ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3676/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta SC A.B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.A.M.C., anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 313 din 20 iulie 2008, contestând suma de 25.503.871 lei din totalul stabilit de 26.464.991 lei. A menționat că debitul contestat reprezintă: - 24.319.581 lei, impozit suplimentar (12.615.282 lei) și majorări de întârziere (11.704.299 lei); - 562.789 lei, impozit pe veniturile obținute în România de persoanele juridice nerezidente (331.878 lei) și majorări de întârziere (230.601); - 621.811 lei, impozit pe veniturile obținute în România de persoanele fizice nerezidente (321.585 lei) și majorări de întârziere (300.226 lei).

Motivându-și acțiunea, reclamanta a arătat că a contestat decizia de impunere, dar organele administrative nu au soluționat contestația în termen legal. Totodată, a susținut că, în calitate de societate de jocuri de noroc, avea obligația să plătească un impozit de 5 % din veniturile realizate din jocuri de noroc, reglementările legale aplicabile nedefinind noțiunea de venit total. A invocat Precizarea nr. 9634 din 16 septembrie 1997 a Ministerului Finanțelor Publice pentru aplicarea art. 3 alin. (3) din O.G.

nr. 14/1997, care definește veniturile obținute la jocurile de noroc ca fiind diferența între totalul rulajului încasărilor pentru fiecare joc și totalul premiilor acordate, veniturile obținute din jocurile de noroc neidentificându-se cu totalul încasărilor . De asemenea, a fost invocată decizia nr. 3716 din 30 octombrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție . Cu privire la cea de-a doua categorie de sume contestate, și anume debitele suplimentare pentru impozitul datorat de persoanele juridice și persoanele fizice nerezidente, reclamanta a susținut următoarele: Pentru persoanele juridice nerezidente - debitul suplimentar a fost determinat de neprezentarea certificatului de rezidență fiscală pentru dividendele cuvenite din repartizarea profitului net realizat de societate în anul fiscal 2004 pentru o persoană juridică luxemburgheză și declararea eronată a sumelor datorate la impozitul pe venituri din dividende distribuite persoanei juridice respective și nu în contul impozitului pe veniturile realizate în România de persoane juridice nerezidente ; - organele fiscale au refuzat să țină seama de certificatul de rezidență fiscală depus ulterior; - organele fiscale au considerat în mod greșit că plata eronată a unui impozit echivalează cu neplata acestuia, calculând debite suplimentare pentru acest impozit, în cuantum de 275.733, 79 lei.

Pentru persoanele fizice nerezidente - s-a procedat în același mod ca și în cazul persoanelor juridice nerezidente, calculându-se debite suplimentare pe motivul neprezentării certificatului de rezidență fiscală, impozitul fiind virat într-un cont greșit. Reclamanta a solicitat restituirea sumelor plătite într-un cont pentru care nu există datorii sau compensarea sumelor plătite în mod eronat cu cele datorate în mod real. Pe timpul derulării procesului s-a emis decizia nr. 430 din 19 decembrie 2008, prin care s-a soluționat contestația administrativă,iar reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând anularea și a acestei decizii. Prin sentința civilă nr. 2814 din 30 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei SC A.B.

SRL, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța fondului a reținut că organele fiscale au interpretat în mod corect dispozițiile art. 18 alin. (l) din Legea nr. 571/2004, în sensul că baza de calcul a impozitului minim o reprezintă toate sumele înregistrate în contabilitate în contul de venituri, în măsura în care au rezultat din activitățile menționate în articolul respectiv, indiferent dacă o parte din aceste sume au fost ulterior utilizate pentru plata unor premii înregistrate în contabilitatea societății. Curtea de Apel București a reținut că împrejurarea că reglementările legale nu definesc veniturile menționate la art. 18 din legea menționată, conduce la concluzia că aceste sume se includ în totalul sumelor înregistrate în contabilitate cu titlu de venit.

Referitor la Precizarea nr. 9634/1997 a M.F.P. s-a considerat că aceasta este un act administrativ emis în executarea unui text de lege care în prezent este abrogat, nemaiavând aplicabilitate. În plus, s-a observat că nici precizarea menționată nu conține o definiție a veniturilor din jocuri de noroc și că nici nu s-ar putea să dea o asemenea definiție, în condițiile în care legiuitorul nu diferențiază aceste venituri. Totodată, instanța de fond a reținut că modalitatea de calcul a impozitelor reprezintă un drept suveran al legiuitorului, care nu intră în conflict cu C.E.D.O. împrejurarea că veniturile vizate nu au rămas sub formă de profit în patrimoniul societății a fost considerată că nu poate conduce la concluzia inexistenței acestor venituri sau că plățile făcute din acestea cu titlu de premii ar avea, din punct de vedere contabil, natura unor pierderi.

Cu privire la impozitul pe veniturile obținute în România de persoane juridice nerezidente, instanța de fond a reținut că, prin decizia de soluționare a contestației s-a admis contestația reclamantei, luându-se în considerare certificatul de rezidență fiscală prezentat. De asemenea, s-a reținut că în cauză nu se poate vorbi de o simplă eroare materială în ceea ce privește virarea impozitului pe veniturile din dividende obținute de persoane juridice nerezidente, întrucât sumele plătite cu acest titlu nu coincid cu cele datorate cu titlu de impozit pe veniturile obținute de aceste persoane, neexistând nici un element care să conducă la concluzia unei plăți eronate. Referitor la posibilitatea compensării sumelor datorate, Curtea de Apel București a reținut că reclamanta nu a solicitat acest lucru, pretinzând o compensare din oficiu.

S-a apreciat că în acest mod devin incidente dispozițiile art. 114 din O.U.G. nr. 92/2003, care impun formularea unei cereri pentru notificarea erorii, în termen de un an de la efectuarea plății, sub sancțiunea decăderii din drept. În același timp,s-a reținut că reclamanta nu a solicitat nici restituirea impozitului nedatorat, compensarea din oficiu neconstituind o obligație a organului fiscal. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta SC A.B. SRL. În motivarea cererii de recurs reclamanta SC A.B. SRL a arătat în esență următoarele: În mod greșit instanța de fond a apreciat expertiza judiciară contabilă propusă de reclamantă ca nefiind utilă și concludentă în soluționarea cauzei.

Consideră recurenta că se impunea administrarea unei astfel de probe, întrucât aspectele vizate puneau în discuție modalitatea incorectă de determinare a bazei de impozitare de către organele fiscale în conformitate cu dispozițiile art. 17 și 18 C. fisc. S-a solicitat, de asemenea, să se stabilească cuantumul impozitului pe profit datorat de societate pentru fiecare an supus controlului fiscal respectiv 2004, 2005, 2006 și la fel pentru fiecare obligație fiscală impusă. S-a mai arătat că procedând în acest fel, în speță, au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., fiind eliminat dreptul reclamantei de a dovedi caracterul fie abuziv, fie discreționar al modului de calcul și în fond a sumei imputate stabilită de organul fiscal.

În speță, se arată de recurent, a fost încălcată egalitatea de arme și de mijloace, respectarea condițiilor unui proces echitabil revine instanței de judecată. Se solicită casarea sentinței și trimiterea cauze spre rejudecare. În subsidiar, în ceea ce privește chestiunea litigioasă, recurentul făcând referire la regulile aplicabile în materie fiscală pentru calculul impozitului pe profit datorat, la practica C.E.D.O. și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii. Analizând cererea de recurs, Înalta Curte observă cu prioritate primul motiv de recurs invocat în cauză în sensul respingerii în mod eronat de către instanța de judecată a solicitării administrării probei cu expertiză contabilă.

Procedând în acest mod instanța de fond nu a dat reclamantei, recurente posibilitatea, să-și prezinte propria variantă în ceea ce privește sumele neimputate, instanța însușindu-și poziția pârâtei. În mod greșit instanța fondului a considerat că, în speță, trebuie verificate numai aspectele încadrării în norma juridică fiscală din moment ce reclamanta invocă aspecte de natură aritmetică, de contabilitate, datele din contabilitatea reclamantei, sumele deja plătite trebuiau sintetizate într-o expertiză contabilă de specialitate. Înalta Curte constată că s-a încălcat dreptul de apărare al reclamantei care nu a avut posibilitatea să-și dovedească susținerile sale, neîncuviințarea acestei probe plasând reclamanta-recurentă într-o poziție dezavantajoasă în raport cu organele fiscale.

Egalitatea de arme și de mijloace, ca un just echilibru trebuie să constituie un demers indispensabil al unui proces echitabil, în accepțiunea art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 alin. (3) din Constituția României. În consecința celor arătate mai sus, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. La rejudecare se va avea în vedere și celelalte argumente prezentate de reclamantă în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de SC A.B. SRL București împotriva sentinței civile nr. 2814 din 30 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2010.