ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4145/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în primul ciclu procesual. Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, la data de 21 aprilie 2008, reclamanta SC V.F.M.

SRL r âmnicu v âlcea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., anularea obligațiilor de plată, în sumă de 20.761 lei și a majorărilor de întârziere, în sumă de 30.708 lei, stabilite prin decizia de impunere nr. 21165 din 27 noiembrie 2007 și raportul de inspecție fiscală nr. 21164 din 26 noiembrie 2007, anularea deciziei nr. 24 din 19 februarie 2008, precum și suspendarea executării actelor administrativ - fiscale, executare începută cu somația nr. 466 din 10 ianuarie 2008, în temeiul titlului executor nr. 110/446 din 10 ianuarie 2008. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că diferențele stabilite ca obligație de plată la fondul de mediu sunt nelegale, deoarece actele normative invocate ca bază legală exced perioadei controlate, fiind ulterioare acesteia.

Prin urmare, organul fiscal a făcut un abuz atunci când a aplicat retroactiv o dispoziție legală pentru o situație nereglementată, respectiv Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate fondului de mediu, ce a luat locul Legii nr. 73/2000, abrogată prin O.U.G. nr. l96/2005, când s-a făcut prima dată distincție cu privire la modul de calcul al taxelor pentru emisiile de poluanți în atmosferă, provenite de la sursele mobile, cu cele de la sursele fixe. Legea nr. 73/2000, aplicabilă perioadei controlate, nu conține definiții exprese ale noțiunii de ambalaj, ci doar norme de trimitere la noțiunea regăsită în hotărârile de guvern emise în aplicarea O.U.G.

nr. 78/2006, privind regimul deșeurilor. Mai susține reclamanta că, în mod greșit, organul de control a asimilat drept ambalaje, sacoșele din polietilenă, foliile cu grosimi mai mici de 0,1 m.m. și folia termocontractabilă, diferențele de contribuție fiind stabilite pentru produse ce nu se încadrează în categoria de ambalaje, noțiune definită de H.G. nr. 349/2002, obligația de plată a cotei de 3 % fiind, deci, nelegală. Noua reglementare schimbă sarcina obligației de plată de la producătorii sau importatorii de ambalaje, ce plăteau o cotă procentuală din producția de ambalaje valorificate, la utilizatori, respectiv la producătorii și importatorii de bunuri ambalate, ce plătesc o sumă fixă de 10.000 lei/kg pentru cantitatea de ambalaj folosită, ceea ce nu este cazul reclamantei.

Astfel, nici majorările de întârziere nu pot fi datorate. S-a mai precizat că obligațiile de plată la F.M. nu au natura de obligații bugetare, conform dispozițiilor art. 13 din O.G. nr. 1 1/1996, respectiv art. 3 din O.G. nr. 61/2002, astfel că nici Decizia nr. 24/2008 nu este legală. în final, s-a invocat excepția de nelegalitațe Legii nr. 293/2002, act normativ abrogat anterior datei sesizării instanței. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat, în principal, excepția de necompetență materială a Tribunalului Vâlcea, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, menționând că taxa aferentă emisiilor de poluanți în atmosferă, pentru perioada supusă controlului, este reglementată din data de 7 iunie 2002, de dispozițiile Legii nr. 293/2002, pentru completarea Legii nr. 73/2000 și O.U.G.

nr. 86/2003, care stipulează, în mod clar, obligațiile de plată în cazul agenților economici poluatori. De asemenea, a mai susținut că nici susținerea privind deducerea anumitor ambalaje de la plata cotei de 30 % nu este corectă, față de prevederile H.G. nr. 349/2002 - respectiv Anexa nr. 1, pct. 1 lit. b) și Legea nr. 293/2003 [(art. 9 alin. (1) lit. d)]. S-a mai arătat că reclamanta, având ca activitate principală fabricarea articolelor de ambalaj din material plastic, conform codului CAEN nr. 2522, a produs bunuri (folii, saci, pungi și sacoșe din polietilenă) pe care le-a introdus pe piața națională, ca ambalaje în tub PVC sau ambalate în saci, pungi și sacoșe, astfel că are obligația de a plăti suma de 10.000 lei/kg., pentru cantitatea de ambalaje, conform O.G.

nr. 86/2003, iar pentru neplata acestor obligații la termenul stabilit, datorează majorări de întârziere, conform O.G. nr. 11/1996, respectiv O.G. nr. 61/2002 și O.G. nr. 92/2003. În privința excepției de nelegalitate a Legii nr. 203/2002, s-a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă, întrucât este un act normativ ce excede dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar în legătură cu capătul de cerere privind suspendarea executării actelor administrativ - fiscale, de asemenea, s-a solicitat respingerea acestuia, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr. 805 din 17 iunie 2008, a admis excepția de necompetență materială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1218/90/2008 și la termenul din 29 octombrie 2008, reclamanta, în baza art. 132 C. proc. civ., și-a completat acțiunea în sensul că a adăugat noi critici în susținerea solicitării sale de anulare a actelor administrative emise de pârâtă. Astfel, a arătat că actele administrativ - fiscale în discuție conțin motive străine de natura pricinii, prin aceea că nu s-a arătat nici un moment că s-ar fi calculat 3 % din diferența dintre cantitățile de ambalaje colectate și reciclate, încălcându-se art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000. Nu s-a interpretat corect noțiunea de ambalaj, așa cum este dată de art. 1 din H.G.

nr. 349/2002, astfel că s-ar fi constatat că foliile PVC comercializate de reclamantă, achiziționate de la diverși furnizori, nu au avut destinația de ambalaj în înțelesul dispozițiilor anterior menționate, ci de produs finit, însă nu i se aplică cota de 3 %. Din conținutul deciziei de impunere, nu rezultă modalitatea de calcul a contribuției : pentru emisiile de poluanți în atmosferă, sursele de poluare și categoriile de poluanți. A fost depășit termenul de prescripție pentru dreptul de a stabili aceste obligații la bugetul statului. Prin sentința nr. l77/ F-C din 26 noiembrie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a pronunța soluția, a reținut următoarele: Cu privire la excepția invocată de reclamantă în completarea motivelor acțiuni, vizând prescripția dreptului de a se mai solicita sumele, reprezentând obligații fiscale, susținând că aceste obligații sunt contribuții prevăzute de Legea nr. 73/2000, la fondul de mediu, apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 98 lit. a) din O.G. nr. 11/1996, modificată, conform cărora termenul este de 5 ani, inclusiv pentru alte creanțe bugetare, denumite „contribuții stabilite potrivit legii”. Asupra excepției de nelegalitate a Legii nr. 293/2004, instanța s-a pronunțat prin practicaua sentinței, arătând că aceasta este inadmisibilă, față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora se poate invoca excepția de nelegalitate numai a actelor administrative unilaterale cu caracter individual.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că interpretarea reclamantei, potrivit căreia produsele sale nu s-ar încadra în categoria ambalajelor nu poate fi primită, în raport cu prevederile H.G. nr. 349/2002. A mai arătat că nici susținerile reclamantei privind aplicarea retroactivă a legii nu pot fi primite, întrucât la data controlului taxa aferentă emisiilor de poluanți în atmosferă era reglementată de Legea nr. 293/2002, iar pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2003, prin O.U.G. nr. 86/2003 și Legea nr. 333/2004. î mpotriva sentinței nr. l77/ F-C din 26 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta, susținând, în esență, că organele de inspecție fiscală nu au prezentat în raportul de inspecție modul de calcul al bazei impozabile și al contribuțiilor stabilite suplimentar.

A mai arătat, cu privire la cota de 3 %, că aceasta nu poate fi aplicată, întrucât foliile PVC comercializate de ea, achiziționate de la diverși furnizori, nu au avut destinație de ambalaj, în înțelesul dispozițiilor legale în vigoare la data controlului, ci de produs finit, fiind cumpărate și vândute ca atare. î nalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3326 din 16 iunie 2009, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de control judiciar a reținut că s-a efectuat un control la sediul recurentei și s-a constatat că în perioada 7 iunie 2002 - 2 octombrie 2003, aceasta a produs și comercializat ambalaje din material plastic, respectiv saci, pungi și sacoșe din polietilenă, folie termocontractabilă și folie polietilenă cu grosimi mai mici de 1 m.m.

Temeiul legal al acestei verificări l-au constituit dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002, pentru aprobarea O.U.G. nr. 93/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000, privind fondul de mediu, potrivit cărora cota de 3 % din valoarea acestor ambalaje se constituie venit la F.M. Această obligație a recurentei - reclamante derivă din lege, astfel încât plata ei nu poate fi pusă în discuție, dar ceea ce contestă recurenta este modul de calcul al acestei obligații, aspect pe care instanța de fond l-a ignorat. A mai reținut că, în raport de complexitatea litigiului și având în vedere dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., se impunea efectuarea unei expertize de specialitate, prin care să se stabilească dacă foliile din PVC comercializate și achiziționate de recurenta - reclamantă de la diverși furnizori nu au avut destinația de ambalaj, în sensul normelor legale invocate de aceasta, ci aceea de produs finit, fiind cumpărate și vândute ca atare. 2. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel în fond după casare. Prin sentința civilă nr. 231/ F-C din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a dispus anularea deciziei nr. 24 din 19 februarie 2008, a deciziei de impunere nr. 21165 din 27 noiembrie 2007, privind obligații la F.M., în sumă totală de 51.469 lei și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 21164 din 27 noiembrie 2007, emise de A.F.M.

Instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, din care a rezultat că rapoartele de producție din perioada iunie 2002 - decembrie 2003, au evidențiat faptul că reclamanta a produs saci, pungi și sacoșe polietilenă, pe care ulterior le-a comercializat pe piața națională, spre a fi revândute, încadrându-se în categoria de „produs finit” - „produs care a parcurs toate fazele de fabricație prevăzute în procesul tehnologic al societății, fiind depozitate în vederea vânzării către terți”. Astfel, s-a stabilit că sacii, pungile și sacoșele de polietilenă produse de reclamantă au fost înregistrate în contul 345 „Produse finite”. Prin urmare, foliile din PVC comercializate și achiziționate de reclamantă de la diverși furnizori au avut destinația de produs finit iar nu de ambalaj, fiind cumpărate, produse și vândute ca atare.

3. Recursul pârâtei. A.F.M. a atacat cu recurs sentința menționată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5, 7 și 9 și al art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta - pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Hotărârea instanței de fond este nelegal pentru că raportul de expertiză întocmit în cauză e lovit de nulitate, fiind întocmit cu nesocotirea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., în sensul că expertul nu a convocat părțile, încălcându-i astfel drepturile procesuale. Raportul de expertiză nu a fost depus la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, așa cum impune art. 209 alin. (1) C. proc.

civ., și nu i-a fost comunicat, neavând, astfel, posibilitatea să formuleze un punct de vedere asupra acestuia. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Instanța de fond a preluat concluziile raportului de expertiză, fără să emită considerații proprii asupra temeiniciei și legalității actelor contestate, motiv pentru care considerentele sentinței nu îndeplinesc exigențele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Conform definiției cuprinse în H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje „ambalaj” este orice produs, indiferent de materialul din care este confecționat ori de natura acestuia, destinat reținerii, protejării, manipulării, distribuției și prezentării bunurilor, de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator.

În raport cu această definiție, produsele SC V.F.M. SRL au fost supuse următoarei distincții: - au fost considerate ambalaje doar pungile, sacoșele, sacii și folia din polietilenă termocontractibilă; - toate celelalte produse, constând în folia mai groasă de 0,1 m.m., care nu este termocontractibilă, precum și alte produse ce nu corespund definiției ambalajului nu au fost încadrate în această categorie și nu au fost incluse în baza de impunere. Contribuția de 3 % a fost calculată pentru diferența dintre cantitățile de ambalaje produse, astfel stabilite, și cantitățile de ambalaje colectare și reciclate, pe baza documentelor puse la dispoziție de administratorul societății.

Raportul de expertiză întocmit în cauză și însușit de instanța de fond are la bază grave confuzii cu privire la aplicabilitatea în timp a legislației care reglementează obligațiile la Fondul pentru mediu aferente ambalajelor, recurenta - pârâtă relevând, în acest sens, următoarea distincție: - producătorii de ambalaje, ca produse finite, au obligația de constituire, declarare și virare a cotei de 3 %, calculată la valoarea de comercializare, numai pentru perioada 07.06.2002 – 02.10.2003, conform art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002, privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu; - producătorii de bunuri ambalate, deci nu de ambalaje ca produse finite, au obligația de constituire, declarare și virare a sumei de 10.000 lei/kg ambalaj introdus pe piața națională începând cu data de 03 octombrie 2003, când a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 86/2003, pentru modificarea și completarea Legi nr. 73/2000. 4. Apărările intimatei – reclamante. Prin concluziile scrise, depuse la dosar, SC V.F.M. SRL Râmnicu Vâlcea a răspuns criticilor formulat în recurs, după cum urmează: - expertul s-a conformat dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., informând-o pe recurenta - pârâtă asupra datei și orei la care urmează a se deplasa la sediul societății în vederea studierii documentelor necesare pentru efectuarea expertizei și, în altă ordine de idei, natura lucrării de specialitate nu impunea prezenta părților într-un anumit loc. Astfel, că recurenta - pârâtă nu poate pretinde că ar fi suferit vreo vătămare în situația în care nu ar fi fost înștiințată; - prevederile art. 209 alin. (1) C. proc.

civ., nu au fost încălcate, pentru că partea a avut cunoștință despre termenul la care a fost depusă lucrarea, iar pronunțarea hotărârii a fost amânată de la data de 11 decembrie 2009 la 17 decembrie 2009 pentru a da posibilitatea ambelor părți să-și exprime în scris punctul de vedere; - motivarea hotărârii cuprinde toate elementele cerute de art. 261 C. proc. civ., instanța de fond analizând nu numai raportul de expertiză, ci și toate celelalte probe administrate, prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează raporturile juridice deduse judecății; - cu privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut corect că produsele societății se împart în mai multe categorii supuse unor reglementări diferite, dar inspectorii recurentei au extins în mod nelegal sfera noțiunii de „ambalaj” asupra foliilor cu grosimi mai mici de 0,1 m.m., foliilor termocontractabile și sacoșelor de polietilenă, care au avut destinația de produs finit, iar nu de ambalaj.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește competența materială a instanței, natura cauzei atrage aplicarea criteriului valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dar pentru că, în speță, a existat deja o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare la aceeași curte de apel, s-a apreciat că problema de drept a competenței instanței de fond, în raport cu valoarea obligațiilor fiscale contestate, inferioară pragului de 500.000 lei, nu mai poate fi pusă în discuție în această etapă procesuală. Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta - pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., ținând seama și de apărările intimatei - reclamante și având în vedere toate probele administrate în fazele procesuale anterioare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu referire la fiecare dintre criticile invocate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., „Dacă pentru o expertiză este nevoie de lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului”.

În speță nu poate fi reținută încălcarea acestei prevederi legale, pentru că expertiza contabilă a fost efectuată pe baza unor documente contabile la care au putut avea acces și inspectorii A.F.M. în timpul controlului, iar nu în temeiul unor „lucrări la fața locului” care să fi constat în constatarea unor împrejurări de fapt, măsurători sau alt gen de evaluări cantitative. Cât privește obligația impusă prin art. 209 C. proc. civ. („Expertul este dator să-și depună lucrarea cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată”), verificând actele din dosarul curții de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, raportul de expertiză a fost depus la dosar, doar la data de 9 decembrie 2009, cu mai puțin de 5 zile înaintea ultimului termen de judecată, fixat pentru 11 decembrie 2009 și nu există o dovadă că pârâtei i-ar fi fost comunicată o copie a acestuia.

Recurenta - pârâtă, care nu a fost prezentă la acel termen, nu a avut, astfel, posibilitatea de a formula obiecțiuni în condițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., dar punctul de vedere asupra concluziilor expertizei contabile, expus în cadrul motivelor de recurs urmează a fi analizat în cadrul examinării soluției asupra fondului cauzei. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Considerentele sentinței atacate conțin o amplă expunere a istoricului litigiului, cu referire la împrejurările reținute în prima hotărâre a curții de apel și în decizia de casare, după care sunt prezentate concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.

Necesitatea și concludența probei respective au fost stabilite, într-adevăr, prin decizia de casare, având caracter obligatoriu pentru judecătorul fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar expertiza răspunde strict unor obiective de specialitate contabilă și nu poate fundamenta o hotărâre judecătorească fără o analiză efectuată de instanță, prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului juridic fiscal dedus judecății, răspunzând exigențelor legate de motivarea propriei convingeri și de prezentare a argumentelor contrapuse cererilor și susținerilor părții care a pierdut procesul. În speță, întâmpinarea formulată de A.F.M. în primul dosar de fond conține apărări detaliate privind aplicarea în timp a legii, subiectele și conținutul obligațiilor legate de contribuțiile la F.M.

în formele succesive ale Legii nr. 73/2000, aspecte ce prezentau relevanță asupra bazei de impunere și asupra însuși modului de calcul al contribuției, dar pe care instanța de fond nu le-a analizat. În consecință, critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este fondată. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Actele administrative fiscale supuse controlului de legalitate sunt decizia de impunere nr. 21165 din 27 noiembrie 2007, emisă de A.F.M. în temeiul raportului de inspecție fiscală nr. 21164 din 27 noiembrie 2007, și decizia nr. 24 din 19 februarie 2008, prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată de intimata - reclamantă împotriva deciziei de impunere.

Obligațiile de plată către Fondul pentru mediu, în sumă totală de 51.469 lei, au fost calculate pentru perioada 7 iunie 2002 – 31 decembrie 2003 și constau în: contribuția pentru emisiile de poluanți în atmosferă, cota de 3 % din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, aplicată pentru perioada 7 iunie 2002 – 2 octombrie 2003 și majorările de întârziere aferente. Prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 3326 din 16 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit, cu titlu de chestiune de drept dezlegată, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că temeiul legal al verificărilor efectuate l-au constituit prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu și că obligația de plată a cotei de 3 % din valoarea ambalajelor derivă din lege, astfel încât plata ei nu poate fi pusă în discuție, ceea ce urma a fi lămurit cu ocazia rejudecării fiind modul de calcul al obligației, în raport cu definiția noțiunii de „ambalaj” avută în vedere de legiuitor. Potrivit pct. 1 lit. b) din Anexa 1 – Termeni specifici a H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, aplicabilă în perioada supusă controlului, „ambalajul” era definit ca fiind „orice produs, indiferent de materialul din care este confecționat ori de natura acestuia, destinat să cuprindă bunuri în scopul reținerii, protejării, manipulării, distribuției și prezentării acestora, de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator.

Produsul nereturnabil destinat acelorași scopuri este, de asemenea, considerat ambalaj”. Concluziile raportului de expertiză au contrapus noțiunea de „produs finit” celei de „ambalaj”, răspunzând obiectivului menționat în decizia de casare prin raportare la aspectele invocate de SC V.F.M. SRL în primul recurs, dar instanța de fond și-a însușit raportul de expertiză fără a-l corela cu proba cu înscrisuri administrată, de asemenea, în cauză, fundamentându-și soluția exclusiv pe concluziile de specialitate contabilă ale expertului, iar nu pe interpretarea și aplicarea prevederilor legale aplicabile. Or, după cum se poate observa, definiția cuprinsă în H.G. nr. 349/2002 nu conține o astfel de distincție, dimpotrivă, referindu-se la „orice produs, indiferent de materialul din care este confecționat ori de natura acestuia”, conferă consistență susținerilor recurentei - pârâte, în sensul că pungile, sacoșele, sacii, folia cu grosime mai mică de 1 m.m.

și folia de polietilenă termocontractibilă se încadrează în categoria ambalajelor, fiind produse destinate să cuprindă bunuri în scopul reținerii, protejării, manipulării, distribuției și prezentării acestora. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca nefondată, reținând legalitatea actelor administrative contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.F.M. împotriva sentinței nr. 231/ FC din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC V.F.M. SRL, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.