ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2227/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Judecătoriei Vatra Dornei la 21 octombrie 2009, reclamantul A.A. a chemat în judecată Statul Român prin M.F., solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1.000.000.000 lei. În motivarea cererii, a arătat că, în baza Decretului nr. 115/1959 i s-a confiscat de către stat suprafața de 36 ha teren pășune care a fost trecută în administrarea I.A.S. Suceava în perioada anilor 1959 - 1989. Prin sentința civilă nr. 1319 din 6 noiembrie 2009 a Judecătoriei Vatra Dornei, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Reclamantul a formulat precizări arătând că, în baza Legii nr. 221/2009, solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării împotriva sa a unor măsuri administrative cu caracter politic.

Astfel, acesta a învederat că urmare a încadrării și menținerii tatălui său A.A.V. în categoria chiaburilor, a fost exclus din Liceul I.B. din Câmpulung Moldovenesc, după ce a absolvit clasa a II-a în anul școlar 1946-1947. Totodată, în perioada 27 noiembrie 1951 - 27 iulie 1953 a fost ridicat și cercetat de organele de securitate, fiind internat în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Urmare a excluderii din liceu nu a putut să-și continue studiile, iar în perioada în care a fost dus să muncească la canal a fost victima unor torturi fizice și suferințe psihice inimaginabile. După ce a revenit la domiciliu a fost supravegheat de organele de miliție și de securitate, fiind obligat să presteze periodic diferite munci în folosul statului, fără a fi plătit, întrucât nu găsea un loc de muncă, nu era primit sau era dat afară după ce se afla originea sa socială.

Conform Hotărârii nr. 2665 din 6 aprilie 1992 a Comisiei pentru aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990, reclamantul învederează că i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de acest act normativ, primind o indemnizație lunară de 330 lei. Reclamantul a solicitat 500.000 lei pentru lipsa de folosință a celor 37 ha fânaț și pășune, timp de 32 de ani care i-au fost preluate tatălui său și date în folosință I.A.S. Suceava, arătând că după anul 1991 a redobândit terenurile preluate abuziv. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât nu rezultă caracterul politic al măsurilor administrative invocate de reclamant. Prin sentința civilă nr. 409 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Suceava s-a admis în parte acțiunea, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului suma de 40.000 lei despăgubiri civile, pentru daune morale și suma de 200 lei cheltuieli judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că enumerarea măsurilor administrative cu caracter politic din art. 3 din Legea nr. 221/2009 este pur exemplificativă, legiuitorul lăsând la aprecierea instanței stabilirea caracterului politic al acestor măsuri. Astfel, s-a reținut că reclamantul a fost exclus din școală întrucât familia sa era încadrată la categoria „chiaburi”, iar în perioada 1951 - 1953 a fost internat în colonia de muncă la canalul Dunăre - Marea Neagră. S-a apreciat că cele două măsuri administrative au caracter politic. În ce privește cuantumul daunelor, s-a reținut că acestea nu trebuie probate, ci justificate, întrucât reprezintă compensarea pentru suferința provocată de măsurile politice dispuse împotriva reclamantului.

S-au avut în vedere soluțiile pronunțate C.E.D.O. în Cauzele Bursuc și Anghelescu contra României, precum și faptul că reclamantul beneficiază de o indemnizație lunară de 330 lei, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990. În ce privește acordarea de daune pentru lipsa de folosință a terenului, prima instanță a apreciat că cererea nu se justifică având în vedere dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 precum și faptul că reclamantul a recunoscut prin precizărea cererii de chemare în judecată că după 1991 a redobândit după 1991 terenurile preluate abuziv. Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului său reclamantul a arătat că despăgubirile acordate de prima instanță sunt insuficiente pentru a compensa suferința la care a fost supus.

Pârâtul a arătat în motivarea apelului, că din probele administrate în cauză nu rezultă că măsurile dispuse împotriva reclamantului pot fi apreciate ca având caracter politic. În al doilea rând a arătat că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerată, în speță nefiind vorba de condamnare cu caracter politic, ci de măsuri administrative. Apelantul pârât a arătat, de asemenea, că suma acordată depășește limitele funcției reparatorii. Prin Decizia civilă nr. 30 din 4 mai 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că probatoriul administrat în cauză în fața primei instanțe confirmă faptul că reclamantul a fost exclus din liceu pe considerentul că familia sa era încadrată la categoria „chiaburi", iar în perioada 1951 - 1953 a fost internat în colonia de muncă la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Totodată, pârâtul nu a contestat existența măsurilor,ci faptul că din probatoriul administrat nu rezultă temeiul în baza căruia au fost dispuse aceste măsuri, pentru a se putea aprecia caracterul politic al acestora. Instanța de apel a constatat că este real că nu s-a făcut dovada că aceste măsuri au fost întemeiate pe un anume act normativ dintre cele enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009. Însă, art. 4 alin. (2) din același act normativ prevede că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic acestora". În acest context, s-a apreciat că în mod neîndoilenic, măsurile dispuse față de reclamant au avut caracter politic, chiar dacă nu s-a dovedit că ar fi fost întemeiate pe vreunul dintre actele normative enumerate de art. 3. De altfel, art. 3 face referire la internarea în unități și colonii de muncă.

În ce privește cuantumul daunelor morale, instanța de apel a constatat că a fost corect apreciat, întrucât este fără dubiu că reclamantului i-au fost lezate valori morale esențiale, care i-au afectat viitorul atât în plan profesional cât și social. Suma solicitată s-a apreciat a fi exagerată în raport cu prejudiciul suferit, în condițiile în care măsurile luate au fost de natură administrativă și nu penală, apreciindu-se, totodată, că trebuie avut în vedere și faptul că reclamantul beneficiază deja de o indemnizație lunară de 330 lei în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, acordată pentru aceleași considerente, așa cum prevăd dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Pentru motivele arătate, care vizează îndreptățirea reclamantului de a primi daune morale, nu se justifică nici solicitarea pârâtului de reducere a cuantumului acestora, a mai apreciat instanța de apel.

Este real că reclamantul nu a fost condamnat politic, însă, măsurile administrative dispuse împotriva sa, dovedite ca având caracter politic, justifică acordarea despăgubirilor în cuantum de 40.000 lei, fără a depăși limitele funcției reparatorii și fără a duce la îmbogățirea fără just temei. În termen legal, împotriva acestei decizii, ambele părți au formulat recurs. Recurentul reclamant, în dezvoltarea criticilor sale, învederează că decizia instanței de apel este netemenică și nelegală, întrucât a fost apreciat eronat cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate, acestea nefiind în măsură să compenseze suferința la care a fost supus. Astfel, așa cum a arătat și în acțiunea introductivă, recurentul aa fost obligat să abandoneze studiile, întrucât familia sa era încadrată la categoria „chiaburi", după care a fost internat în colonia dc muncă la canalul Dunăre - Marea Neagră, în perioada anilor 1951-1953.

Or, suma acordată de instanțele de fond este o sumă derizorie (40.000 lei sau 10.000 euro), nefiind în măsură să compenseze suferința psihică la care a fost supus și nici faptul că, fiind exclus din liceu, nu a avut posibilitatea să se realizeze în plan profesional. Recurentul reclamant consideră că despăgubirile solicitate sunt pe deplin justificate, iar această sumă nu este în niciun caz exagerată, cum eronat s-a reținut în considerentele celor două hotărâri, motiv pentru care solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. Recurentul pârât Statul Român prin M.F.P. s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul susține că reclamantului i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 2665 din 06 aprilie 1992 a Comisiei pentru aplicarea acestui decret, acesta primind în prezent o indemnizație de 330 lei lunar.

Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât din interpretarea ad litteram a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că reclamantul nici nu are dreptul de a primi despăgubiri morale (lit. a)), ci doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 (lit. b)). Recurentul arată că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea unui loc de muncă obligatoriu, dacă aceste măsuri au fost dispuse în baza unuia sau a unora dintre actele normative enumerate de textul invocat.

Or, din probele administrate nu rezultă temeiul în baza căruia au fost luate masurile împotriva reclamantului, pentru a se putea aprecia că acestea au avut caracter politic. Recurentul consideră că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu se impune dovada faptului că masurile luate au fost întemeiate pe unul din actele normative enumerate la art. 3 din lege. Pe de altă parte, instanța de fond a considerat că poate fi acordată reclamantului suma de 40.000 lei cu titlu de daune morale, sumă pe care recurentul pârât o apreciază ca fiind exagerată, întrucât, în speță nu este vorba despre o condamnare cu caracter politic, ci doar de măsuri administrative. În practica judiciară, această sumă se consideră ca suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit în cazul condamnării pe nedrept și executării unei pedepse privative de libertate a persoanei, însă, în cazul unor măsuri administrative, acest cuantum este exagerat, disproporționat.

Pe de altă parte, reclamantului i-a fost deja acordată o indemnizație cu caracter compensatoriu, conform Hotărârii nr. 2665 din 06 aprilie 1992 a Comisiei pentru aplicarea Decretul - Lege nr. 118/1990, acesta primind suma de 330 lei lunar, în mod continuu din anul 1992. Raportat la împrejurarile speței, suma acordată de instanța de fond depășește limitele funcției reparatorii a răspunderii stabilite prin Legea nr. 221/2009, transformandu-se într-un izvor de îmbogatire fără just temei, ceea ce impune reducerea cuantumului la o valoare ce poate fi considerată echitabilă și rezonabilă. Recurentul pârât solicită instanței de recurs a avea în vedere și jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia, în cauze privind încalcarea dreptului la libertate, la integritate fizică și morală a persoanei ca și la demnitatea ei, s-au acordat daune morale în valoare de 7.000 euro (Cauza Barbu Anghelescu împotriva României).

În ședința publică de azi, recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Fiananțelor Publice a invocat incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, susținându-se că efectul acesteia conduce la respingerea pretențiilor reclamantului, în absența unui temei legal care să mai permită acordarea acestora. Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reține și apreciază următoarele: Potrivit mecanismului dreptului intern, admiterea unei excepții de neconstituționalitate nu echivalează cu intervenția legiuitorului în activitatea unei norme juridice – prin adoptare, modificare sau abrogare.

Însă, în același timp, nu poate fi contestat că prin promovarea și analizarea unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională realizează la modul cel mai energic cenzura legii, iar admiterea ei are efectul înlăturării acelei norme din legislația națională și modificarea ordinii de drept interne erga omnes, rolul său nefiind decât «negativ», limitat la invalidarea dispozițiilor legale neconforme cu Constituția. Atribuția este similară celei a instanțelor de judecată în analizarea neconstituționalității unor norme sau acte normative ce nu intră în sfera de competență a Curții Constituționale – ratione temporis, pe temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, efectele hotărârilor judecătorești, producându-se, însă, inter partes.

Ca atare, deși rolul Curții Constituționale nu este de legiuitor pozitiv, întrucât prin admiterea unei excepții de neconstituționalitate nu se înlocuiește norma înlăturată cu una care se conformează exigențelor constituționale (mecanismul Legii nr. 47/1992 rezervând dreptul legiuitorului să intervină în intervalul celor 45 de zile, potrivit principiului separației puterilor în stat, dar și simetriei și corespondenței formelor), nu se poate afirma că după intervenția Curții Constituționale legea rămâne neschimbată, întrucât actul normativ nu mai are aceeași formă cu cea de dinaintea intervenției contenciosului constituțional. Așa fiind, dacă se înlătură o normă legală prin mecanismul admiterii excepției de neconstituționalitate, invalidarea ei pentru viitor - ex nunc, corespunde, din punct de vedere al sancțiunilor civile, anulării actului juridic, analogia fiind necesară tocmai pentru identificarea, pe cale de interpretare, a efectelor unei asemenea decizii.

Dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție prevăd că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi ignorată nici de instanța de recurs, întrucât, contrariul ar presupune ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce contravine principiului supremației Constituției și regulilor juridice ale statului de drept.

Prin urmare, legea internă determină în mod clar efectele unei decizii a contenciosului constituțional, însă, aceste efecte pot genera probleme de compatibilitate a unor soluții pronunțate de instanțe (în diferitele faze procesuale) în conformitate cu regulile naționale de aplicare a efectelor Deciziei CC și Convenția Europeană, dat fiind faptul că prin adoptarea ei, situația reclamanților în cadrul unor astfel de acțiuni, devine una defavorabilă, pentru că se anulează chiar dreptul de a obține despăgubiri pentru calitatea de deținut politic sau voctimă a unor măsuri administrative cu caracter politic, prin dispariția temeiului juridic ce permitea un astfel de demers.

Astfel, normele convenționale a căror încălcare ar putea fi antrenată prin hotărârile instanțelor judecătorești după pronunțarea deciziei în discuție de Curtea Constituțională, sunt: art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 Protocolul 1, cea din urmă ipoteză pentru că: «Potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor. Nu are o existență independentă deoarece este valabil numai pentru « beneficierea de drepturile și libertățile» pe care acestea le garantează (paragr. 48 din Cauza Beian I împotriva României). Cu referire la art. 6 alin. (1) din Convenție, Înalta Curte apreciază că relevantă în acest sens este Cauza Vișan contra României din 24 aprilie 2008, cauză în care s-a constatat de C.E.D.O.

că: „analizarea acțiunii reclamantei în temeiul unei prevederi legale care nu era în vigoare la data introducerii acesteia, instanțele interne au încălcat dreptul reclamantei la o instanță. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție.” (paragr. 33). De asemenea, în paragr. 29-31 ale aceleiași Cauze, Curtea de la Strasbourg a precizat că „nu neagă competența instanțelor interne de a determina temeiul legal al unei acțiuni. Totuși, ea observă că, făcând acest lucru în cauza de față, instanțele au analizat acțiunea conform unor prevederi ce nu erau în vigoare la data formulării acesteia și care au urmat reguli procedurale diferite de cele aplicabile în materie de răspundere civilă delictuală, în special termene-limită diferite pentru introducerea acțiunii.

Așadar, reclamanta ar fi trebuit să prevadă eventuala schimbare în legislației și să se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare să aibă loc efectiv. 30. Din acest motiv, Curtea consideră că gradul de acces acordat de legislația națională nu era suficient pentru a garanta dreptul reclamantei la o instanță (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 26). 31. Mai mult, Curtea nu poate să nu observe faptul că niciuna dintre instanțele care au soluționat cauza reclamantei în temeiul art. 504, cu excepția Curții Supreme de Justiție în ultimă instanță, nu a considerat acțiunea ca fiind prescrisă.

Faptul că reclamantei i s-a adus la cunoștință intervenția prescripției doar în această etapă târzie a procesului a lipsit-o, odată pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-și apăra dreptul la despăgubiri (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 27).” Comparând cele statuate de instanța de contencios european în Cauza invocată și litigiul de față generat de Legea nr. 221/2001, pot fi stabilite următoarele similitudini: - În ambele situații, după inițierea acțiunii, a intervenit o Decizie a Curții Constituționale, decizie al cărei efect este acela al modificării ordinii juridice preexistente declanșării litigiului, chiar dacă instanța constituțională nu este legiuitor și chiar dacă rolul său nu este decât „negativ”, limitat la invalidarea dispozițiilor legale neconforme cu Constituția.

- În ambele ipoteze, nu intră în discuție ignorarea adoptării Deciziei Curții Constituționale în soluționarea cauzelor ce presupun aplicarea unui text care era afectat de un viciu de neconstituționalitate și a fost sancționat prin admiterea excepției, instanțele fiind ținute să facă aplicarea ei. - În oricare dintre cazuri, nu Decizia Curții Constituționale nesocotește (sau poate nesocoti) în mod direct și nemijlocit drepturile părților garantate de Convenție, ci aplicarea efectelor ei sau modalitatea de aplicare, ceea ce este de atributul instanțelor și se produce prin pronunțarea hotărârii judecătorești în cauză; așadar, efectele Deciziei CC, în fiecare pricină în parte, sunt unele indirecte și mediate de instanță, prin aplicarea ei la speță.

- Încălcarea art. 6 alin. (1) al Convenției a fost reținută în Cauza Vișan pe temeiul premisei că „reclamanta ar fi trebuit să prevadă eventuala schimbare în legislație și să se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare să aibă loc efectiv” – paragr. 29, ceea ce este valabil mutatis mutandis și în cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamantul trebuind să prevadă suprimarea normei juridice prin admiterea excepției de neconstituționalitate. - În Cauza Vișan încălcarea a fost constatată din perspectiva dreptului de acces la instanță, ceea ce presupune întotdeauna, în jurisprudența Curții, evaluarea previzibilității normei (ca și claritatea și accesibilitatea, motivul din urmă determinând raportarea Curții Europene la momentul publicării Deciziei CC în M. Of., cerință îndeplinită la acest moment în speța de față, Decizia nr. 1358/2010 fiind publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010), astfel încât, partea să își poată conforma conduita acesteia, întrucât nu are la îndemână mijloace obiective de previzionare a schimbării legislației (indiferent de sursa acestei schimbări – intervenția directă a legiuitorului, sau indirect, prin cenzura de neconstituționalitate). Aceeași este situația și în cauzele întemeiate pe Legea nr. 221/2009, urmate de adoptarea Decizia CC, deoarece efectul primordial al aplicării ei la speță, este acela că lipsește acțiunea de temeiul juridic care exista la data declanșării litigiului, iar partea care a demarat acțiunea nu putea anticipa anihilarea lui prin declararea neconstituționalității acestuia. - În Cauza Vișan, admiterea excepției de neconstituționalitate a condus constatarea incidenței temeiului din legea specială - art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. (care nu era în vigoare în ce o privește pe reclamantă la momentul declanșării litigiului) față de art. 998, 999 C. civ. - cum indicase reclamanta, cu consecința aplicării termenului de prescripție specială de 1 an față de cel de trei ani, sancțiune civilă aplicată pentru prima dată de instanța de recurs, - În litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, efectul defavorabil al Deciziei CC pentru beneficiarul normei este, în mod evident, chiar suprimarea temeiului juridic însuși, cu consecința respingerii acțiunii, prin aplicarea efectelor Deciziei CC nr. 1358/2010 în litigiile generate de Legea 221/2009, ceea ce încalcă dreptul de acces la instanță al reclamantului, ca beneficiar al normei invalidate de Curtea Constituțională.

Concluzia decurge dintr-o interpretare a fortiori, întrucât dacă în Cauza Vișan aplicarea de către instanța de recurs a Deciziei CC a avut doar efectul schimbării temeiului juridic al acțiunii (din art. 998, 999 C. civ. în art. 504 C. proc. pen., cu consecința incidenței unui termen de prescripție mai restrictiv), aplicarea Deciziei CC nr. 1358/2010 în cazul cererilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, întrucât conduce la însăși dispariția lui, cu atât mai mult are loc încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție – negarea dreptului de acces la instanță.

Concluzia cu privire la înlăturarea efectelor Deciziei CC reiese din observarea standardelor Curții cu privire la previzibilitatea normei, standarde care presupun o anumită imuabilitate a legii pe toată durata procesului, sau, în orice caz, dacă are loc o intervenție în viața juridică a unei norme – independent de modalitatea în care acest rezultat se produce, potrivit distincțiilor anterioare – aceasta să nu conducă la schimbarea fundamentală a sorții procesului. De asemenea, Înalta Curte reține că nu pot fi ignorate nici argumentele ce conturează o posibilă discriminare sau încălcare a prevederilor art. 1 Protocolul 1 combinat cu art. 14 din Convenție. Analizând jurisprudența C.E.D.O., relevantă în susținerea celor anterioare, se constată că instanța europeană a constatat, de ex.

în Cauza Beian I contra României din 6 decembrie 2007, atât încălcarea art. 6 alin. (1) – incertitudinea jurisprudențială, dar și a art. 14 combinat cu art. 1 Protocolul 1 – divergența de jurisprudență (cazuri soluționate favorabil în mod irevocabil, în spețe similare în comparație cu soluția primită de reclamant). Înalta Curte apreciază că, prin aplicarea în recurs a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu poate fi reținută încălcarea art. 1 Potocolul 1 adițional la Convenție, câtă vreme recurentul reclamant nu se află în posesia unei soluții favorabile prin care dreptul său la despăgubiri să fi fost stabilit în mod definitiv și irevocabil. Concluzia se impune pentru aceea că, instanța de recurs are competența de a casa sau modifica o decizie recurată pentru cazurile prevăzute la art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., deci, în alte situații decât intervenția unei decizii a Curții Constituționale între momentul pronunțării hotărârii recurate și cel al judecării recursului. Cum o astfel de competență decurge din norme clare, accesibile și previzibile (art. 304 - art. 316 C. proc. civ.), rezultă că o atare „ingerință” în dreptul de proprietate al reclamantului respectă exigențele stabilite în jurisprudența C.E.D.O. de a fi prevăzută de lege (C. proc. civ.), de a urmări un scop legitim (pronunțarea unor hotărâri legale), dar și de a respecta un just raport de proporționalitate între interesele generale și cele individuale (de a avea un sistem jurisdicțional coerent, unitar și egal aplicabil, indiferent de părțile litigiului și independent de obiectul lui – litigii întemeiate pe Legea nr. 221/2009 sau orice alte cauze).

În consecință, față de cele anterior redate, Înalta Curte apreciază că se impune înlăturarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în prezenta cauză, pe temeiul priorității C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții Europene, prioritate stabilită prin art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, astfel că urmează a fi analizate pe fond criticile de formulate de recurenți, fără a se reține lipsa temeiului legal al pretențiilor reclamantului ce ar decurge din aplicarea Deciziei CC la speță. Criticile ambilor recurenți sunt nefondate.

Astfel, recurentul pârât a susținut că reclamantul nu are dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit (ci doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative, dacă acestea nu i-au fost restituite sau nu a obținut măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001), vocație care subzistă doar în favoarea celor care au suferit condamnări politice, iar nu și măsuri administrative cu caracter politic. Pe de altă parte, s-a susținut că măsurile administrative dispuse cu privire la reclamant nu au caracter politic, în absența posibilității de determinare a temeiului juridic al acestora, temei care trebuie să se regăsească între cele enumerate în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Ambele motive sunt nefondate, deoarece variantele de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) și b) de la art. 5 din Legea nr. 221/2010, trebuie interpretate, în ambele ipoteze, în corelație cu premisa textului care dispune: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

și b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative etc. Deși redactarea textului de la art. 5 lit. a) din lege este una defectuoasă, întrucât printr-o interpretare strict literală a normei ar rezulta că cei împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative sunt excluși de la posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit (posibilitate ce ar fi recunoscută doar celor condamnați politic), însă, această interpretare este infirmată de interpretarea logică, sistematică și istorico-teleologică a normelor întregului text de la art. 5. Acest text trebuie interpretat luând în considerare și premisa lui, așa cum s-a arătat, dar și având în vedere economia actului normativ în materie și finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii (deci, făcând uz și de intrumentele interpretării istorico-teleologice), neexistând nicio rațiune de creare a unor discriminări prin chiar dispozițiile legii, diferența dintre cele două ipoteze – cei condamnați politic și cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic - fiind necesar a se regăsi la nivelul cunatumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport și de circumstanțele particulare ale fiecărei pricini,

dar și evaluând diferența de gravitate intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist.

Înalta Curte va înlătura ca nefondată și argumentul ținând de neidentificarea temeiului juridic al măsurilor administrative dispuse împotriva reclamantului și necesitatea identificării lui între cele enumerate de art. 3 din lege, întrucât, cum corect a reținut și instanța de apel, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 permite instanței stabilirea caracterului politic cu privire la alte măsuri decât cele dispuse în temeiul actelor normative enumerate de art. 3 din lege, cele din urmă constituind măsuri administrative cu caracter politic de drept (chiar dacă legea nu reia formularea din art. 1 alin. (2), privind condamnările), ceea ce exclude puterea de apreciere a instanței; de altfel, normele sunt similare celor cu privire la condamnările cu caracter politic: art. 1 alin. (2) din lege – condamnări cu caracter politic de drept, pe când art. 1 alin. (3) și (4) din același act normativ, permit instanței să constate caracterul politic al unei condamnări, deci, în alte cazuri decât cele având ope legis o atare calificare.

Nici criticile recurentului pârât în sensul caracterului excesiv al despăgubirilor stabilite de instanțele de fond, pentru măsurile administrative cu caracter politic, sursă a unei îmbogățiri fără just temei, (40.000 lei) nu pot fi primite, întrucât instanțele au avut în vedere criteriile legale pentru stabilirea sumei cu acest titlu și au făcut uz în mod rezonabil de puterea de apreciere pe baza circumstanțelor pricinii, respectând un just raport de proporționalitate între prejudiciul suferit de reclamant și reparația acordată. În plus, nici jurisprudența C.E.D.O. nu a fost încălcată de instanța de apel, iar Cauza Barbu Anghelescu împotriva României din 5 octombrie 2004, nu reprezintă un element de natură a permite concluzia nelegalității deciziei recurate, decurgând din neaplicarea sau aplicarea greșită a criteriilor și standardelor Curții Europene desprinse din această cauză, întrucât premisele speței de față și a Cauzei Anghelescu sunt diferite.

Cauza Barbu Anghelescu a antrenat condamnarea României pentru încălcarea a art. 3 din Convenție sub două aspecte: aplicarea față de reclamant a unor tratamente crude, inumane ori degradante de către poliție la momentul realizării unui control rutier de rutină ca și la momentul recoltării probelor biologice pentru determinarea alcoolemiei, dar și pentru lipsa de efectivitate a anchetei penale derulate de procurorii militari, acordându-se reclamantului 7.000 de euro daune morale pentru prejudiciile create prin aceste încălcări; prin urmare, circumstanțele nu sunt comparabile.

Potrivit celor anterioare, Înalta Curte va înlătura și criticile reclamantului, acesta susținând caracterul insuficient al despăgubirilor acordate, dat fiind caracterul adecvat al despăgubirilor reținut în analiza recursului formulat de pârât, dar și având în vedere că nu se susține ignorarea sau aplicarea greșită a vreunui criteriu legal în aprecierea despăgubirilor acordate de prima instanță și confirmate în apel. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A.A. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava, împotriva Deciziei civile nr. 30 din 4 mai 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.