ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1618/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond.

Prin sentința nr. 3303

din 8 septembrie 2009, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL, în

contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, și a dispus

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 92 din 28 mai 2010 emisă de

autoritatea pârâtă, până la soluționarea în fond a cauzei.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a apreciat că, în speță, sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

reținând, în esență, că suspendarea executării actului contestat se impune,

deoarece punerea imediată în executare a acestuia ar perturba grav funcționarea

societății reclamante.

Astfel, a argumentat

instanța de fond, în speță, „din înscrisurile atașate la dosarul cauzei,

fondurile societății sunt grevate de obligații de plată stabilite de pârâtă,

ceea ce demonstrează cazul bine justificat invocat cu privire la iminența

prejudiciului creat prin executarea actului în discuție că este dovedit”.

A mai reținut

instanța de fond, că „suspendarea executării actelor administrative este un

instrument procedural eficient, pus la dispoziția instanței de judecată în

vederea respectării principiului legalității atât timp cât autoritatea publică,

sesizată sub forma recursului grațios, se află într-un proces de evaluare din

punct de vedere legal, a deciziei contestate, este echitabil ca actul atacat să

nu-și producă efectele asupra celor vizați. În final, dacă este cazul,

revocarea actului administrativ sau anularea lui ar consfinți, în caz contrar,

ilegalitatea”.

exercitată.

Împotriva acestei

soluții a formulat recurs autoritatea publică pârâtă, Administrația Fondului

pentru Mediu (A.F.M.), care a invocat, generic, dispozițiile art. 299 și

următoarele C. proc. civ. și a susținut critici care se încadrează la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, argumentează

recurenta, instanța de fond nu a motivat în ce constau cazul bine justificat și

paguba iminentă, aceasta rezumându-se la a face afirmații nesusținute.

Societatea comercială

reclamantă a depus întâmpinare, prin care a combătut susținerile autorității

publice recurente, susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond este

legală și temeinică.

de recurs.

Recursul este

întemeiat și va fi admis pentru considerentele care vor fi arătate în

continuare.

În cauză, instanța de

fond a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 92/2010 prin care au fost

stabilite obligații fiscale suplimentare de 2.620.422 lei în sarcina societății

comerciale reclamante, reprezentând contribuții la fondul pentru mediu,

potrivit prevederilor Legii nr. 73/2000 și, respectiv, O.U.G. nr. 196/2005

pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2008, inclusiv majorările de

întârziere calculate la data de 26 mai 2010.

Din dispozițiile

generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale O.U.G. nr. 196/2005

privind Fondul pentru mediu și ale O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., rezultă că

actul administrativ, în general, dar și actul administrativ fiscal, ca specie a

actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu

din oficiu.

Pe de altă parte, din

dispozițiile art. 14 și 15, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004

rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act

administrativ-fiscal) este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv

atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept –

ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege

(suspendarea la cererea persoanei vătămate).

Într-adevăr, potrivit

art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act

administrativ fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu

condiția depunerii prealabile a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul

sumei contestate sau de până la 2.000 lei în cazul actelor administrative fiscale

neevaluabile în bani.

Or, potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond”.

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în

situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării

unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Or, în cauză,

instanța nu a argumentat și nici nu a indicat care sunt acele împrejurări de

fapt și de drept care au fost de natură să-i creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare a

dispus-o.

Afirmația instanței

de fond, că „fondurile societății sunt grevate de obligații de plată stabilite

de pârâtă, ceea ce demonstrează cazul bine justificat invocat”, este o alegație

nesusținută, care nu satisface cerințele art. 2 alin. (1) lit. t) din lege.

De asemenea, din

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă

iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este

necontestat că punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea

drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale intimate, dar

atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de

prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal,

care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Astfel fiind, rezultă

că instanța de fond a dat o hotărâre netemeinică și nelegală, în condițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a interpretării eronate a prevederilor art.

14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, urmând ca

recursul să fie admis, sentința să fie casată, iar cererea de suspendare să fie

respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 3303

din 8 septembrie 2009 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și respinge cererea, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.