ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3402/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3402/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința nr. 3650 din 11 noiembrie 2008, Tribunalul
Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins
excepțiile invocate de pârâtul D.D. și a admis acțiunea formulată de reclamanta
SC M. SA Deva împotriva pârâților D.D., D.C. și A.V.A.S. București, cu
consecința constatării nulității absolute a alin. (9) din art. 1 al Hotărârii
A.G.A. din 7 octombrie 2005.
În considerentele sentinței,
instanța a reținut că la data adoptării A.G.A. a cărei nulitate s-a solicitat,
pârâtul D.D. deținea calitatea de acționar majoritar și administrator la SC M.
SA Deva, calitate în care și-a acordat lunar o indemnizație de 1.000 euro/lună,
hotărând totodată ca în situația în care adunarea generală hotărăște încetarea
mandatului administratorului înainte de perioada pentru care a fost ales,
societatea să-i acorde contravaloarea indemnizației pentru întreaga perioadă
rămasă până la expirarea de drept a mandatului.
S-a considerat că potrivit
dispozițiilor art. 144
1
și art. 144
3
din Legea nr. 31/1990
– membrii consiliului de administrație trebuie să își exercite mandatul cu
prudența și diligența unui bun administrator – și respectiv, că administratorul
care are interese contrare celor ale societății într-o anumită operațiune nu
poate lua parte la nicio deliberare privitoare la acea operațiune, iar în cauză
– administratorul D.D. a avut un interes personal, contrar societății atunci
când și-a acordat indemnizația chiar și după încetarea mandatului, ceea ce
atrage nulitatea hotărârii.
Apelul declarat de pârâtul D.D. împotriva
sentinței a fost admis prin decizia nr. 103 din 18 noiembrie 2009 de Curtea de
Apel Alba Iulia, secția comercială, care a modificat în tot hotărârea atacată,
în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de apel a reținut că, în raport de prevederile art. 132 alin. (5) din
Legea nr. 31/1990, în cadrul acțiunii prin care se solicită constatarea
nulității absolute a hotărârii adunării generale, societatea nu are legitimare
activă, întrucât hotărârea reprezintă o manifestare a voinței societății și,
până la proba contrară, se prezumă a fi valabilă.
Împotriva deciziei, reclamanta a
declarat recurs prin care a invocat următoarele critici pe care le-a subsumat
motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- Hotărârea instanței de apel este
nelegală întrucât, potrivit art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 cererea în
constatarea nulității absolute poate fi formulată de orice persoană interesată,
iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă astfel că,
prin orice persoană interesată se înțelege și că societatea poate avea calitate
procesuală pasivă.
Cu referire la alin. (5) al
aceluiași articol se susține că normele conținute de acesta sunt imperative în
sensul că acțiunea reglementată de art. 132 din lege se judecă în
contradictoriu cu societatea însă, numai atunci când nu aceasta a pornit
acțiunea în nulitate.
Recurenta consideră că sintagma
„orice persoană interesată” nu poate fi interpretată în mod restrictiv câtă vreme
legiuitorul nu a precizat în mod expres acest lucru, iar reținerea că hotărârea
adunării generale reprezintă o manifestare de voință ale societății nu poate
înlătura legitimarea sa procesuală în promovarea acțiunii, iar în aceste
condiții soluția instanței de fond reprezintă o încălcare fragrantă a accesului
la justiție, garantat prin Constituție și prin normele C.E.D.O.
Prin întâmpinare, pârâtul a
solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind
conformă cu legea.
Analizând decizia atacată prin
prisma motivelor de recurs ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este
nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 132 alin.
(3) din Legea nr. 31/1990, hotărârile adunării generale pot fi atacate de orice
persoană interesată atunci când se invocă motive de ordine publică, iar conform
alin. (5) al aceluiași articol – cererea se va soluționa în contradictoriu cu
societatea, reprezentată prin consiliul de administrație, respectiv prin
directorat.
Din interpretarea dispozițiilor
cuprinse în art. 132 alin. (3), coroborat cu cele ale alin. (2) rezultă categoriile
de persoane cărora legiuitorul le-a atribuit legitimitate procesuală activă în
promovarea acțiunilor în anularea hotărârii adunării generale. Astfel, pe lângă
acționarii care au votat personal sau prin mandatar împotriva hotărârii și au
cerut ca acest fapt să se consemneze în procesul- verbal și acționarii care nu
au participat la ședință li se pot adăuga și alte persoane care, deși nu sunt
acționari, pot justifica un interes legitim, personal, născut și actual atunci
când se invocă nulitatea absolută a unei hotărâri.
Faptul că legiuitorul nu a înțeles
să includă în categoria titularilor dreptului la acțiune în nulitatea hotărârii
adunării generale și societatea este dat de două argumente de text.
Unul este prevăzut de alin. (6) și (7)
al aceluiași articol, care prevăd că, în situația în care, hotărârea este
atacată de toți membrii consiliului de administrație ori de toți membrii
directoratului, societatea va fi reprezentată în justiție de către persoana ce
va fi desemnată în condițiile reglementate în textele menționate.
Un alt argument este dat de
prevederile alin. (5) potrivit cu care cererea întemeiată pe dispozițiile art. 132
se va soluționa în contradictoriu cu societatea.
În fine, nu trebuie neglijat nici
faptul că o hotărâre chiar și ilegală este actul juridic al societății înseși,
reprezentând o manifestare a voinței acesteia.
Prin urmare, în sintagma „orice altă
persoană interesată” legea nu acordă legitimare în promovarea acțiunilor în
nulitatea hotărârii adunării generale a societății, situație reținută în mod
corect de către instanța apelului și față de care, motivele de recurs invocate
de recurentă apar ca nefondate.
În consecință, față de
considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art.
312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere și dispozițiile art.
274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată
în favoarea intimatului D.D., cheltuieli ce se ridică la suma de 10.432 lei,
reprezentând onorariu de avocat plătit și încasat conform chitanței din 25
iunie 2010 aflată la dosar și împuternicirii avocațiale din aceeași dată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de
reclamanta SC M. SA Deva, împotriva deciziei Curții de Apel Alba Iulia nr. 103
din 18 noiembrie 2009, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească
intimatului D.D. suma de 10.432 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,
reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi, 20 octombrie 2010.