ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 816/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 566 din 14 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta P.M., domiciliată în București, str. Tudor Vianu, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General. A obligat pârâtul să restituie reclamantei în natură apartamentul situat la parterul imobilului din București, str. Dionisie Lupu. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada faptului că este persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât și a faptului că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, în sensul - prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a ) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, dezvoltând, în esență, următoarele critici: - prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, a fost instituită o procedură la finalul căreia, se dispune prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire, dar numai dacă persoana notificată a depus odată cu cererea, toate actele de care înțelege să uzeze în susținerea cererii de restituire formulată; - normele metodologiei aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, pct. 23.1, fac vorbire despre necesitatea existenței, alături de cererea de restituire și de celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe, precizare care condiționează apelanta în a se pronunța asupra cererii; - instanța de fond a dispus restituirea în natură a imobilului fără a clarifica calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, înscrisurile avute în vedere neputând proba dreptul de proprietate, întinderea acestuia, determinarea precisă a imobilului prin efectuarea unor expertize în construcții, dacă acesta este liber și poate fi restituit în natură.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 18/2011 din 8 februarie 2011 a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul București prin Primarul General, reținând în argumentarea soluției următoarele considerente: Este adevărat că instanța de fond nu a stabilit în considerentele sentinței apelate, împrejurările care au sprijinit concluzia calificării reclamantei ca fiind o persoană îndreptățită, dar acest aspect a fost suplinit prin motivarea instanței de apel în considerentele ce succed. Astfel, la primul dosar al Tribunalului înregistrat la data de 17 martie 2008, se regăsesc la filele 6 - 12, copii de pe actele de proprietate și de pe certificatele de moștenitor în baza cărora reclamanta a formulat cererea de restituire în natură a apartamentului.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, actul de vânzare - cumpărare autentificat la data de 3 noiembrie 1938 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între E.H. în calitate de vânzător și M.G.S.F. în calitate de cumpărătoare, cu privire la apartamentul situat la parterul imobilului bloc, denumit „S.P.”, compus din „vestibul, cămară, baie, complet instalată, cu instalații de apă caldă și rece, apartament prevăzut cu instalație electrică și de calorifere, toate în perfectă stare de funcționare”. La data de 3 august 1965, cumpărătoarea apartamentului a decedat lăsându-l ca unic moștenitor testamentar, în baza testamentului autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, din 26 ianuarie 1940, pe soțul său, generalul S.F., conform mențiunilor din certificatul de moștenitor din 20 iunie 1966, emis de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie în Dosarul nr. 255/1966.

A mai reținut curtea de apel că, la data de 8 aprilie 1966 a decedat generalul F.S. lăsând ca unică moștenitoare, în calitate de legatară universală pe numita I.M., astfel cum rezultă din testamentul autentificat din 24 noiembrie 1965 și din certificatul de moștenitor din 20 iunie 1966 emis de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie. La data de 9 noiembrie 1966, I.M. a decedat, întreaga masă succesorală revenindu-i reclamantei din prezenta cauză, conform certificatului de moștenitor nr. 130 din 2 decembrie 1996 emis de B.N.P. N.B.M. În privința susținerii legate de imposibilitatea de identificare a imobilului, curtea a apreciat că, în dosarul de fond al tribunalului a fost încuviințată o expertiză tehnică judiciară, specialitatea construcții întocmită de expert M.E.P.

care a concluzionat că apartamentul descris în acțiune este identic cu cel constatat pe teren, la parterul blocului din str. Dionisie Lupu. Nu există motive pentru refacerea raportului de expertiză, pentru că nu a fost cerut acest lucru dar și pentru că, dacă avea obiecțiuni la concluziile raportului de expertiză trebuia să le formuleze potrivit art. 212 alin. (2) C. proc. civ. Cu privire la nelămurirea regimului juridic al imobilului, respectiv dacă acesta este liber sau nu, curtea a apreciat că, din înscrisurile existente în Dosarul nr. 9547/299/2008, apartamentul în litigiu este liber și poate fi restituit în natură. În privința invocării dispozițiilor pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, curtea a reținut că apelanta nu a probat că a solicitat o asemenea declarație reclamantei iar pe de altă parte, declarația cerută nu își găsește utilitatea publică în condițiile în care de la data formulării notificării au trecut 9 ani, fără ca aceasta să fie soluționată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General invocând cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate: Instanța de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în natură. Că, deși analiza instanței de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul este unul propriu acțiunii în revendicare.

Or, natura juridică și efectele celor două acțiuni sunt diferite, acțiunea în revendicare presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluării, ci și analiza existenței și valabilității titlului statului, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, presupune doar constatarea caracterului abuziv al preluării și a situației juridice actuale a imobilului în vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate. A mai arătat recurentul că, în cursul anului 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a schimbat practica cu privire la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, schimbarea fiind ilustrată în mai multe cauze. Față de cele expuse, recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Critica de nelegalitate care se referă la lipsa clarificării situației juridice a imobilului în litigiu în sensul că, instanțele nu au stabilit dacă acest imobil poate fi sau nu restituit în natură, nu poate fi primită întrucât acestea au fost analizate, interpretate și aplicate în cauză, în contextul stabilirii depline și judicioase a situației de fapt relevate de probele administrate în cauză.

Față de momentul formulării notificării, respectiv de 8 august 2001, au trecut mai bine de zece ani, astfel că în raport de actele aflate la dosar și de Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prima instanță, în mod corect, a soluționat pe fond nu numai contestația împotriva dispoziției de respingere a notificării dar și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a soluționa notificarea. Celelalte critici vizând dispozitivul hotărârii primei instanțe ca fiind unul propriu unei acțiuni în revendicare, natura juridică și efectele acțiunii în revendicare spre deosebire de acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu au făcut obiectul criticilor din apel, astfel încât nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză de către pârâtul Municipiul București prin Primarul General va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 18 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.