștiințeze că intenționează să solicite restituirea bunului în natură. În plus, buna-credință nu trebuie dovedită, ci ea se prezumă în condițiile art. 1899 C. civ. În ce privește aspectul reținut de instanța de apel că reclamanții au făcut numeroase demersuri după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru a redobândi imobilul și a înlătura riscul vânzării, acesta nu corespunde realității, întrucât aceste demersuri s-au făcut după anul 1999 când bunul deja intrase în proprietatea recurentei. Pe de altă parte, nici în anul 2000 când s-a formulat o nouă acțiune în revendicare, reclamanții au înțeles să se judece în contradictoriu cu recurenta pârâtă și cu SC H.N.

SA, având în vedere că pârâta deja era titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului la acel moment; introducerea sa în cauză și a vânzătorului a avut loc la recomandarea instanței de casare, abia în anul 2003. Recurenta arată că, în aceste condiții, se verifică reaua credință a reclamanților care nu i-au adus la cunoștință intenția lor de a solicita restituirea bunului în natură, pentru a-i oferi posibilitatea de a se abține de la cumpărare. Pe de altă parte, curtea de apel rejudecând cauza, trebuia să constate valabilitatea titlului său de proprietate, bunul aflându-se în proprietatea sa, acesta este un bun actual, protejat în egală măsură de dispozițiile Constituției care garantează dreptul de proprietate, precum și de dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât dreptul său de proprietate s-a născut ca efect al Legii speciale nr. 112/1995.

Recurenta pârâtă conchide în sensul că, în speță sunt aplicabile și sunt obligatorii și dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la revendicarea imobilului care se aplică și proceselor în curs de soluționare, motiv pentru care, solicită respingerea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. Dreptul comun a fost înlocuit de Legea nr. 10/2001 ce conține norme speciale de drept substanțial, derogatorii și reglementează o procedură obligatorie și prealabilă, iar reclamanții au beneficiat de măsuri reparatorii prin echivalent. 3. Recursul formulat de pârâtul Municipiul București, prin primar general a fost fundamentat, de asemenea, pe ipoteza de recurs reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor concepute de pârât se arată că, pentru soluționarea cauzei trebuia a se fi avut în vedere dacă la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare au fost avute în respectate condițiile de validitate a actelor juridice, prevăzute de art. 948 C. civ., anume: părțile au avut capacitatea de a contracta, a existat consimțământul valabil exprimat al ambelor părți contractante, obiectul a fost determinat și se afla în patrimoniul recurentului vânzător la momentul încheierii actului juridic, iar cauza a fost licită, întrucât nu era prohibită de lege; or, toate aceste cerințe legale de validitate au fost întrunite în ce privește contractul de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta P.F.E.A.

Recurentul pârât, printr-un al doilea motiv de recurs susține excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, date fiind prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun. Legea specială reglementează în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu, indiferent de destinația lor. Aceasta lege este de imediată aplicare, după cum rezultă din art. 47 alin. (1) conform căruia, prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, sub aspectul normelor de drept substanțial, deoarece, în caz contrar, ar însemna să coexiste două reglementări diferite ale acestor categorii de litigii, respectiv dreptul comun, incluzând Legea nr. 213/1998 și calea specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ceea ce nu este admisibil.

În continuarea motivelor de recurs, recurentul pârât face o prezentare a prevederilor legii special (ale cărei dispoziții nu au fost aplicate de instanța de apel), astfel încât, Înalta Curte consideră că nu este necesară redarea lor. De asemenea, recurentul invocă și jurisprudența C.E.D.O., sens în care menționează Cauzele M. și Cauza pilot M.A. ș.a. împotriva României, în cadrul cărora instanța europeană a făcut evaluări în ce privește sistemul legislativ reparatoriu în materia în discuție (restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului de regimul anterior anului 1989) și stabilește anumite concluzii cu caracter general. Recurentul nu justifică însă în cuprinsul motivelor de recurs, incidența constatărilor Curții europene în privința speței de față, față de cele reținute și statuate prin decizia recurată.

Se învederează de recurentul pârât că instanța europeană nu recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun”, respectiv, un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuție existenta unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat membru, legislație prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior. Astfel, prin stabilirea împrejurării că se naște un drept nou în patrimoniul fostului proprietar, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizare, dacă restituirea în natură nu mai e posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv, Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, Curtea apreciază ca prin constatarea ilegalității preluării se naște un interes patrimonial, care intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și care dă naștere unui drept la indemnizație, iar nu unui drept la restituirea în natură a bunului, iar acest drept de indemnizare se naște dacă se constată nelegalitatea preluării și dacă partea a urmat procedurile prevăzute de legile de reparație. Totodată, instanța europeană recunoaște existența Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparație a abuzurilor din perioada comunistă și nu a statuat că aceasta ar fi contrară Convenției, sub aspectul posibilității de a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Critica pe care o aduce Curtea acestui act normativ constă în faptul că acesta nu prevede o procedură rapidă de despăgubire, motiv pentru care invită statul român sa ia masuri eficiente într-un termen de 18 luni. Recurentul mai arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că Decretul nr. 92/1950 contravine dispozițiilor constituționale din anul 1948 și celor din art. 481 C. civ., dar și Declarației Universale a Drepturilor Omului, întrucât Decretul nr. 92/1950 nu a fost declarat neconstituțional în perioada în care era în vigoare, așa încât, în tot acel interval el era un act normativ valabil care a produs efecte juridice. Recursurile formulate sunt nefondate, pentru motivele ce urmează.

1. În ce privește recursul reclamanților, Înalta Curte constată că nu se verifică în cauză cerințele presupuse de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, deși recurenții nu indică dispozițiile de drept substanțial sau procesual pretins a fi greșit aplicate de instanța de apel, Înalta Curte reține că aceștia se raportează la întinderea dreptului lor de proprietate și partajarea între pârâții cauzei a calității de debitor al obligației de a le lăsa în deplină proprietate și posesie părțile de imobil pe care fiecare dintre aceștia le deține. Pentru a se răspunde acestor critici este necesar a se clarifica legea aplicabilă (ceea ce se constituie și în obiect al unora dintre criticile pârâților).

Astfel cum corect a reținut instanța de apel, cauza de față a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (ceea ce o plasa sub incidența dreptului comun), dar, având în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, potrivit cărora: „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei”, reiese că dispozițiile de drept material din legea specială erau incidente cauzei de față, ca norme de ordine publică, de imediată aplicare unor fapte în curs de a-și produce efectele, facta pendentia, cum era raportul juridic dedus judecății.

Deși instanța de apel nu s-a raportat exclusiv (ci doar în subsidiar) la dispozițiile legii speciale, Înalta Curte constată că nu se impune casarea sau modificarea soluției adoptate pentru acest motiv, întrucât, pe de o parte, soluția asupra fondului raporturilor litigioase este identică atât în baza dreptului comun, cât și în temeiul normelor din Legea nr. 10/001, iar pe de altă parte, instanța de apel s-a raportat în mod subsidiar și la prevederile Legii nr. 10/2001, chiar dacă le-a relevat cu titlu de considerente indiferente, supraabundente. Dat fiind cadrul procesual sub raport obiectiv (petitul cererii de chemare în judecată precizate), cererea a dedus judecății constatarea nevalabilității titlului statului, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999 și obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul.

În aceste condiții, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, nulitatea contractului de vânzare cumpărare și s-a dispus obligarea pârâtei P.F.E.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 iunie 1999, în timp ce pârâtul Municipiul București a fost obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie același imobil, cu excepția părții ce a făcut obiectul contractului a cărui nulitate s-a constatat. Această modalitate de soluționare a cauzei corespunde soluției presupuse și de Legea nr. 10/2001 care instituie prevalența restituirii în natură prin dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1), astfel că, pârâtul Municipiul București a fost obligat la restituirea părții din imobil neînstrăinate (teren), soluție ce se confirmă și în temeiul prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost declarat nul (nefiind reținută excepția instituită în finalul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în absența bunei credințe), iar reclamanții nu au făcut uz de dispozițiile legii speciale prin formularea notificării, optând pentru continuarea judecării acțiunii, conduită permisă de dispozițiile art. 46 alin. (1), în mod legal pârâta P.E.F.A., devenită detentor precar, a fost obligată potrivit dispozițiilor dreptului comun, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

În cazul în care reclamanții ar fi formulat notificare în temeiul legii speciale în termenul prevăzut de art. 22, după constatarea nulității contractului, unitatea notificată (Municipiul București) potrivit art. 21 alin. (1) combinat cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să emită dispoziție de restituire în natură și pentru partea de imobil ce se înstrăinase. Recurenții reclamanți, prin motivele de recurs, pretind că pârâta P.E.F.A. ar fi trebuit să fie obligată să le lase în deplină proprietate și posesie mai mult decât a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare constatat nul, susținând că, în fapt, aceasta ocupă întregul imobil iar nu doar ceea ce a cumpărat, fără a distinge dacă din teren sau din construcție.

O atare susținere nu poate fi primită, întrucât prin ea se tinde la modificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond (care au statuat că pârâta nu ocupă decât ceea ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare) și, în plus, aceștia nu aduc alte probe (înscrisuri) din care să reiasă o stabilire incompletă a situației de fapt, ceea ce ar fi impus instanței de recurs aplicarea prevederilor art. 314 C. poc. civ.; pe de altă parte, reaprecierea probelor deja administrate în fazele procesuale anterioare, nu ar putea fi realizată de instanța de recurs întrucât motivele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu o permit, în condițiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

prin O.U.G. nr. 138/2000. Constatând însă că recurenta pârâtă P.E.F.A. a dobândit construcția în întregul său (clauzele contractului de vânzare cumpărare indicând o cotă de 100% din construcție înstrăinată cumpărătoarei) chiar dacă denumirea și suprafețele fiecăreia dintre încăperile acesteia nu corespund în totalitate în toate înscrisurile care le individualizează (contractul de vânzare, fișa locativă anexă a contractului de închiriere și expertiza, etc.), Înalta Curte constată că pârâta P.E.F.A. nu a fost obligată la mai puțin decât ocupă, astfel că instanța de apel în mod legal a confirmat partajarea obligației de restituire între cei doi pârâți ai cauzei, așa cum a stabilit-o tribunalul.

2. Recursul formulat de pârâta P.E.F.A., de asemenea, dezvoltă critici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ce privește nevalabilitatea titlului statului, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a făcut aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, având în vedere că reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare pe care l-a încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Cererea de constatare a nulității contractului, incidente fiind dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum s-a arătat, impunea, chiar în absența unui petit cu un atare obiect, să se stabilească dacă imobilul proprietatea autorilor reclamanților a intrat cu sau fără titlu valabil în proprietatea statului, pentru că atare premisă este impusă în contextul dispozițiilor art. 45; astfel, dacă preluarea a fost fără titlu valabil, cererea în nulitate trebuia evaluată pe temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe când în caz contrar (preluare cu titlu), ar fi fost incidente prevederile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată. Aceste critici ale recurentei referitoare la aprecierea probelor pentru stabilirea concluziei nevalabilității titlului statului, nu pot fi analizate de această instanță de control judiciar, întrucât nu reclamă vreun viciu de nelegalitate, neputând fi încadrate în prevederile limitative ale art. 304 C. proc.

civ.; or, reaprecierea probelor se circumscrie unei evaluări asupra temeiniciei deciziei recurate, ceea ce nu mai este posibil după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. În plus, așa cum deja s-a arătat, instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor legale prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în analizarea valabilității titlului statului, normă de trimitere și în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001; din acest motiv s-a verificat conformitatea titlului la prevederile actului normativ de preluare (Decretul nr. 92/1959), la dispozițiile Codului Civil (art. 480 și 481), ale Constituției și ale tratatelor internaționale la care România era parte la vremea respectivă, concluzionându-se că acesta încălca prevederile constituționale, astfel că, încadrarea sau nu a autorilor reclamanților în prevederile art. II din Decret (excepțiile de la naționalizare), este lipsită de orice relevanță.

De asemenea, referirea recurentei pârâte la definirea noțiunilor de preluare cu titlu sau fără titlu din cuprinsul H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997 nu poate infirma concluzia anterior expusă, având în vedere că Legea nr. 213/1998 este act normativ cu forță juridică superioară hotărârilor executivului, aceste acte administrative normative fiind adoptate în organizarea aplicării legii. Nici celelalte critici ale pârâtei referitoare la buna sa credință, astfel cum este reglementată prin art. 1898 C. civ., ca și la plasarea acesteia în contextul regulii de drept error communis facit jus pe baza căreia corect instanța de apel a verificat soluția tribunalului asupra constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare (conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), nu pot calificate drept critici de nelegalitate, întrucât tind la reaprecierea probelor cauzei, ceea ce excede unei cenzuri permise instanței de recurs.

Dimpotrivă, instanța anterioară a argumentat și a indicat probele și modalitatea de coroborarea acestora pentru a concluziona asupra atitudinii subiective a pârâtei la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, demonstrând soluția adoptată, iar în speță nu s-a putut reține concluzia că pârâta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă (ceea ce implica buna credință), motiv pentru care s-a făcut aplicarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărarea astfel încheiat. 3. Nici recursul pârâtului Municipiul București nu poate fi primit. Referitor la îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 948 C. civ., Înalta Curte deja a răspuns criticilor privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare în cadrul considerentelor anterioare.

Recurentul pârât, printr-un al doilea motiv de recurs, a susținut excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, date fiind prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun. Și asupra acestei chestiuni, în stabilirea premiselor comune ale analizării recursurilor formulate în cauză, instanța de recurs a indicat legea aplicabilă și a stabilit raportul dintre dreptul comun și legea specială, prezentele considerentele transpunând soluția adoptată de instanțele de fond, în contextul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și indicând dispozițiile incidente, sens în care, din acest punct de vedere, considerentele deciziei recurate urmează a fi suplinite cu cele de față. Acțiunea reclamanților a fost promovată înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, astfel că, nu poate intra în discuție inadmisibilitatea cererii, sens în care sunt și dispozițiile art. 46 alin. (1) din lege specială.

Celelalte critici ale recurentului privind dispozițiile aplicabile din Legea nr. 10/2001 și-au găsit dezlegarea în cele deja arătate asupra recursurilor celorlalte două părți. Referirile recurentului la jurisprudența Curții de la Strasbourg sunt lipsite de relevanță, pe de o parte pentru că asemenea apărări (cu privire la noțiunea de „bun” din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție) puteau fi invocate de partea care pretinde eventual că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor (pârâta cumpărătoare), iar pe de altă parte, norma europeană nu este aplicabilă, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost constata nul în pricina de față, nulitatea având efecte retroactive.

Potrivit acestor considerente, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile analizate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții G.A., G.E., G.R. și V.E. și de pârâții Municipiul București, prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București și P.F.E.A., împotriva deciziei nr. 29 din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2012.