ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3867/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 9 martie 2006, B.G.G. a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, încheiat între Primăria municipiului București și B.N. la 17 martie 1997, privind imobilul din C.V., sector 1, București și constatarea nulității dispoziției nr. 4919 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului București. A solicitat recunoașterea calității sale de proprietar asupra imobilului menționat, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., Primăria municipiului București prin Primar general, B.N. și A.N.R.P. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2567 din 25 octombrie 2006 a admis excepția lipsei competenței materiale a Curții de Apel București.

A declinat competența soluționării pricinii în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal. Hotărârea a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamantul B.G.G. ca tardiv, prin Decizia nr. 2981 din 12 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Tribunalul București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin încheierea din 1 iunie 2007 a scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal. Prin încheierea din 26 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a scos cauza de pe rol și a înaintat dosarul conducerii Tribunalului București pentru repartizarea spre soluționare uneia din secțiile civile ale acestuia.

La 22 aprilie 2008, reclamantul B.G.G. și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat anularea în totalitate a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum și a dispoziției emisă de Primarul general și restituirea imediată și necondiționată a proprietății sale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., jurisprudența C.E.D.O., Protocolul Adițional nr. l și Constituția României. Tribunalul București, secția a Ill-a civilă, prin sentința nr. 201 din 17 februarie 2009 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare. A respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.

A respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamantul B.G.G. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P., Primăria municipiului București, B.N. și A.N.R.P. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, că potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv, prin ordonanțe de urgență ale Guvernului, până la 14 august 2002. Raportat la această dată, s-a constatat prescrisă acțiunea formulată de reclamant la 9 martie 2006, cu depășirea termenului legal.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. 4919 din 27 decembrie 2005 s-a respins notificarea formulată de reclamant privind restituirea în natură a cotei indivize din apartamentul nr. 60 din imobilul situat în București, sector 1, vândut în baza Legii nr. 12/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare, acordându-se măsuri reparatorii prin echivalent. În raport de situația de fapt reținută și având în vedere dispozițiile art. 18 lit. c) 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, tribunalul a constatat că reclamantul are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la revendicare, prima instanță a constatat că în cazul imobilelor naționalizate, există dispoziții speciale instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu statul cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziei luate. Totodată, în situația în care se constată valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare sau dacă acesta nu a fost atacat în termenul legal, situație regăsită în speța de față, măsurile reparatorii se stabilesc în condițiile art. 18 lit. c) 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.

Prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului pentru asigurarea securității raporturilor juridice (cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe). În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat că nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată ca element al preeminenței dreptului în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Or, în cauza dedusă judecății, dreptul pârâtului B.A., în calitatea sa de moștenitor al defunctului B.N., care a fost titularul contractului de vânzare-cumpărare a fost consacrat prin lege, acesta având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție.

Prin Decizia nr. 407/ A din 8 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul B.G.G. împotriva sentinței tribunalului, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar general, Statul Român prin M.F.P., A.N.R.P., SC H.N. SA și B.A. A schimbat în parte hotărârea apelată. A admis acțiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul B.A. A obligat pe respectivul pârât să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, C.V., compus din holl, debara, cameră, bucătărie, debara, duș, wc, terasă în exclusivitate și vestibul în comun, ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare din 17 martie 1997, încheiat între Primăria municipiului București și B.N.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. S-a constatat de către instanța de apel că în ceea ce privește primul capăt de cerere, respectiv anularea contractului de vânzare - cumpărare, soluția tribunalului este corectă, având în vedere că acțiunea a fost înregistrată la data de 9 martie 2006, după împlinirea termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. S-a reținut totodată că reclamantul nu a criticat în niciun fel soluția dată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune ci a invocat aspecte de fond privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, care nu pot fi analizate de curtea de apel, în condițiile în care nici prima instanță nu a pronunțat o soluție pe fond ci a examinat cu prioritate excepția prescripției, absolută și peremptorie.

S-a constatat că și capătul de cerere privind anularea dispoziției nr. 4919 din 27 decembrie 2005 a fost corect respins, deoarece aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu permiteau unității notificate să mai dispună, în cadrul procedurii administrative, restituirea unui imobil care a fost înstrăinat și care nu se mai găsește la dispoziția sa. Cu privire la soluționarea celui de-al treilea capăt de cerere având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, curtea de apel a considerat că aceasta a fost corect respins în raport cu pârâții persoane juridice, însă nu pe considerentele reținute de tribunal ci pentru motivul că imobilul a fost înstrăinat și se află în posesia moștenitorului cumpărătorului.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâtului B.A., care a preluat calitatea procesuală a autorului său B.N. (cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995), instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, caracterul abuziv al preluării fiind recunoscut prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, republicată. Curtea a constatat că reclamantul are un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, constând în „speranța legitimă" de restituire în natură sau prin echivalent conferită de legislația internă în vigoare la data promovării acțiunii în justiție.

S-a reținut că instanța de fond a apreciat că tidul pârâtului este preferabil, deoarece legea specială internă îi conferă acestuia un titlu de preferință, de natură a-i consolida titlul de proprietate și că într-adevăr, potrivit Legii nr. 10/2001, proprietarul imobilului preluat fără titiu valabil nu poate obține restituirea în natură în situația în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credință (art. 45 alin. (2), respectiv art. 7 alin. (1) din lege, republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009). Însă, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., curtea de apel a constatat că o asemenea reglementare, care lipsește pe proprietar de bunul său, indiferent de rațiunile care o justifică, echivalează cu o „ingerință" în dreptul de proprietate.

Astfel, în cadrul acțiunii în revendicare, instanța nu se poate rezuma la analiza criteriilor de preferabilitate prevăzute de dreptul intern, ci trebuie să aibă în vedere și să aplice cu prioritate, conform art. 20 alin. (2) din Constituție, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O. În continuare, instanța de apel a constatat că analiza „ingerinței” statului a fost realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat, respectiv Străin împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006, prin care s-a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. l la Convenție.

S-a reținut și împrejurarea că legislația internă nu permite un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care reclamantul ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum și faptul că s-a stabilit de către Curtea Europeană că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri. S-a conchis, având în vedere că în cauză, reclamantul are un „bun” în sensul Convenției, că există o „ingerință" în respectarea dreptului său, care a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, că restituirea în natură a imobilului este unica măsură reparatorie posibilă.

Pârâtul, cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare - cumpărare neanulat, deoarece are la dispoziție calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru recuperarea prețului de piață al imobilului. Referitor la partea finală a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care condiționează prioritatea Convenției în raport cu legea internă astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, curtea de apel a considerat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, ulterioară deciziei în interesul legii, riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

S-a constatat că nu se poate analiza direct în apel solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la plata unor daune morale și materiale. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul B.A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. A criticat decizia pronunțată în apel pentru interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv a art. 18 lit. c), arătând că dispozițiile legii speciale de reparație nu pot fi ignorate de instanță. Astfel, art. 18 din Legea nr. 10/2001 stabilește cu claritate că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent și în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

A arătat că încălcând dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanța a neglijat complet și prevederile cuprinse în art. 46.3 din H.G. nr. 498/2003 (normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001). A considerat că au fost încălcate și dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că retrocedarea bunului imobil înstrăinat este posibilă doar dacă se constată în prealabil nulitatea actului de înstrăinare, precum și cele ale art. 46 alin. (1) din lege. Instanța de apel trebuia să observe că în situația în care se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă respectivul contract nu a fost atacat în termenul legal, cum este cazul în speță, măsurile reparatorii se stabilesc în condițiile art. 18 lit. c) 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.

Totodată, instanța de apel trebuia să aibă în vedere că și practica C.E.D.O. s-a schimbat. A arătat că înțelege să critice soluția instanței de apel prin care s-a admis acțiunea în revendicare și prin prisma faptului că în mod constant, instanța supremă a statuat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate tară titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare. în situația unor astfel de imobile nu se poate opera cu soluția consacrată în materia revendicării a comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate, ci pentru a rezolva acțiunea, trebuie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzătorului și buna-credință a părților din actul juridic de înstrăinare.

A considerat că în acțiunea în revendicare dedusă judecății trebuia să i se dea preferință, având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare statul avea aparența de proprietar al imobilului, iar o lege specială permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor închiriate și nerevendicate, în condițiile strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995. Referitor la aplicarea prioritară a Convenției Europene a Drepturilor Omului față de dreptul intern, a arătat că prin jurisprudența în materie s-a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, ceea ce contrazice susținerile instanței de apel (cauza P. contra României).

Față de aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțată în apel, cu menținerea ca legală și temeinică a hotărârii tribunalului. Discursul este fondat, în considerarea argumentelor de succed. Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 privind imobilul situat în C.V., București și constatarea nulității dispoziției nr. 4919 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului București, iar ulterior, prin precizarea de acțiune, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, invocând ca temei juridic art. 480 și următoarele C. civ.

Criticile formulate de pârât prin motivele de recurs vizează numai soluționarea capătului de cerere privind revendicarea și se constată că sunt întemeiate, urmând a fi primite. Astfel, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951 și în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ. Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. l și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat întrucât acțiunea în anulare a fost formulată cu depășirea termenului legal, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza P. și P. contra Republicii Cehe, cauza R. contra României). Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-1, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi este asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care, în cauză, acesta a și uzat de această procedură.

Astfel, prin dispoziția nr. 4919 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului București s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul vândut în baza Legii nr. l 12/1995. Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual sau o speranță legitimă.

În ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza S.T. împotriva României, cauza A.M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 23 iunie 2009, etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza P. și P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. și H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc). Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A.

și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare. În plus, se constată că reclamantul a ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al fostului proprietar al imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001, formulând notificare, în soluționarea căreia s-a emis, după cum s-a arătat mai sus, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

În aceste condiții, avându-se în vedere și principiul electa una via, este evident că reclamantul nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său. În același timp, se reține că în cadrul acțiunii în revendicare, părțile au exhibat fiecare câte un titiu.de proprietate, respectiv reclamantul, de la care statul a preluat în mod abuziv imobilul, în raport de care acesta nu deține însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă" și pârâtul, contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat.

În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâtului s-a consolidat, îndreptățindu-l pe acesta la păstrarea posesiei asupra imobilului achiziționat în baza acestei legi și cu bună - credință Prin urmare, în ceea ce privește preferabilitatea titlului pârâtului, se constată că acesta justifică un titlu de proprietate, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar și care a fost consolidat și prin faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Totodată, se reține că faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O.

Se constată și că Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a statuat că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, se consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține însă că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a principiilor statuate de înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, considerând eronat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, ulterioară deciziei în interesul legii, riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

Pentru considerentele expuse, va fi admis recursul și va fi modificată decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul B.A. împotriva deciziei nr. 407/ A din 8 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul B.G.G. împotriva sentinței nr. 201 din 17 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.