ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1710/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1710/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-

a de contencios administrativ și

fiscal, reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro

Lex" a solicitat, în calitate de reprezentant al

membrului de sindicat Martin Nicolae, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul

Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul

General al Poliției Române, următoarele:

-

repararea prejudiciului cauzat membrului de sindicat ca urmare a discriminării

prin neacordarea majorărilor salariale de 5%, începând cu 01 ianuarie 2007,

față de decembrie 2006; 2% începând cu 01 aprilie 2007, față de martie 2007; 11

% începând cu 01 octombrie 2007 față de septembrie 2007;

-

plata dobânzilor legale, calculate conform

art. 3 alin 3 din O.G. 9/2000

începând cu luna ianuarie 2007 și până în

momentul efectuării plății efective;

-

indexarea sumelor datorate (prin aplicarea

coeficienților de inflație)

începând cu momentul nașterii dreptului la

despăgubire - 1 ianuarie 2007 și

până la

momentul efectuării plății efective a drepturilor salariale revendicate ca

urmare

a discriminării;

-

efectuarea mențiunilor privitoare la majorările salariale în dosarul personal

al membrului de sindicat.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat în esență că, Legea nr. 232 din 06 iulie 2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007

și O.G. nr. 10/2007 au prevăzut majorări salariale pentru toți funcționarii

publici și personalul contractual din

sectorul

bugetar, de la aplicarea acestora fiind exceptați polițiștii.

S-a susținut că prin exceptarea

membrului de sindicat de la creșterile salariale menționate s-a produs o

discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, nejustificată, și s-a

cauzat acestuia un prejudiciu, constând în diminuarea veniturilor acestei

categorii de funcționari în raport cu celelalte

categorii, întrucât majorările salariale vizate de actele normative

arătate aveau în

vedere indexarea salariilor corespunzător inflației

existente, inflație care afectează toate categoriile de salariați, fără

deosebire.

Reclamantul a invocat în susținerea

cauzei și prevederile Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în

favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de

muncă, art. 16 și art. 20 din Constituția României, art. 7 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Prin sentința

civilă nr. 2785 din data de 9 iunie 2010, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007 au vizat

exclusiv personalul contractual din sectorul bugetar salarizat potrivit O.U.G.

nr. 24/2000 și personalul care ocupă

funcții

de demnitate publică prevăzute în anexele

II

și III la Legea

nr. 154/1998, iar reclamantul funcționar public cu statut special din cadrul

autorităților pârâte, nu face parte din categoriile de personal indicate în mod

expres și limitativ în

dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 232/2007 care modifică art. 39 din O.G. nr. 6/2007, O.G.

nr. 10/2007.

A arătat

instanța de fond că aceste dispoziții, privesc o categorie limitată

de personal, respectiv personal

contractual și personal care ocupă funcții de

demnitate

publică, neaplicându-se și polițiștilor, deoarece nici unul din actele

normative

indicate în acțiune nu se referă la această categorie profesională.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro

Lex", solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale.

A susținut recurentul-reclamant, în

esență, că interpretarea instanței de fond, conform căreia polițiștii sunt excluși

de la indexarea salariilor, pe motiv că aceștia nu fac parte din categoriile de

personal indicate în mod expres și limitativ în dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 232/2007, contravine chiar legii speciale, câtă vreme O.G. nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor stipulează clar că

salariile prevăzute în acest act normativ se vor

indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului

din sectorul

bugetar.

Examinând sentința recurată, în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate, cât și din oficiu, în

baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție

instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

In conformitate

cu dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului

contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G. nr.

24/2000 aprobată prin Legea nr.

383/2001, cu modificările și completările

ulterioare,

precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate

publică,

stabilite potrivit Anexelor nr. 2 și 3 la Legea nr. 154/1998, cu modificările

și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G. nr.

3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei

etape.

O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri

de reglementare a drepturilor

salariale și

a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a

legii

privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor

publici, precum și creșterile salariale care se

acordă funcționarilor publici în anul

2007, aprobată prin Legea nr.

232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta ordonanță se aplică funcționarilor

publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată".

Față de aceste prevederi și având în

vedere și faptul că membrul de sindicat reprezentat de către recurent este

funcționar public cu statut special, a

cărui

salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003, Înalta Curte a constatat că

instanța

de fond în mod corect a reținut că în actele normative care reglementează

creșterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuți și polițiștii ca

beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007.

Pentru polițiști s-au prevăzut

creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr.

491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru

modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de

ierarhizare

pentru funcțiile deținute.

Reglementarea modalității de

salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice

constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii

socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.

Susținerile recurentului bazate pe

interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 43 din O.G. nr. 38/2003 și art.

48 din O.G. nr. 6/2007 sunt nefondate.

Aceste

dispoziții, de referire generală, nu pot avea efectul urmărit de către

recurent, în condițiile în care

normele ce prevăd aceste creșteri se aplică, distinct și diferențiat, câte unei

categorii specifice din „personalul bugetar", individualizate potrivit

voinței legiuitorului.

Pe de altă

parte, neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale și

polițiștilor nu contravine

principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se

aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație.

Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu

înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele

legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o

discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi

reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca

metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Conform jurisprudenței Curții

Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

de față.

Curtea Constituțională, prin Decizia

nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art.

2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se

desprinde că

instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să

refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt

discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu

prevederi cuprinse în alte

acte normative,

încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art. 1

alin.

(4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu

care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare,

nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga

intimatul să

recunoască recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea

unor norme

legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.

Față de cele menționate și având în

vedere și deciziile Curții Constituționale, Curtea constată că instanța de fond

nu avea competența de a obliga pârâții să acorde recurentului-reclamant

drepturi salariale prevăzute de

legiuitor

exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați, decât cea din care face

parte

membrul de sindicat reprezentat.

Pentru aceste considerente, văzând că

nu sunt motive de modificare sau

casare a

sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte va

respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul formulat de către Sindicatul Național al Polițiștilor

și

Vameșilor „Pro

Lex" în calitate de reprezentant al Membrului de Sindicat Martin Nicolae

împotriva sentinței civile nr. 2785 din data de 9 iunie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 martie 2011.