ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4145/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4145/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

derulată în primul ciclu procesual.

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Vâlcea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, la data de 21

aprilie 2008, reclamanta SC V.F.M.

SRL r

âmnicu

v

âlcea

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., anularea

obligațiilor de plată, în sumă de 20.761 lei și a majorărilor de întârziere, în

sumă de 30.708 lei, stabilite prin decizia de impunere nr. 21165 din 27

noiembrie 2007 și raportul de inspecție fiscală nr. 21164 din 26 noiembrie 2007,

anularea deciziei nr. 24 din 19 februarie 2008, precum și suspendarea

executării actelor administrativ - fiscale, executare începută cu somația nr. 466

din 10 ianuarie 2008, în temeiul titlului executor nr. 110/446 din 10 ianuarie 2008.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că diferențele stabilite ca obligație de plată la fondul de mediu sunt

nelegale, deoarece actele normative invocate ca bază legală exced perioadei

controlate, fiind ulterioare acesteia. Prin urmare, organul fiscal a făcut un

abuz atunci când a aplicat retroactiv o dispoziție legală pentru o situație

nereglementată, respectiv Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de

calcul a contribuțiilor și taxelor datorate fondului de mediu, ce a luat locul

Legii nr. 73/2000, abrogată prin O.U.G. nr. l96/2005, când s-a făcut prima dată

distincție cu privire la modul de calcul al taxelor pentru emisiile de poluanți

în atmosferă, provenite de la sursele mobile, cu cele de la sursele fixe. Legea

nr. 73/2000, aplicabilă perioadei controlate, nu conține definiții exprese ale

noțiunii de ambalaj, ci doar norme de trimitere la noțiunea regăsită în

hotărârile de guvern emise în aplicarea O.U.G. nr. 78/2006, privind regimul

deșeurilor.

Mai susține reclamanta că, în mod

greșit, organul de control a asimilat drept ambalaje, sacoșele din polietilenă,

foliile cu grosimi mai mici de 0,1 m.m. și folia termocontractabilă,

diferențele de contribuție fiind stabilite pentru produse ce nu se încadrează

în categoria de ambalaje, noțiune definită de H.G. nr. 349/2002, obligația de

plată a cotei de 3 % fiind, deci, nelegală. Noua reglementare schimbă sarcina

obligației de plată de la producătorii sau importatorii de ambalaje, ce plăteau

o cotă procentuală din producția de ambalaje valorificate, la utilizatori,

respectiv la producătorii și importatorii de bunuri ambalate, ce plătesc o sumă

fixă de 10.000 lei/kg pentru cantitatea de ambalaj folosită, ceea ce nu este

cazul reclamantei. Astfel, nici majorările de întârziere nu pot fi datorate.

S-a mai precizat că obligațiile de

plată la F.M. nu au natura de obligații bugetare, conform dispozițiilor art. 13

din O.G. nr. 1 1/1996, respectiv art. 3 din O.G. nr. 61/2002, astfel că nici Decizia

nr. 24/2008 nu este legală. în final, s-a invocat excepția de nelegalitațe

Legii nr. 293/2002, act normativ abrogat anterior datei sesizării instanței.

Prin întâmpinarea formulată în

cauză, pârâta a invocat, în principal, excepția de necompetență materială a

Tribunalului Vâlcea, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, menționând că taxa aferentă emisiilor de poluanți în atmosferă,

pentru perioada supusă controlului, este reglementată din data de 7 iunie 2002,

de dispozițiile Legii nr. 293/2002, pentru completarea Legii nr. 73/2000 și

O.U.G. nr. 86/2003, care stipulează, în mod clar, obligațiile de plată în cazul

agenților economici poluatori. De asemenea, a mai susținut că nici susținerea

privind deducerea anumitor ambalaje de la plata cotei de 30 % nu este corectă,

față de prevederile H.G. nr. 349/2002 - respectiv Anexa nr. 1, pct. 1 lit. b)

și Legea nr. 293/2003 [(art. 9 alin. (1) lit. d)].

S-a mai arătat că reclamanta, având

ca activitate principală fabricarea articolelor de ambalaj din material plastic,

conform codului CAEN nr. 2522, a produs bunuri (folii, saci, pungi și sacoșe

din polietilenă) pe care le-a introdus pe piața națională, ca ambalaje în tub

PVC sau ambalate în saci, pungi și sacoșe, astfel că are obligația de a plăti

suma de 10.000 lei/kg., pentru cantitatea de ambalaje, conform O.G. nr. 86/2003,

iar pentru neplata acestor obligații la termenul stabilit, datorează majorări

de întârziere, conform O.G. nr. 11/1996, respectiv O.G. nr. 61/2002 și O.G. nr.

92/2003.

În privința excepției de nelegalitate

a Legii nr. 203/2002, s-a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă,

întrucât este un act normativ ce excede dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004,

iar în legătură cu capătul de cerere privind suspendarea executării actelor

administrativ - fiscale, de asemenea, s-a solicitat respingerea acestuia,

pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr.

805 din 17 iunie 2008, a admis excepția de necompetență materială și a declinat

soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, conform art. 10 din

Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, sub nr. 1218/90/2008 și la termenul din 29 octombrie 2008, reclamanta,

în baza art. 132 C. proc. civ., și-a completat acțiunea în sensul că a adăugat

noi critici în susținerea solicitării sale de anulare a actelor administrative

emise de pârâtă.

Astfel, a arătat că actele

administrativ - fiscale în discuție conțin motive străine de natura pricinii,

prin aceea că nu s-a arătat nici un moment că s-ar fi calculat 3 % din

diferența dintre cantitățile de ambalaje colectate și reciclate, încălcându-se art.

8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000. Nu s-a interpretat corect noțiunea

de ambalaj, așa cum este dată de art. 1 din H.G. nr. 349/2002, astfel că s-ar

fi constatat că foliile PVC comercializate de reclamantă, achiziționate de la

diverși furnizori, nu au avut destinația de ambalaj în înțelesul dispozițiilor

anterior menționate, ci de produs finit, însă nu i se aplică cota de 3 %. Din

conținutul deciziei de impunere, nu rezultă modalitatea de calcul a

contribuției

:

pentru emisiile de poluanți în atmosferă, sursele de

poluare și categoriile de poluanți. A fost depășit termenul de prescripție

pentru dreptul de a stabili aceste obligații la bugetul statului.

Prin sentința nr. l77/ F-C din 26

noiembrie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a pronunța soluția, a reținut

următoarele:

Cu privire la excepția invocată de

reclamantă în completarea motivelor acțiuni, vizând prescripția dreptului de a

se mai solicita sumele, reprezentând obligații fiscale, susținând că aceste

obligații sunt contribuții prevăzute de Legea nr. 73/2000, la fondul de mediu,

apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 98 lit. a) din O.G. nr. 11/1996,

modificată, conform cărora termenul este de 5 ani, inclusiv pentru alte creanțe

bugetare, denumite „contribuții stabilite potrivit legii”.

Asupra excepției de nelegalitate a

Legii nr. 293/2004, instanța s-a pronunțat prin practicaua sentinței, arătând

că aceasta este inadmisibilă, față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora se poate invoca excepția de nelegalitate numai a actelor

administrative unilaterale cu caracter individual.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut

că interpretarea reclamantei, potrivit căreia produsele sale nu s-ar încadra în

categoria ambalajelor nu poate fi primită, în raport cu prevederile H.G. nr. 349/2002.

A mai arătat că nici susținerile

reclamantei privind aplicarea retroactivă a legii nu pot fi primite, întrucât

la data controlului taxa aferentă emisiilor de poluanți în atmosferă era

reglementată de Legea nr. 293/2002, iar pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31

decembrie 2003, prin O.U.G. nr. 86/2003 și Legea nr. 333/2004.

î

mpotriva sentinței nr. l77/ F-C din 26

noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta, susținând, în

esență, că organele de inspecție fiscală nu au prezentat în raportul de

inspecție modul de calcul al bazei impozabile și al contribuțiilor stabilite

suplimentar.

A mai arătat, cu privire la cota de

3 %, că aceasta nu poate fi aplicată, întrucât foliile PVC comercializate de

ea, achiziționate de la diverși furnizori, nu au avut destinație de ambalaj, în

înțelesul dispozițiilor legale în vigoare la data controlului, ci de produs

finit, fiind cumpărate și vândute ca atare.

î

nalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3326 din 16

iunie 2009, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a

reținut că s-a efectuat un control la sediul recurentei și s-a constatat că în

perioada 7 iunie 2002 - 2 octombrie 2003, aceasta a produs și comercializat

ambalaje din material plastic, respectiv saci, pungi și sacoșe din polietilenă,

folie termocontractabilă și folie polietilenă cu grosimi mai mici de 1 m.m.

Temeiul legal al acestei verificări

l-au constituit dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002,

pentru aprobarea O.U.G. nr. 93/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr.

73/2000, privind fondul de mediu, potrivit cărora cota de 3 % din valoarea

acestor ambalaje se constituie venit la F.M. Această obligație a recurentei - reclamante

derivă din lege, astfel încât plata ei nu poate fi pusă în discuție, dar ceea

ce contestă recurenta este modul de calcul al acestei obligații, aspect pe care

instanța de fond l-a ignorat.

A mai reținut că, în raport de

complexitatea litigiului și având în vedere dispozițiile art. 129 C. proc. civ.,

se impunea efectuarea unei expertize de specialitate, prin care să se

stabilească dacă foliile din PVC comercializate și achiziționate de recurenta -

reclamantă de la diverși furnizori nu au avut destinația de ambalaj, în sensul

normelor legale invocate de aceasta, ci aceea de produs finit, fiind cumpărate

și vândute ca atare.

Apel în fond după casare.

Prin sentința civilă nr. 231/ F-C

din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a dispus

anularea deciziei nr. 24 din 19 februarie 2008, a deciziei de impunere nr. 21165

din 27 noiembrie 2007, privind obligații la F.M., în sumă totală de 51.469 lei

și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 21164 din 27 noiembrie 2007, emise de

A.F.M.

Instanța a avut în vedere

concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, din care a

rezultat că rapoartele de producție din perioada iunie 2002 - decembrie 2003,

au evidențiat faptul că reclamanta a produs saci, pungi și sacoșe polietilenă,

pe care ulterior le-a comercializat pe piața națională, spre a fi revândute,

încadrându-se în categoria de „produs finit” - „produs care a parcurs toate

fazele de fabricație prevăzute în procesul tehnologic al societății, fiind

depozitate în vederea vânzării către terți”. Astfel, s-a stabilit că sacii,

pungile și sacoșele de polietilenă produse de reclamantă au fost înregistrate

în contul 345 „Produse finite”. Prin urmare, foliile din PVC comercializate și

achiziționate de reclamantă de la diverși furnizori au avut destinația de

produs finit iar nu de ambalaj, fiind cumpărate, produse și vândute ca atare.

A.F.M. a atacat cu recurs sentința

menționată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5, 7 și 9

și al art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta

- pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Hotărârea instanței de fond este

nelegal pentru că raportul de expertiză întocmit în cauză e lovit de nulitate,

fiind întocmit cu nesocotirea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., în sensul

că expertul nu a convocat părțile, încălcându-i astfel drepturile procesuale.

Raportul de expertiză nu a fost

depus la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru

judecată, așa cum impune art. 209 alin. (1) C. proc. civ., și nu i-a fost

comunicat, neavând, astfel, posibilitatea să formuleze un punct de vedere

asupra acestuia.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de fond a preluat

concluziile raportului de expertiză, fără să emită considerații proprii asupra

temeiniciei și legalității actelor contestate, motiv pentru care considerentele

sentinței nu îndeplinesc exigențele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Conform definiției cuprinse în H.G. nr.

349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje „ambalaj”

este orice produs, indiferent de materialul din care este confecționat ori de

natura acestuia, destinat reținerii, protejării, manipulării, distribuției și

prezentării bunurilor, de la materii prime la produse procesate, de la

producător până la utilizator sau consumator.

În raport cu această definiție,

produsele SC V.F.M. SRL au fost supuse următoarei distincții:

- au fost considerate ambalaje doar

pungile, sacoșele, sacii și folia din polietilenă termocontractibilă;

- toate celelalte produse, constând în

folia mai groasă de 0,1 m.m., care nu este termocontractibilă, precum și alte

produse ce nu corespund definiției ambalajului nu au fost încadrate în această

categorie și nu au fost incluse în baza de impunere.

Contribuția de 3 % a fost calculată

pentru diferența dintre cantitățile de ambalaje produse, astfel stabilite, și

cantitățile de ambalaje colectare și reciclate, pe baza documentelor puse la

dispoziție de administratorul societății.

Raportul de expertiză întocmit în

cauză și însușit de instanța de fond are la bază grave confuzii cu privire la

aplicabilitatea în timp a legislației care reglementează obligațiile la Fondul pentru mediu aferente ambalajelor, recurenta - pârâtă relevând, în acest sens,

următoarea distincție:

- producătorii de ambalaje, ca produse

finite, au obligația de constituire, declarare și virare a cotei de 3 %,

calculată la valoarea de comercializare, numai pentru perioada 07.06.2002 – 02.10.2003,

conform art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002, privind aprobarea

O.U.G. nr. 93/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind

Fondul pentru mediu;

- producătorii de bunuri ambalate,

deci nu de ambalaje ca produse finite, au obligația de constituire, declarare

și virare a sumei de 10.000 lei/kg ambalaj introdus pe piața națională începând

cu data de 03 octombrie 2003, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 86/2003,

pentru modificarea și completarea Legi nr. 73/2000.

Prin concluziile scrise, depuse la

dosar, SC V.F.M. SRL Râmnicu Vâlcea a răspuns criticilor formulat în recurs,

după cum urmează:

- expertul

s-a conformat dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., informând-o pe recurenta - pârâtă

asupra datei și orei la care urmează a se deplasa la sediul societății în

vederea studierii documentelor necesare pentru efectuarea expertizei și, în

altă ordine de idei, natura lucrării de specialitate nu impunea prezenta

părților într-un anumit loc. Astfel, că recurenta - pârâtă nu poate pretinde că

ar fi suferit vreo vătămare în situația în care nu ar fi fost înștiințată;

-

prevederile art. 209 alin. (1) C. proc. civ., nu au fost încălcate, pentru că

partea a avut cunoștință despre termenul la care a fost depusă lucrarea, iar pronunțarea

hotărârii a fost amânată de la data de 11 decembrie 2009 la 17 decembrie 2009

pentru a da posibilitatea ambelor părți să-și exprime în scris punctul de

vedere;

- motivarea hotărârii cuprinde toate

elementele cerute de art. 261 C. proc. civ., instanța de fond analizând nu

numai raportul de expertiză, ci și toate celelalte probe administrate, prin

prisma dispozițiilor legale ce reglementează raporturile juridice deduse

judecății;

- cu privire la fondul cauzei, prima

instanță a reținut corect că produsele societății se împart în mai multe

categorii supuse unor reglementări diferite, dar inspectorii recurentei au

extins în mod nelegal sfera noțiunii de „ambalaj” asupra foliilor cu grosimi

mai mici de 0,1 m.m., foliilor termocontractabile și sacoșelor de polietilenă,

care au avut destinația de produs finit, iar nu de ambalaj.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte

constată că, în ceea ce privește competența materială a instanței, natura

cauzei atrage aplicarea criteriului valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, dar pentru că, în speță, a existat deja o decizie de casare

cu trimitere spre rejudecare la aceeași curte de apel, s-a apreciat că problema

de drept a competenței instanței de fond, în raport cu valoarea obligațiilor

fiscale contestate, inferioară pragului de 500.000 lei, nu mai poate fi pusă în

discuție în această etapă procesuală.

Examinând cauza prin prisma

motivelor formulate de recurenta - pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei - reclamante și având în

vedere toate probele administrate în fazele procesuale anterioare, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor

fi expuse în continuare, cu referire la fiecare dintre criticile invocate.

relevante.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Potrivit art. 208 alin. (1) C. proc.

civ., „Dacă pentru o expertiză este nevoie de lucrare la fața locului, ea nu

poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu

dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea.

Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului”.

În speță nu poate fi reținută

încălcarea acestei prevederi legale, pentru că expertiza contabilă a fost

efectuată pe baza unor documente contabile la care au putut avea acces și inspectorii

A.F.M. în timpul controlului, iar nu în temeiul unor „lucrări la fața locului”

care să fi constat în constatarea unor împrejurări de fapt, măsurători sau alt

gen de evaluări cantitative.

Cât privește obligația impusă prin art.

209 C. proc. civ. („Expertul este dator să-și depună lucrarea cu cel puțin 5

zile înainte de termenul fixat pentru judecată”), verificând actele din dosarul

curții de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, raportul de expertiză a

fost depus la dosar, doar la data de 9 decembrie 2009, cu mai puțin de 5 zile înaintea

ultimului termen de judecată, fixat pentru 11 decembrie 2009 și nu există o

dovadă că pârâtei i-ar fi fost comunicată o copie a acestuia.

Recurenta - pârâtă, care nu a fost

prezentă la acel termen, nu a avut, astfel, posibilitatea de a formula

obiecțiuni în condițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., dar punctul de

vedere asupra concluziilor expertizei contabile, expus în cadrul motivelor de recurs

urmează a fi analizat în cadrul examinării soluției asupra fondului cauzei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Considerentele sentinței atacate

conțin o amplă expunere a istoricului litigiului, cu referire la împrejurările

reținute în prima hotărâre a curții de apel și în decizia de casare, după care

sunt prezentate concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în

cauză.

Necesitatea și concludența probei

respective au fost stabilite, într-adevăr, prin decizia de casare, având caracter

obligatoriu pentru judecătorul fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., dar expertiza răspunde strict unor obiective de specialitate contabilă și

nu poate fundamenta o hotărâre judecătorească fără o analiză efectuată de

instanță, prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului juridic fiscal

dedus judecății, răspunzând exigențelor legate de motivarea propriei convingeri

și de prezentare a argumentelor contrapuse cererilor și susținerilor părții

care a pierdut procesul.

În speță, întâmpinarea formulată de

A.F.M. în primul dosar de fond conține apărări detaliate privind aplicarea în

timp a legii, subiectele și conținutul obligațiilor legate de contribuțiile la

F.M. în formele succesive ale Legii nr. 73/2000, aspecte ce prezentau relevanță

asupra bazei de impunere și asupra însuși modului de calcul al contribuției,

dar pe care instanța de fond nu le-a analizat.

În consecință, critica întemeiată pe

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este fondată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Actele administrative fiscale supuse

controlului de legalitate sunt decizia de impunere nr. 21165 din 27 noiembrie

2007, emisă de A.F.M. în temeiul raportului de inspecție fiscală nr. 21164 din

27 noiembrie 2007, și decizia nr. 24 din 19 februarie 2008, prin care a fost

respinsă contestația administrativă formulată de intimata - reclamantă împotriva

deciziei de impunere.

Obligațiile de plată către Fondul

pentru mediu, în sumă totală de 51.469 lei, au fost calculate pentru perioada 7

iunie 2002 – 31 decembrie 2003 și constau în: contribuția pentru emisiile de

poluanți în atmosferă, cota de 3 % din valoarea ambalajelor comercializate de

producători și importatori, aplicată pentru perioada 7 iunie 2002 – 2 octombrie

2003 și majorările de întârziere aferente.

Prin decizia de casare cu trimitere

spre rejudecare nr. 3326 din 16 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit, cu titlu de chestiune

de drept dezlegată, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că temeiul

legal al verificărilor efectuate l-au constituit prevederile art. 9 alin. (1) lit.

d) din Legea nr. 293/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 93/2001 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu și că

obligația de plată a cotei de 3 % din valoarea ambalajelor derivă din lege,

astfel încât plata ei nu poate fi pusă în discuție, ceea ce urma a fi lămurit

cu ocazia rejudecării fiind modul de calcul al obligației, în raport cu

definiția noțiunii de „ambalaj” avută în vedere de legiuitor.

Potrivit pct. 1 lit. b) din Anexa 1

– Termeni specifici a H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și a

deșeurilor de ambalaje, aplicabilă în perioada supusă controlului, „ambalajul”

era definit ca fiind „orice produs, indiferent de materialul din care este

confecționat ori de natura acestuia, destinat să cuprindă bunuri în scopul

reținerii, protejării, manipulării, distribuției și prezentării acestora, de la

materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau

consumator. Produsul nereturnabil destinat acelorași scopuri este, de asemenea,

considerat ambalaj”.

Concluziile raportului de expertiză

au contrapus noțiunea de „produs finit” celei de „ambalaj”, răspunzând obiectivului

menționat în decizia de casare prin raportare la aspectele invocate de SC V.F.M.

SRL în primul recurs, dar instanța de fond și-a însușit raportul de expertiză

fără a-l corela cu proba cu înscrisuri administrată, de asemenea, în cauză,

fundamentându-și soluția exclusiv pe concluziile de specialitate contabilă ale

expertului, iar nu pe interpretarea și aplicarea prevederilor legale

aplicabile.

Or, după cum se poate observa,

definiția cuprinsă în H.G. nr. 349/2002 nu conține o astfel de distincție,

dimpotrivă, referindu-se la „orice produs, indiferent de materialul din care

este confecționat ori de natura acestuia”, conferă consistență susținerilor

recurentei - pârâte, în sensul că pungile, sacoșele, sacii, folia cu grosime

mai mică de 1 m.m. și folia de polietilenă termocontractibilă se încadrează în

categoria ambalajelor, fiind produse destinate să cuprindă bunuri în scopul

reținerii, protejării, manipulării, distribuției și prezentării acestora.

adoptate în recurs.

Având în vedere toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și al art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința

atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca nefondată, reținând

legalitatea actelor administrative contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.F.M.

împotriva sentinței nr. 231/ FC din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul

că respinge acțiunea reclamantei SC V.F.M. SRL, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 octombrie 2010.