ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3867/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3867/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 9 martie

2006, B.G.G. a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare -

cumpărare, încheiat între Primăria municipiului București și B.N. la 17 martie

1997, privind imobilul din C.V., sector 1, București și constatarea nulității

dispoziției nr. 4919 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al

municipiului București. A solicitat recunoașterea calității sale de proprietar

asupra imobilului menționat, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.,

Primăria municipiului București prin Primar general, B.N. și A.N.R.P.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2567 din 25

octombrie 2006 a admis excepția lipsei competenței materiale a Curții de Apel

București. A declinat competența soluționării pricinii în favoarea Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios

administrativ și fiscal.

Hotărârea a devenit irevocabilă prin

respingerea recursului declarat de reclamantul B.G.G. ca tardiv, prin Decizia nr.

2981 din 12 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Tribunalul București, secția a VlII-a

conflicte de muncă și asigurări sociale, prin încheierea din 1 iunie 2007 a

scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției a IX-a contencios administrativ și

fiscal a aceluiași tribunal.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2007,

Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a scos

cauza de pe rol și a înaintat dosarul conducerii Tribunalului București pentru

repartizarea spre soluționare uneia din secțiile civile ale acestuia.

La 22 aprilie 2008, reclamantul B.G.G.

și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat anularea în totalitate a

contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum și a dispoziției emisă

de Primarul general și restituirea imediată și necondiționată a proprietății

sale.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., jurisprudența C.E.D.O., Protocolul

Adițional nr. l și Constituția României.

Tribunalul București, secția a Ill-a

civilă, prin sentința nr. 201 din 17 februarie 2009 a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere referitor la

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare. A respins

acest capăt de cerere ca fiind prescris. A respins ca neîntemeiată acțiunea

precizată formulată de reclamantul B.G.G. în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin M.F.P., Primăria municipiului București, B.N. și A.N.R.P.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune

referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare - cumpărare, că potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată, dreptul la acțiune se prescrie în termen

de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit

succesiv, prin ordonanțe de urgență ale Guvernului, până la 14 august 2002.

Raportat la această dată, s-a

constatat prescrisă acțiunea formulată de reclamant la 9 martie 2006, cu

depășirea termenului legal.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că prin dispoziția nr. 4919 din 27 decembrie 2005 s-a respins notificarea formulată

de reclamant privind restituirea în natură a cotei indivize din apartamentul nr.

60 din imobilul situat în București, sector 1, vândut în baza Legii nr. 12/1995,

conform contractului de vânzare-cumpărare, acordându-se măsuri reparatorii prin

echivalent.

În raport de situația de fapt reținută

și având în vedere dispozițiile art. 18 lit. c)

2

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, tribunalul a constatat că

reclamantul are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește capătul de cerere

referitor la revendicare, prima instanță a constatat că în cazul imobilelor

naționalizate, există dispoziții speciale instituite prin Legea nr. 10/2001,

care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului,

respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu statul cât și

instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra

deciziei luate.

Totodată, în situația în care se

constată valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare sau dacă acesta nu a

fost atacat în termenul legal, situație regăsită în speța de față, măsurile

reparatorii se stabilesc în condițiile art. 18 lit. c)

2

din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată. Prin aceste dispoziții legale,

legiuitorul a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului pentru

asigurarea securității raporturilor juridice (cauza Pincova și Pine contra

Republicii Cehe).

În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008,

Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat că nici consecința

insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată ca element al

preeminenței dreptului în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Or, în cauza

dedusă judecății, dreptul pârâtului B.A., în calitatea sa de moștenitor al

defunctului B.N., care a fost titularul contractului de vânzare-cumpărare a

fost consacrat prin lege, acesta având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

l adițional la Convenție.

Prin Decizia nr. 407/ A din 8 iunie 2010,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de

reclamantul B.G.G. împotriva sentinței tribunalului, în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primar general, Statul Român prin M.F.P., A.N.R.P.,

SC H.N. SA și B.A. A schimbat în parte hotărârea apelată. A admis acțiunea în

revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul B.A. A obligat

pe respectivul pârât să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită

posesie, imobilul situat în București, C.V., compus din holl, debara, cameră,

bucătărie, debara, duș, wc, terasă în exclusivitate și vestibul în comun, ce a

format obiectul contractului de vânzare - cumpărare din 17 martie 1997,

încheiat între Primăria municipiului București și B.N. A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

S-a constatat de către instanța de

apel că în ceea ce privește primul capăt de cerere, respectiv anularea

contractului de vânzare - cumpărare, soluția tribunalului este corectă, având

în vedere că acțiunea a fost înregistrată la data de 9 martie 2006, după împlinirea

termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată. S-a reținut totodată că reclamantul nu a criticat în niciun fel

soluția dată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune ci a invocat

aspecte de fond privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, care nu

pot fi analizate de curtea de apel, în condițiile în care nici prima instanță

nu a pronunțat o soluție pe fond ci a examinat cu prioritate excepția

prescripției, absolută și peremptorie.

S-a constatat că și capătul de cerere

privind anularea dispoziției nr. 4919 din 27 decembrie 2005 a fost corect

respins, deoarece aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001,

care nu permiteau unității notificate să mai dispună, în cadrul procedurii

administrative, restituirea unui imobil care a fost înstrăinat și care nu se

mai găsește la dispoziția sa.

Cu privire la soluționarea celui de-al

treilea capăt de cerere având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu,

curtea de apel a considerat că aceasta a fost corect respins în raport cu

pârâții persoane juridice, însă nu pe considerentele reținute de tribunal ci

pentru motivul că imobilul a fost înstrăinat și se află în posesia

moștenitorului cumpărătorului.

În ceea ce privește acțiunea în

revendicare îndreptată împotriva pârâtului B.A., care a preluat calitatea

procesuală a autorului său B.N. (cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995),

instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul

Decretului nr. 111/1951, caracterul abuziv al preluării fiind recunoscut prin art.

2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Curtea a constatat că reclamantul are

un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție,

constând în „speranța legitimă" de restituire în natură sau prin

echivalent conferită de legislația internă în vigoare la data promovării

acțiunii în justiție.

S-a reținut că instanța de fond a

apreciat că tidul pârâtului este preferabil, deoarece legea specială internă îi

conferă acestuia un titlu de preferință, de natură a-i consolida titlul de

proprietate și că într-adevăr, potrivit Legii nr. 10/2001, proprietarul

imobilului preluat fără titiu valabil nu poate obține restituirea în natură în

situația în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credință (art.

45 alin. (2), respectiv art. 7 alin. (1) din lege, republicată, modificată prin

Legea nr. 1/2009).

Însă, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.,

curtea de apel a constatat că o asemenea reglementare, care lipsește pe

proprietar de bunul său, indiferent de rațiunile care o justifică, echivalează

cu o „ingerință" în dreptul de proprietate.

Astfel, în cadrul acțiunii în

revendicare, instanța nu se poate rezuma la analiza criteriilor de

preferabilitate prevăzute de dreptul intern, ci trebuie să aibă în vedere și să

aplice cu prioritate, conform art. 20 alin. (2) din Constituție, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O.

În continuare, instanța de apel a constatat

că analiza „ingerinței” statului a fost realizată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate

de stat, respectiv Străin împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005,

Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006, prin care s-a

statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia,

chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de

proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri

reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. l la

Convenție.

S-a reținut și împrejurarea că

legislația internă nu permite un remediu efectiv și eficient al încălcării

constatate, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care reclamantul

ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum

și faptul că s-a stabilit de către Curtea Europeană că Fondul Proprietatea nu

funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent

cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.

S-a conchis, având în vedere că în

cauză, reclamantul are un „bun” în sensul Convenției, că există o

„ingerință" în respectarea dreptului său, care a rupt echilibrul just

dintre protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general,

iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor

speciale interne de reparație, că restituirea în natură a imobilului este unica

măsură reparatorie posibilă.

Pârâtul, cumpărător în baza Legii nr. 112/1995,

nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din

contractul de vânzare - cumpărare neanulat, deoarece are la dispoziție calea

prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009, pentru recuperarea prețului de piață al imobilului.

Referitor la partea finală a

dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care condiționează prioritatea Convenției în raport cu legea internă astfel

încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, curtea de apel a considerat că prin intrarea în vigoare

a Legii nr. 1/2009, ulterioară deciziei în interesul legii, riscul încălcării

dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care

acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei

proceduri judiciare de drept comun.

S-a constatat că nu se poate analiza

direct în apel solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la plata unor

daune morale și materiale.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs pârâtul B.A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct.

9 al art. 304 C. proc. civ.

A criticat decizia pronunțată în apel

pentru interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv a art. 18 lit. c),

arătând că dispozițiile legii speciale de reparație nu pot fi ignorate de

instanță.

Astfel, art. 18 din Legea nr. 10/2001

stabilește cu claritate că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin

echivalent și în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale.

A arătat că încălcând dispozițiile art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanța a neglijat complet și prevederile cuprinse

în art. 46.3 din H.G. nr. 498/2003 (normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).

A considerat că au fost încălcate și

dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că retrocedarea

bunului imobil înstrăinat este posibilă doar dacă se constată în prealabil

nulitatea actului de înstrăinare, precum și cele ale art. 46 alin. (1) din

lege.

Instanța de apel trebuia să observe că

în situația în care se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

sau dacă respectivul contract nu a fost atacat în termenul legal, cum este

cazul în speță, măsurile reparatorii se stabilesc în condițiile art. 18 lit. c)

2

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.

Totodată, instanța de apel trebuia să

aibă în vedere că și practica C.E.D.O. s-a schimbat.

A arătat că înțelege să critice

soluția instanței de apel prin care s-a admis acțiunea în revendicare și prin

prisma faptului că în mod constant, instanța supremă a statuat că, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate tară

titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de

constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare. în

situația unor astfel de imobile nu se poate opera cu soluția consacrată în

materia revendicării a comparării drepturilor autorilor de la care provin

titlurile de proprietate, ci pentru a rezolva acțiunea, trebuie cercetate

succesiv valabilitatea titlului vânzătorului și buna-credință a părților din

actul juridic de înstrăinare.

A considerat că în acțiunea în

revendicare dedusă judecății trebuia să i se dea preferință, având în vedere că

la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare statul avea aparența de

proprietar al imobilului, iar o lege specială permitea cumpărarea de către

chiriași a apartamentelor închiriate și nerevendicate, în condițiile strict

reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Referitor la aplicarea prioritară a

Convenției Europene a Drepturilor Omului față de dreptul intern, a arătat că

prin jurisprudența în materie s-a apreciat că simpla solicitare de a obține un

bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță

legitimă, ceea ce contrazice susținerile instanței de apel (cauza P. contra

României).

Față de aceste motive, s-a solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțată în apel, cu menținerea

ca legală și temeinică a hotărârii tribunalului.

Discursul este fondat, în considerarea

argumentelor de succed. Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a

solicitat constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 privind imobilul situat în C.V., București și

constatarea nulității dispoziției nr. 4919 din 27 decembrie 2005 emisă de

Primarul general al municipiului București, iar ulterior, prin precizarea de

acțiune, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie acest imobil, invocând ca temei juridic art. 480 și următoarele C. civ.

Criticile formulate de pârât prin

motivele de recurs vizează numai soluționarea capătului de cerere privind

revendicarea și se constată că sunt întemeiate, urmând a fi primite.

Astfel, fiind vorba de un imobil

trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951 și în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei

legi speciale de reparație, care se aplică prioritar în raport cu dreptul

comun, respectiv art. 480-481 C. civ.

Acțiunea în revendicare promovată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului

liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite

aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în

conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia că

există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar

însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare

formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi,

făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. l și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin

restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată

insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în

natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre

exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a

fost anulat întrucât acțiunea în anulare a fost formulată cu depășirea

termenului legal, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în jurisprudența

instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de

atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate

cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri

disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile

nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza P. și P.

contra Republicii Cehe, cauza R. contra României).

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție,

a perfecționat sistemul reparator, subordonându-1, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când

acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 de către chiriași.

Or, în speță, reclamantul nu se

găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de

a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul

Convenției, iar accesul la justiție îi este asigurat prin contestația

reglementată de legea specială, în condițiile în care, în cauză, acesta a și

uzat de această procedură.

Astfel, prin dispoziția nr. 4919 din

27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului București s-au

acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul vândut în baza

Legii nr. l 12/1995.

Prin imposibilitatea de a recurge la

acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu

se aduce atingere nici art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenție,

norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat însă, că

simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun

actual sau o speranță legitimă.

În ceea ce privește noțiunea de bun,

Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și

valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din

jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și

alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza S.T.

împotriva României, cauza A.M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23

iunie 2009, etc).

În schimb, Curtea Europeană a statuat

că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza P. și

P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra

Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. și H.

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza I. și M.

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).

Jurisprudența Curții Europene este

extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A.

și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a

constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru

restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente se

constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură,

astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de

creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de

natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes

a acțiunii în revendicare.

În plus, se constată că reclamantul a

ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al

fostului proprietar al imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr.

10/2001, formulând notificare, în soluționarea căreia s-a emis, după cum s-a

arătat mai sus, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

În aceste condiții, avându-se în

vedere și principiul electa una via, este evident că reclamantul nu mai poate

solicita încă o dată valorificarea dreptului său.

În același timp, se reține că în

cadrul acțiunii în revendicare, părțile au exhibat fiecare câte un titiu.de

proprietate, respectiv reclamantul, de la care statul a preluat în mod abuziv

imobilul, în raport de care acesta nu deține însă o hotărâre judecătorească de

recunoaștere a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă" și

pârâtul, contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

care nu a fost anulat.

În lipsa unei hotărâri care să

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, titlul pârâtului s-a consolidat, îndreptățindu-l pe acesta la

păstrarea posesiei asupra imobilului achiziționat în baza acestei legi și cu

bună - credință

Prin urmare, în ceea ce privește

preferabilitatea titlului pârâtului, se constată că acesta justifică un titlu

de proprietate, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane,

inclusiv fostului proprietar și care a fost consolidat și prin faptul că nu a

fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Totodată, se reține că faptul că legea

specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor

asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a

raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O.

Se constată și că Decizia nr. 33/2008

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a statuat că, în

ipoteza concursului între legea specială și cea generală, se consacră

prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu

se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Se reține însă că instanța de apel nu

a făcut aplicarea corectă a principiilor statuate de înalta Curte prin Decizia nr.

33/2008, considerând eronat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009,

ulterioară deciziei în interesul legii, riscul încălcării dreptului de

proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are

posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri

judiciare de drept comun.

Pentru considerentele expuse, va fi

admis recursul și va fi modificată decizia atacată, în sensul că se va respinge

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B.A.

împotriva deciziei nr. 407/ A din 8 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Modifică decizia în sensul că respinge

apelul declarat de reclamantul B.G.G. împotriva sentinței nr. 201 din 17

februarie 2009 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 mai 2011.