ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 61/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 19 martie 2008, reclamantul Ș.A.R. a chemat în judecată pe pârâții B.E., J.P., J.M. și R.Ș.A., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele pe care le ocupă din imobilul situat în București, str. Dr. Râmniceanu și cota de teren aferentă acestora. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul menționat a fost dobândit de autorul lui, C.A., prin actul autentificat sub nr. 14063 din 25 aprilie 1935, identificat la momentul dobândirii ca fiind situat în București, Parcul Principesa Elena, str. Dr. Râmniceanu (fost parcela Principesa Elena).

În anul 1951, autorul reclamantului a fost arestat și condamnat politic la 10 ani muncă silnică și confiscarea averii, iar în iunie 1952, întreg imobilul a fost preluat de către stat, fără forme legale, confiscat, fără să se țină cont de faptul că și autoarea reclamantului avea în proprietate ½ din imobil. Cu toate demersurile făcute, imobilul a rămas în întregime în proprietatea statului, iar prin decizia nr. 2205 din 9 decembrie 1961 a fostului S.P., imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 218/1960. Ulterior, pârâții din prezenta cauză au dobândit apartamentele pe care le ocupă în baza Legii nr. 112/1995 (prin contractele de vânzare - cumpărare nr. 41390 din 6 ianuarie 1997, încheiat de B.E., nr. 43777 din 8 iunie 1998 încheiat de J.P.

și J.M. și nr. 44373 din 22 aprilie 1999 încheiat de R.Ș.A.). Reclamantul a susținut nevalabilitatea titlului statului, arătând că imobilul a fost preluat în mod abuziv prin confiscarea averii și ulterior, în baza Decretului nr. 218/1960. În consecință, dat fiind faptul că statul nu a dobândit niciodată „de jure” dreptul de proprietate asupra imobilului, pârâții nu posedă un titlu valabil. Prin sentința civilă nr. 98/23 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pe pârâta D.C. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce face obiectul contractului de donație nr. 274 din 25 martie 2008; pe pârâții J.P. și J.M. imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 43777 din 9 iunie 1998; pe pârâtul R.Ș.A.

imobilul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 44373 din 22 aprilie 1999; a fost respinsă acțiunea formulată împotriva pârâtei B.E. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală. Apelul declarat de pârâți a fost admis prin decizia civilă nr. 386 din 9 iunie 2009 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pe motiv că pârâtul J.P. a decedat la 15 martie 2008 având ca moștenitor legal pe numitul J.C.V., fiu, acțiunea fiind introdusă împotriva autorului după data decesului acestuia. S-a reținut că se impune citarea legală în cauză a moștenitorului J.C.V. pentru a i se da posibilitatea să-și exercite dreptul la apărare.

Urmare a rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 703 din 03 mai 2010 prin care Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea modificată, a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele ocupate. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii invocată de către pârâți, raportată la dispozițiile Legii nr. 10/2001, susținerile sunt neîntemeiate întrucât legea specială nu este de natură a paraliza dreptul foștilor proprietari sau al moștenitorilor acestora de a promova o acțiune de revendicare pe calea dreptului comun, față de actualii deținători ai respectivelor imobile, aceasta reprezentând singurul mijloc legal de a-și proteja și valorifica dreptul pretins.

Cât privește fondul cauzei, Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a aparținut în proprietate autorilor reclamantului, în cote indivize de câte ½, fiind preluat de către stat de la autorul C.A., care prin sentința nr. 1560 din 11 decembrie 1951 a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică și confiscarea averii. Ulterior, acesta a fost achitat iar pedeapsa confiscării averii înlăturată, în urma declarării unui recurs în anulare de către procurorul general. În ceea ce-i privește pe pârâți s-a reținut că aceștia au dobândit apartamentele revendicate în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte menținute ca valabile în urma proceselor purtate cu reclamantul, astfel încât pârâții se bucură și se pot prevala în prezenta cauză de titlurile de proprietate pe care le opun reclamantului.

S-a apreciat că și reclamantul se poate prevala de un bun, în sensul Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O. Totodată, în planul aprecierii asupra acțiunii în revendicare, buna credință a foștilor chiriași – cumpărători nu prezintă relevanță, iar în ceea ce privește posibilitatea acestora de a obține despăgubiri corespunzătoare, este de observat că Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, le conferă dreptul de a obține despăgubiri la valoarea de piață a imobilelor dobândite de la stat. Împotriva sentinței au formulat apel pârâții. Prin decizia nr. 37/ A din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul pârâților, schimbată în parte sentința și în consecință, respinsă acțiunea în revendicare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, deși nu se poate pune problema admisibilității acțiunii în revendicare, cu toate că aceasta a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, față de împrejurarea că a fost îndreptată împotriva unor persoane fizice, în același timp, pretențiile sunt nejustificate, acțiunea având caracter nefondat. S-a constatat că, într-adevăr, așa cum a susținut reclamantul, titlul statului este nevalabil, având în vedere că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul acestuia în baza Decretului nr. 218/1960, care contravenea atât Constituției României de la 1952 cu privire la dreptul de proprietate, precum și dispozițiile art. 481 C. civ.

și reglementărilor, tratatelor internaționale la care România era parte. În același timp, s-a apreciat că, procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, tribunalul a procedat greșit. În acest sens, s-a făcut trimitere la decizia în interesul legii nr. 33/2008, în considerentele căreia s-a reținut că adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la dreptul comun, conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare. Ca urmare, acele criterii clasice de comparare a titlurilor, dezvoltate de doctrina și jurisprudența anterioare anului 2001, au rămas fără aplicare, ca urmare a dispozițiilor de imediată aplicare a legii speciale, nr. 10/2001.

De aceea, s-a apreciat că în rezolvarea acțiunii în revendicare trebuie avute în vedere criteriul referitor la existența unui bun în patrimoniul părților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, principiul securității raporturilor juridice și modalitatea concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului. În privința existenței unui bun în patrimoniul părților, s-a reținut că, urmare a aprecierilor vizând nevalabilitatea titlului statului, consecința este aceea că reclamantul are un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție și că această concluzie este desprinsă din jurisprudența instanței europene (cauzele I.P. ș.a. împotriva României, F. c. României, C. și G. c. României, F. c. României, G. c. României).

În același timp, valabilitatea titlurilor de proprietate ale pârâților (contractele de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995) nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce instanțele judecătorești s-au pronunțat în mod irevocabil și în contradictoriu cu autorul reclamanților, asupra acțiunii în constatarea nulității acestor contracte, în sensul respingerii lor. S-a concluzionat că și pârâții au un bun în sensul Convenției europene, deoarece au cumpărat apartamentele revendicate în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a fost confirmată pe cale judiciară, într-o procedură urmată în contradictoriu cu autorul reclamantului.

Cu referire la principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel a reținut că erau aplicabile în cauză dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, în conformitate și cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008, care a rezolvat problema concursului dintre legea specială și cea generală, precum și cu principiul specialia generalibus derogant.

Astfel, în conformitate cu prevederile legii speciale, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilul înstrăinat de către stat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 [(art. 18 lit. c)], iar actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință [(art. 45 alin. (2)]. Or, în speță contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate, ci dimpotrivă, dreptul de proprietate transmis în baza acestora a fost confirmat prin hotărâri judecătorești irevocabile ce au intrat în puterea lucrului judecat. În ceea ce privește respectarea principiului stabilității circuitului civil, Curtea a reținut că principiul securității raporturilor juridice „se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza B. c. României).

În consecință, s-a considerat că acest principiu fundamental de drept se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate și, aplicându-l la circumstanțele concrete ale speței (în care titlurile pârâților obținute în temeiul Legii nr. 112/195 au fost confirmate prin hotărâri judecătorești irevocabile, iar autorul reclamantului a ales calea Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării nr. 829 din 17 iulie 2001, s-a concluzionat că admiterea acțiunii în revendicare ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil.

Referitor la modalitatea concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului, instanța de apel a constatat că acest criteriu, îmbrățișat de tribunal în rezolvarea disputei dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate, nu este un criteriu legal deoarece criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate sunt oferite de Legea nr. 10/2001 [(art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2)], analiza preferabilității urmând a se face nu în raport de acest aspect, ci prin prisma C.E.D.O., față de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii. Totodată, Curtea a reținut, în concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O.

(cauza R. c. României), în care s-a decis, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, că singurul culpabil pentru că nu ar fi implementat suficient de coerent dispozițiile legii reparatorii (care să conducă la obținerea unei despăgubiri efective de către persoanele îndreptățite conform Legii nr. 10/2001) este statul, iar nu un particular, căruia nu-i poate fi imputat acest lucru și care nu poate fi obligat să suporte consecințele unei inacțiuni a statului deoarece, la rândul său, acesta beneficiază de protecția oferită de stat și de Convenție.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat, dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele aspecte de nelegalitate: - Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când a stabilit că aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare în legătură cu soluționarea acțiunii în revendicare. În felul acesta, instanța de apel nu numai că a aplicat greșit legea, dar a și „abrogat” reglementări legale și mai mult, a „legiferat” stabilind criterii de comparare a titlurilor. Decizia pronunțată în interesul Legii, nr. 33/2008, a fost interpretată greșit de către instanță întrucât aceasta stabilește modalitatea de rezolvare a neconcordanțelor dintre legea specială și Convenția europeană.

- Recurentul a dezvoltat, de asemenea, situația de fapt și de drept legată de modalitatea dobândirii imobilului de către autorul acestuia precum și de trecerea lui în patrimoniul statului, pentru a trage concluzia preluării nevalabile, arătând că „de iure” statul român nu a dobândit niciodată proprietatea asupra bunului, ci doar a intrat în posesia acestuia în mod ilegal și abuziv. De aceea, s-a susținut că recurentul-reclamant are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. - Instanța de apel a greșit aplicând principiul securității raporturilor juridice întrucât acest principiu nu poate apăra niște raporturi juridice ilegale bazate pe buna-credință fără niciun alt criteriu, în detrimentul unor raporturi juridice clare constând în dreptul proprietarului deposedat abuziv de a reintra în posesia imobilului.

- În ce privește modalitatea concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului, în realitate, tribunalul nu l-a reținut drept criteriu de comparare a titlurilor de proprietate, ci doar a răspuns problemelor ridicate de către pârâți prin întâmpinare, în sensul că reclamantul ar putea beneficia de reparații conform Legii nr. 10/2001. Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că instanța de apel a dat o corectă rezolvare acțiunii în revendicare, față de împrejurarea că titlurile pârâților, reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost confirmate în justiție, fiind respinse toate cele trei acțiuni în nulitate promovate.

În felul acesta, s-a dat eficiență celor statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, precum și principiului securității juridice. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii întrucât „nu ar fi aplicat reglementarea anterioară asupra acțiunii în revendicare”, recurentul formulează o critică în termeni generali, care nu este aptă de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme acesta nu a indicat textul de lege a cărui nesocotire ar fi realizat-o instanța. Contrar poziției exprimate de către recurent, prin modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, instanța nu a nesocotit „criterii legale” existente în reglementarea anterioară și care ar fi trebuit să stea la baza comparării titlurilor exhibate de părțile din proces.

Promovând o asemenea critică, recurentul ignoră faptul că instituția acțiunii în revendicare nu cunoștea o reglementare legală în sistemul Codului civil anterior incident în speță, în cadrul căreia să se regăsească și criterii de soluționare a acesteia, ci este un concept conturat de doctrină și jurisprudență. De aceea, recurentul nu poate pretinde că instanța ar fi abrogat reglementări legale, depășind astfel limitele puterii judecătorești, de natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Totodată, instanța de apel nu a legiferat așa cum se susține, ci, cu trimitere inclusiv la dezlegările date prin decizia în interesul legii a aplicat, într-o materie în care există o reglementare specială, dată fiind natura juridică a imobilului, principiul potrivit căruia norma specială derogă întotdeauna de la norma generală (specialia generalibus derogant).

Astfel, fiind învestite cu o acțiune în revendicare promovată la 19 martie 2008 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 218/1960, instanțele au avut de analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, deși recurentul pretinde că avea un bun susceptibil de protecție conform art. 1 din Protocolul nr. 1, opinie împărtășită și de instanța de apel (care îl lipsește însă de eficiență acordând prioritate principiului securității juridice considerat operabil în favoarea pârâților), în realitate titlul reclamantului nu a fost confirmat jurisdicțional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.

Statuarea în sens contrar, eronată, a instanței de apel s-a bazat pe aprecierea asupra nevalabilității preluării bunului de către stat și pe invocarea unei jurisprudențe anterioare a instanței europene (potrivit căreia, simpla constatare a caracterului nelegal al naționalizării ar fi suficientă pentru existența unui bun în patrimoniul reclamantului), ignorând practica mult mai nuanțată a Curții europene, evoluția și accepțiunea recentă dată de aceasta noțiunii de bun.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudență bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Contrar susținerii recurentului și celor reținute de instanța de apel, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza – P.A. și alții împotriva României, par. 140). Așadar, pentru deținerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acțiunii în revendicare pentru a se considera, așa cum a făcut instanța de apel, că partea-reclamantă este beneficiara unui bun.

În plus, din aceeași hotărâre, (cauza P.A. c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142). În speță, reclamantul nu a făcut dovada că s-ar fi conformat dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 decât în sensul că a transmis notificare, fără să demonstreze respectarea celorlalte cerințe vizând epuizarea procedurii, apte să-i confirme existența dreptului în patrimoniu.

Față de toate aceste argumente, aprecierea instanței de apel în legătură cu existența unui bun în patrimoniul reclamantului este eronată. Cum reclamantul nu justifică existența „bunului actual”, soluția din acțiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele menționate anterior, care vin să suplinească, în parte, motivarea instanței de apel. Deși este real că pârâții au exhibat titluri de proprietate valabile, confirmate jurisdicțional (în condițiile în care acțiunile în nulitate îndreptate împotriva acestora au fost respinse irevocabil), ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluției este împrejurarea că reclamantul, cel care a inițiat demersul judiciar, nu a reușit să demonstreze că este titularul actual al dreptului a cărui protecție a pretins-o.

Ca atare, admiterii acțiunii promovate de acesta nu se opune în primul rând, principiul securității juridice, dedus de instanța de apel din necesitatea respectării dreptului de proprietate dobândit de către pârâți conform Legii nr. 112/1995, ci împrejurării că reclamantul nu a cerut protejarea unui drept actual. În aceste condiții, criticile recurentului care vizează aplicarea greșită de către instanță a principiului securității juridice ca și a criteriului referitor la modalitatea concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului, rămân lipsite de suport. Pentru considerentele arătate, care suplinesc în parte, argumentele avute în vedere de instanța de apel, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc.

civ., au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.A.R. împotriva deciziei nr. 37 A din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2012.