ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2227/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2227/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei

Vatra Dornei la 21 octombrie 2009, reclamantul A.A. a chemat în judecată

Statul Român prin M.F., solicitând obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor în sumă de 1.000.000.000 lei.

În motivarea cererii,

a arătat că, în baza Decretului nr. 115/1959 i s-a confiscat de

către stat suprafața de 36 ha teren pășune care a fost

trecută în administrarea I.A.S. Suceava în perioada anilor 1959 - 1989.

Prin sentința

civilă nr. 1319 din 6 noiembrie 2009 a Judecătoriei Vatra Dornei, s-a

admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Reclamantul a

formulat precizări arătând că, în baza Legii nr. 221/2009,

solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

aplicării împotriva sa a unor măsuri administrative cu caracter

politic.

Astfel, acesta a

învederat că urmare a încadrării și menținerii tatălui

său A.A.V. în categoria chiaburilor, a fost exclus din Liceul I.B. din

Câmpulung Moldovenesc, după ce a absolvit clasa a II-a în anul școlar

1946-1947.

Totodată, în perioada

27 noiembrie 1951 - 27 iulie 1953 a fost ridicat și cercetat de organele

de securitate, fiind internat în coloniile de muncă de la Canalul

Dunăre - Marea Neagră.

Urmare a excluderii

din liceu nu a putut să-și continue studiile, iar în perioada în care

a fost dus să muncească la canal a fost victima unor torturi fizice

și suferințe psihice inimaginabile. După ce a revenit la

domiciliu a fost supravegheat de organele de miliție și de

securitate, fiind obligat să presteze periodic diferite munci în folosul

statului, fără a fi plătit, întrucât nu găsea un loc de

muncă, nu era primit sau era dat afară după ce se afla originea

sa socială.

Conform

Hotărârii nr. 2665 din 6 aprilie 1992 a Comisiei pentru aplicarea

Decretului Lege nr. 118/1990, reclamantul învederează că i-au fost

recunoscute drepturile prevăzute de acest act normativ, primind o indemnizație

lunară de 330 lei.

Reclamantul a

solicitat 500.000 lei pentru lipsa de folosință a celor 37 ha

fânaț și pășune, timp de 32 de ani care i-au fost preluate

tatălui său și date în folosință I.A.S. Suceava,

arătând că după anul 1991 a redobândit terenurile preluate

abuziv.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată, întrucât nu rezultă caracterul politic al măsurilor

administrative invocate de reclamant.

Prin sentința

civilă nr. 409 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Suceava s-a admis în

parte acțiunea, pârâtul fiind obligat să plătească

reclamantului suma de 40.000 lei despăgubiri civile, pentru daune morale

și suma de 200 lei cheltuieli judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că enumerarea

măsurilor administrative cu caracter politic din art. 3 din Legea nr. 221/2009

este pur exemplificativă, legiuitorul lăsând la aprecierea

instanței stabilirea caracterului politic al acestor măsuri.

Astfel, s-a

reținut că reclamantul a fost exclus din școală întrucât

familia sa era încadrată la categoria „chiaburi”, iar în perioada 1951 -

1953 a fost internat în colonia de muncă la canalul Dunăre - Marea

Neagră.

S-a apreciat că

cele două măsuri administrative au caracter politic.

În ce privește

cuantumul daunelor, s-a reținut că acestea nu trebuie probate, ci

justificate, întrucât reprezintă compensarea pentru suferința provocată

de măsurile politice dispuse împotriva reclamantului.

S-au avut în vedere

soluțiile pronunțate C.E.D.O. în Cauzele Bursuc și Anghelescu

contra României, precum și faptul că reclamantul beneficiază de

o indemnizație lunară de 330 lei, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.

În ce privește

acordarea de daune pentru lipsa de folosință a terenului, prima

instanță a apreciat că cererea nu se justifică având în

vedere dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 precum și

faptul că reclamantul a recunoscut prin precizărea cererii de chemare

în judecată că după 1991 a redobândit după 1991 terenurile

preluate abuziv.

Împotriva sentinței

au declarat apel ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea apelului

său reclamantul a arătat că despăgubirile acordate de prima

instanță sunt insuficiente pentru a compensa suferința la care a

fost supus.

Pârâtul a arătat

în motivarea apelului, că din probele administrate în cauză nu

rezultă că măsurile dispuse împotriva reclamantului pot fi apreciate

ca având caracter politic.

În al doilea rând a

arătat că suma acordată cu titlu de daune morale este

exagerată, în speță nefiind vorba de condamnare cu caracter

politic, ci de măsuri administrative. Apelantul pârât a arătat, de

asemenea, că suma acordată depășește limitele

funcției reparatorii.

Prin Decizia

civilă nr. 30 din 4 mai 2010 a Curții de Apel Suceava, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ambele apeluri

au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a reținut că probatoriul

administrat în cauză în fața primei instanțe confirmă

faptul că reclamantul a fost exclus din liceu pe considerentul că

familia sa era încadrată la categoria „chiaburi", iar în perioada

1951 - 1953 a fost internat în colonia de muncă la Canalul Dunăre - Marea

Neagră.

Totodată,

pârâtul nu a contestat existența măsurilor,ci faptul că din

probatoriul administrat nu rezultă temeiul în baza căruia au fost

dispuse aceste măsuri, pentru a se putea aprecia caracterul politic al

acestora.

Instanța de apel

a constatat că este real că nu s-a făcut dovada că aceste

măsuri au fost întemeiate pe un anume act normativ dintre cele enumerate

la art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Însă, art. 4 alin.

(2) din același act normativ prevede că „persoanele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele

prevăzute la art. 3, pot, asemenea, solicita instanței de

judecată să constate caracterul politic acestora".

În acest context, s-a

apreciat că în mod neîndoilenic, măsurile dispuse față de

reclamant au avut caracter politic, chiar dacă nu s-a dovedit că ar

fi fost întemeiate pe vreunul dintre actele normative enumerate de art. 3. De

altfel, art. 3 face referire la internarea în unități și colonii

de muncă.

În ce privește

cuantumul daunelor morale, instanța de apel a constatat că a fost

corect apreciat, întrucât este fără dubiu că reclamantului i-au

fost lezate valori morale esențiale, care i-au afectat viitorul atât în

plan profesional cât și social.

Suma solicitată

s-a apreciat a fi exagerată în raport cu prejudiciul suferit, în

condițiile în care măsurile luate au fost de natură

administrativă și nu penală, apreciindu-se, totodată,

că trebuie avut în vedere și faptul că reclamantul

beneficiază deja de o indemnizație lunară de 330 lei în baza

Decretului - Lege nr. 118/1990, acordată pentru aceleași

considerente, așa cum prevăd dispozițiile art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Pentru motivele

arătate, care vizează îndreptățirea reclamantului de a

primi daune morale, nu se justifică nici solicitarea pârâtului de reducere

a cuantumului acestora, a mai apreciat instanța de apel. Este real că

reclamantul nu a fost condamnat politic, însă, măsurile

administrative dispuse împotriva sa, dovedite ca având caracter politic,

justifică acordarea despăgubirilor în cuantum de 40.000 lei,

fără a depăși limitele funcției reparatorii și

fără a duce la îmbogățirea fără just temei.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, ambele părți au formulat recurs.

Recurentul reclamant,

în dezvoltarea criticilor sale, învederează că decizia instanței

de apel este netemenică și nelegală, întrucât a fost apreciat

eronat cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate, acestea nefiind în

măsură să compenseze suferința la care a fost supus.

Astfel, așa cum

a arătat și în acțiunea introductivă, recurentul aa fost

obligat să abandoneze studiile, întrucât familia sa era încadrată la

categoria „chiaburi", după care a fost internat în colonia dc

muncă la canalul Dunăre - Marea Neagră, în perioada anilor

1951-1953.

Or, suma

acordată de instanțele de fond este o sumă derizorie (40.000 lei

sau 10.000 euro), nefiind în măsură să compenseze suferința

psihică la care a fost supus și nici faptul că, fiind exclus din

liceu, nu a avut posibilitatea să se realizeze în plan profesional.

Recurentul reclamant

consideră că despăgubirile solicitate sunt pe deplin

justificate, iar această sumă nu este în niciun caz exagerată,

cum eronat s-a reținut în considerentele celor două hotărâri,

motiv pentru care solicită admiterea recursului, astfel cum a fost

formulat.

Recurentul pârât

Statul Român prin M.F.P. s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Astfel, în

dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul susține că reclamantului

i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990,

conform Hotărârii nr. 2665 din 06 aprilie 1992 a Comisiei pentru aplicarea

acestui decret, acesta primind în prezent o indemnizație de 330 lei lunar.

Hotărârea

instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii,

întrucât din interpretarea ad litteram a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) și b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că reclamantul nici nu

are dreptul de a primi despăgubiri morale (lit. a)), ci doar

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca

efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au

fost restituite sau nu a obținut măsuri reparatorii prin echivalent,

în condițiile Legii nr. 10/2001 (lit. b)).

Recurentul arată

că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsura

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de

organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în

unități și colonii de muncă, stabilirea unui loc de

muncă obligatoriu, dacă aceste măsuri au fost dispuse în baza

unuia sau a unora dintre actele normative enumerate de textul invocat.

Or, din probele

administrate nu rezultă temeiul în baza căruia au fost luate masurile

împotriva reclamantului, pentru a se putea aprecia că acestea au avut

caracter politic.

Recurentul

consideră că instanța de apel a apreciat în mod eronat că

nu se impune dovada faptului că masurile luate au fost întemeiate pe unul

din actele normative enumerate la art. 3 din lege.

Pe de altă

parte, instanța de fond a considerat că poate fi acordată

reclamantului suma de 40.000 lei cu titlu de daune morale, sumă pe care

recurentul pârât o apreciază ca fiind exagerată, întrucât, în

speță nu este vorba despre o condamnare cu caracter politic, ci doar

de măsuri administrative.

În practica

judiciară, această sumă se consideră ca suficientă

și proporțională cu prejudiciul suferit în cazul

condamnării pe nedrept și executării unei pedepse privative de

libertate a persoanei, însă, în cazul unor măsuri administrative,

acest cuantum este exagerat, disproporționat.

Pe de altă

parte, reclamantului i-a fost deja acordată o indemnizație cu

caracter compensatoriu, conform Hotărârii nr. 2665 din 06 aprilie 1992 a

Comisiei pentru aplicarea Decretul - Lege nr. 118/1990, acesta primind suma de

330 lei lunar, în mod continuu din anul 1992.

Raportat la

împrejurarile speței, suma acordată de instanța de fond

depășește limitele funcției reparatorii a răspunderii

stabilite prin Legea nr. 221/2009, transformandu-se într-un izvor de îmbogatire

fără just temei, ceea ce impune reducerea cuantumului la o valoare ce

poate fi considerată echitabilă și rezonabilă.

Recurentul pârât

solicită instanței de recurs a avea în vedere și jurisprudența

C.E.D.O., potrivit căreia, în cauze privind încalcarea dreptului la

libertate, la integritate fizică și morală a persoanei ca

și la demnitatea ei, s-au acordat daune morale în valoare de 7.000 euro

(Cauza Barbu Anghelescu împotriva României).

În ședința

publică de azi, recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Fiananțelor

Publice a invocat incidența în cauză a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, susținându-se că efectul acesteia

conduce la respingerea pretențiilor reclamantului, în absența unui

temei legal care să mai permită acordarea acestora.

Cu privire la

această chestiune, Înalta Curte reține și apreciază

următoarele:

Potrivit mecanismului

dreptului intern, admiterea unei excepții de neconstituționalitate nu

echivalează cu intervenția legiuitorului în activitatea unei norme juridice

– prin adoptare, modificare sau abrogare.

Însă, în

același timp, nu poate fi contestat că prin promovarea și

analizarea unei excepții de neconstituționalitate, Curtea

Constituțională realizează la modul cel mai energic cenzura

legii, iar admiterea ei are efectul înlăturării acelei norme din

legislația națională și modificarea ordinii de drept

interne erga omnes, rolul său nefiind decât «negativ», limitat la

invalidarea dispozițiilor legale neconforme cu Constituția.

Atribuția este

similară celei a instanțelor de judecată în analizarea

neconstituționalității unor norme sau acte normative ce nu

intră în sfera de competență a Curții Constituționale

– ratione temporis, pe temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din

Constituție, efectele hotărârilor judecătorești,

producându-se, însă, inter partes.

Ca atare, deși

rolul Curții Constituționale nu este de legiuitor pozitiv, întrucât

prin admiterea unei excepții de neconstituționalitate nu se

înlocuiește norma înlăturată cu una care se conformează

exigențelor constituționale (mecanismul Legii nr. 47/1992 rezervând

dreptul legiuitorului să intervină în intervalul celor 45 de zile,

potrivit principiului separației puterilor în stat, dar și simetriei

și corespondenței formelor), nu se poate afirma că după intervenția

Curții Constituționale legea rămâne neschimbată, întrucât

actul normativ nu mai are aceeași formă cu cea de dinaintea

intervenției contenciosului constituțional.

Așa fiind,

dacă se înlătură o normă legală prin mecanismul

admiterii excepției de neconstituționalitate, invalidarea ei pentru

viitor - ex nunc, corespunde, din punct de vedere al sancțiunilor civile,

anulării actului juridic, analogia fiind necesară tocmai pentru

identificarea, pe cale de interpretare, a efectelor unei asemenea decizii.

Dispozițiile art.

147 alin. (4) din Constituție prevăd că deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru

trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi ignorată nici de instanța de

recurs, întrucât, contrariul ar presupune ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ceea ce contravine

principiului supremației Constituției și regulilor juridice ale

statului de drept.

Prin urmare, legea

internă determină în mod clar efectele unei decizii a contenciosului

constituțional, însă, aceste efecte pot genera probleme de

compatibilitate a unor soluții pronunțate de instanțe (în

diferitele faze procesuale) în conformitate cu regulile naționale de

aplicare a efectelor Deciziei CC și Convenția Europeană, dat

fiind faptul că prin adoptarea ei, situația reclamanților în

cadrul unor astfel de acțiuni, devine una defavorabilă, pentru

că se anulează chiar dreptul de a obține despăgubiri pentru

calitatea de deținut politic sau voctimă a unor măsuri

administrative cu caracter politic, prin dispariția temeiului juridic ce

permitea un astfel de demers.

Astfel, normele

convenționale a căror încălcare ar putea fi antrenată prin

hotărârile instanțelor judecătorești după

pronunțarea deciziei în discuție de Curtea Constituțională,

sunt: art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 14 din Convenție

combinat cu art. 1 Protocolul 1, cea din urmă ipoteză pentru că:

«Potrivit

jurisprudenței constante a Curții, art. 14 din Convenție

completează celelalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor.

Nu are o existență independentă deoarece este valabil numai

pentru « beneficierea de drepturile și libertățile» pe care

acestea le garantează (paragr. 48 din Cauza Beian I împotriva României).

Cu referire la art. 6

alin. (1) din Convenție, Înalta Curte apreciază că

relevantă în acest sens este Cauza Vișan contra României din 24

aprilie 2008, cauză în care s-a constatat de C.E.D.O. că: „analizarea

acțiunii reclamantei în temeiul unei prevederi legale care nu era în

vigoare la data introducerii acesteia, instanțele interne au încălcat

dreptul reclamantei la o instanță.

Prin urmare, a avut

loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție.” (paragr. 33).

De asemenea, în

paragr. 29-31 ale aceleiași Cauze, Curtea de la Strasbourg a precizat

că „nu neagă competența instanțelor interne de a determina

temeiul legal al unei acțiuni. Totuși, ea observă că,

făcând acest lucru în cauza de față, instanțele au analizat

acțiunea conform unor prevederi ce nu erau în vigoare la data

formulării acesteia și care au urmat reguli procedurale diferite de

cele aplicabile în materie de răspundere civilă delictuală, în

special termene-limită diferite pentru introducerea acțiunii.

Așadar, reclamanta ar fi trebuit să prevadă eventuala schimbare

în legislației și să se conformeze acesteia înainte ca

respectiva schimbare să aibă loc efectiv.

Curtea consideră că gradul de acces acordat de legislația

națională nu era suficient pentru a garanta dreptul reclamantei la o

instanță (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 26).

nu poate să nu observe faptul că niciuna dintre instanțele care

au soluționat cauza reclamantei în temeiul art. 504, cu excepția

Curții Supreme de Justiție în ultimă instanță, nu a

considerat acțiunea ca fiind prescrisă. Faptul că reclamantei i

s-a adus la cunoștință intervenția prescripției doar

în această etapă târzie a procesului a lipsit-o, odată pentru

totdeauna, de orice posibilitate de a-și apăra dreptul la despăgubiri

(a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 27).”

Comparând cele

statuate de instanța de contencios european în Cauza invocată și

litigiul de față generat de Legea nr. 221/2001, pot fi stabilite

următoarele similitudini:

- În ambele

situații, după inițierea acțiunii, a intervenit o Decizie a

Curții Constituționale, decizie al cărei efect este acela al

modificării ordinii juridice preexistente declanșării

litigiului, chiar dacă instanța constituțională nu este

legiuitor și chiar dacă rolul său nu este decât „negativ”,

limitat la invalidarea dispozițiilor legale neconforme cu

Constituția.

- În ambele ipoteze,

nu intră în discuție ignorarea adoptării Deciziei Curții

Constituționale în soluționarea cauzelor ce presupun aplicarea unui

text care era afectat de un viciu de neconstituționalitate și a fost

sancționat prin admiterea excepției, instanțele fiind

ținute să facă aplicarea ei.

- În oricare dintre

cazuri, nu Decizia Curții Constituționale nesocotește (sau poate

nesocoti) în mod direct și nemijlocit drepturile părților

garantate de Convenție, ci aplicarea efectelor ei sau modalitatea de

aplicare, ceea ce este de atributul instanțelor și se produce prin

pronunțarea hotărârii judecătorești în cauză;

așadar, efectele Deciziei CC, în fiecare pricină în parte, sunt unele

indirecte și mediate de instanță, prin aplicarea ei la

speță.

- Încălcarea art.

6 alin. (1) al Convenției a fost reținută în Cauza Vișan pe

temeiul premisei că „reclamanta ar fi trebuit să prevadă

eventuala schimbare în legislație și să se conformeze acesteia

înainte ca respectiva schimbare să aibă loc efectiv” – paragr. 29,

ceea ce este valabil mutatis mutandis și în cazul cererilor întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamantul trebuind să prevadă

suprimarea normei juridice prin admiterea excepției de

neconstituționalitate.

- În Cauza Vișan

încălcarea a fost constatată din perspectiva dreptului de acces la

instanță, ceea ce presupune întotdeauna, în jurisprudența

Curții, evaluarea previzibilității normei (ca și claritatea

și accesibilitatea, motivul din urmă determinând raportarea

Curții Europene la momentul publicării Deciziei CC în M. Of.,

cerință îndeplinită la acest moment în speța de

față, Decizia nr. 1358/2010 fiind publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010), astfel încât, partea să își poată

conforma conduita acesteia, întrucât nu are la îndemână mijloace obiective

de previzionare a schimbării legislației (indiferent de sursa acestei

schimbări – intervenția directă a legiuitorului, sau indirect,

prin cenzura de neconstituționalitate).

Aceeași este

situația și în cauzele întemeiate pe Legea nr. 221/2009, urmate de

adoptarea Decizia CC, deoarece efectul primordial al aplicării ei la

speță, este acela că lipsește acțiunea de temeiul

juridic care exista la data declanșării litigiului, iar partea care a

demarat acțiunea nu putea anticipa anihilarea lui prin declararea

neconstituționalității acestuia.

- În Cauza

Vișan, admiterea excepției de neconstituționalitate a condus

constatarea incidenței temeiului din legea specială - art. 504 alin.

(1) C. proc. pen. (care nu era în vigoare în ce o privește pe

reclamantă la momentul declanșării litigiului) față de

art. 998, 999 C. civ. - cum indicase reclamanta, cu consecința

aplicării termenului de prescripție specială de 1 an

față de cel de trei ani, sancțiune civilă aplicată

pentru prima dată de instanța de recurs,

- În litigiile

întemeiate pe Legea nr. 221/2009, efectul defavorabil al Deciziei CC pentru

beneficiarul normei este, în mod evident, chiar suprimarea temeiului juridic

însuși, cu consecința respingerii acțiunii, prin aplicarea efectelor

Deciziei CC nr. 1358/2010 în litigiile generate de Legea 221/2009, ceea ce

încalcă dreptul de acces la instanță al reclamantului, ca

beneficiar al normei invalidate de Curtea Constituțională.

Concluzia decurge

dintr-o interpretare a fortiori, întrucât dacă în Cauza Vișan

aplicarea de către instanța de recurs a Deciziei CC a avut doar

efectul schimbării temeiului juridic al acțiunii (din art. 998, 999 C.

civ. în art. 504 C. proc. pen., cu consecința incidenței unui termen

de prescripție mai restrictiv), aplicarea Deciziei CC nr. 1358/2010 în

cazul cererilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, întrucât conduce la

însăși dispariția lui, cu atât mai mult are loc încălcarea art.

6 alin. (1) din Convenție – negarea dreptului de acces la

instanță.

Concluzia cu privire

la înlăturarea efectelor Deciziei CC reiese din observarea standardelor

Curții cu privire la previzibilitatea normei, standarde care presupun o

anumită imuabilitate a legii pe toată durata procesului, sau, în

orice caz, dacă are loc o intervenție în viața juridică a

unei norme – independent de modalitatea în care acest rezultat se produce,

potrivit distincțiilor anterioare – aceasta să nu conducă la

schimbarea fundamentală a sorții procesului.

De asemenea, Înalta

Curte reține că nu pot fi ignorate nici argumentele ce

conturează o posibilă discriminare sau încălcare a prevederilor art.

1 Protocolul 1 combinat cu art. 14 din Convenție.

Analizând

jurisprudența C.E.D.O., relevantă în susținerea celor

anterioare, se constată că instanța europeană a constatat,

de ex. în Cauza Beian I contra României din 6 decembrie 2007, atât

încălcarea art. 6 alin. (1) – incertitudinea jurisprudențială,

dar și a art. 14 combinat cu art. 1 Protocolul 1 – divergența de

jurisprudență (cazuri soluționate favorabil în mod irevocabil,

în spețe similare în comparație cu soluția primită de

reclamant).

Înalta Curte

apreciază că, prin aplicarea în recurs a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu poate fi reținută

încălcarea art. 1 Potocolul 1 adițional la Convenție, câtă

vreme recurentul reclamant nu se află în posesia unei soluții

favorabile prin care dreptul său la despăgubiri să fi fost

stabilit în mod definitiv și irevocabil.

Concluzia se impune

pentru aceea că, instanța de recurs are competența de a casa sau

modifica o decizie recurată pentru cazurile prevăzute la art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ., deci, în alte situații decât intervenția unei

decizii a Curții Constituționale între momentul pronunțării

hotărârii recurate și cel al judecării recursului.

Cum o astfel de

competență decurge din norme clare, accesibile și previzibile (art.

304 - art. 316 C. proc. civ.), rezultă că o atare

„ingerință” în dreptul de proprietate al reclamantului respectă

exigențele stabilite în jurisprudența C.E.D.O. de a fi

prevăzută de lege (C. proc. civ.), de a urmări un scop legitim

(pronunțarea unor hotărâri legale), dar și de a respecta un just

raport de proporționalitate între interesele generale și cele

individuale (de a avea un sistem jurisdicțional coerent, unitar și

egal aplicabil, indiferent de părțile litigiului și independent

de obiectul lui – litigii întemeiate pe Legea nr. 221/2009 sau orice alte

cauze).

În

consecință, față de cele anterior redate, Înalta Curte

apreciază că se impune înlăturarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale în prezenta cauză, pe temeiul

priorității C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții

Europene, prioritate stabilită prin art. 11 alin. (2) și art. 20 alin.

(2) din Constituție, astfel că urmează a fi analizate pe fond

criticile de formulate de recurenți, fără a se reține lipsa

temeiului legal al pretențiilor reclamantului ce ar decurge din aplicarea

Deciziei CC la speță.

Criticile ambilor

recurenți sunt nefondate.

Astfel, recurentul

pârât a susținut că reclamantul nu are dreptul de a primi

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit (ci doar despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al

măsurilor administrative, dacă acestea nu i-au fost restituite sau nu

a obținut măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii

nr. 10/2001), vocație care subzistă doar în favoarea celor care au

suferit condamnări politice, iar nu și măsuri administrative cu

caracter politic.

Pe de altă

parte, s-a susținut că măsurile administrative dispuse cu

privire la reclamant nu au caracter politic, în absența

posibilității de determinare a temeiului juridic al acestora, temei

care trebuie să se regăsească între cele enumerate în

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Ambele motive sunt

nefondate, deoarece variantele de măsuri reparatorii prevăzute la lit.

a) și b) de la art. 5 din Legea nr. 221/2010, trebuie interpretate, în

ambele ipoteze, în corelație cu premisa textului care dispune: „Orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la

a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. și b) acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative etc.

Deși redactarea

textului de la art. 5 lit. a) din lege este una defectuoasă, întrucât

printr-o interpretare strict literală a normei ar rezulta că cei

împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative sunt

excluși de la posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit (posibilitate ce ar fi recunoscută doar celor

condamnați politic), însă, această interpretare este

infirmată de interpretarea logică, sistematică și

istorico-teleologică a normelor întregului text de la art. 5.

Acest text trebuie

interpretat luând în considerare și premisa lui, așa cum s-a

arătat, dar și având în vedere economia actului normativ în materie

și finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii (deci,

făcând uz și de intrumentele interpretării

istorico-teleologice), neexistând nicio rațiune de creare a unor

discriminări prin chiar dispozițiile legii, diferența dintre

cele două ipoteze – cei condamnați politic și cei care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic - fiind

necesar a se regăsi la nivelul cunatumului acestor despăgubiri pentru

prejudiciile morale suferite, în raport și de circumstanțele

particulare ale fiecărei pricini, dar și evaluând diferența de

gravitate intrinsecă a celor două forme de represiune politică

în regimul comunist.

Înalta Curte va

înlătura ca nefondată și argumentul ținând de

neidentificarea temeiului juridic al măsurilor administrative dispuse

împotriva reclamantului și necesitatea identificării lui între cele

enumerate de art. 3 din lege, întrucât, cum corect a reținut și

instanța de apel, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 permite

instanței stabilirea caracterului politic cu privire la alte măsuri

decât cele dispuse în temeiul actelor normative enumerate de art. 3 din lege,

cele din urmă constituind măsuri administrative cu caracter politic

de drept (chiar dacă legea nu reia formularea din art. 1 alin. (2),

privind condamnările), ceea ce exclude puterea de apreciere a

instanței; de altfel, normele sunt similare celor cu privire la

condamnările cu caracter politic: art. 1 alin. (2) din lege –

condamnări cu caracter politic de drept, pe când art. 1 alin. (3) și (4)

din același act normativ, permit instanței să constate

caracterul politic al unei condamnări, deci, în alte cazuri decât cele

având ope legis o atare calificare.

Nici criticile

recurentului pârât în sensul caracterului excesiv al despăgubirilor

stabilite de instanțele de fond, pentru măsurile administrative cu

caracter politic, sursă a unei îmbogățiri fără just

temei, (40.000 lei) nu pot fi primite, întrucât instanțele au avut în

vedere criteriile legale pentru stabilirea sumei cu acest titlu și au

făcut uz în mod rezonabil de puterea de apreciere pe baza

circumstanțelor pricinii, respectând un just raport de proporționalitate

între prejudiciul suferit de reclamant și reparația acordată.

În plus, nici

jurisprudența C.E.D.O. nu a fost încălcată de instanța de

apel, iar Cauza Barbu Anghelescu împotriva României din 5 octombrie 2004, nu

reprezintă un element de natură a permite concluzia

nelegalității deciziei recurate, decurgând din neaplicarea sau

aplicarea greșită a criteriilor și standardelor Curții

Europene desprinse din această cauză, întrucât premisele speței

de față și a Cauzei Anghelescu sunt diferite.

Cauza Barbu

Anghelescu a antrenat condamnarea României pentru încălcarea a art. 3 din

Convenție sub două aspecte: aplicarea față de reclamant a

unor tratamente crude, inumane ori degradante de către poliție la

momentul realizării unui control rutier de rutină ca și la

momentul recoltării probelor biologice pentru determinarea alcoolemiei,

dar și pentru lipsa de efectivitate a anchetei penale derulate de

procurorii militari, acordându-se reclamantului 7.000 de euro daune morale

pentru prejudiciile create prin aceste încălcări; prin urmare,

circumstanțele nu sunt comparabile.

Potrivit celor

anterioare, Înalta Curte va înlătura și criticile reclamantului,

acesta susținând caracterul insuficient al despăgubirilor acordate,

dat fiind caracterul adecvat al despăgubirilor reținut în analiza

recursului formulat de pârât, dar și având în vedere că nu se

susține ignorarea sau aplicarea greșită a vreunui criteriu legal

în aprecierea despăgubirilor acordate de prima instanță și

confirmate în apel.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul A.A. și de pârâtul Statul Român prin

M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava,

împotriva Deciziei civile nr. 30 din 4 mai 2010 a Curții de Apel Suceava,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.