ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 61/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 61/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 19

martie 2008, reclamantul Ș.A.R. a chemat în judecată pe pârâții B.E., J.P., J.M.

și R.Ș.A., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentele pe care le ocupă din imobilul situat în

București, str. Dr. Râmniceanu și cota de teren aferentă acestora.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul menționat a fost dobândit

de autorul lui, C.A., prin actul autentificat sub nr. 14063 din 25 aprilie 1935,

identificat la momentul dobândirii ca fiind situat în București, Parcul

Principesa Elena, str. Dr. Râmniceanu (fost parcela Principesa Elena).

În

anul 1951, autorul reclamantului a fost arestat și condamnat politic la 10 ani

muncă silnică și confiscarea averii, iar în iunie 1952, întreg imobilul a fost

preluat de către stat, fără forme legale, confiscat, fără să se țină cont de

faptul că și autoarea reclamantului avea în proprietate ½ din imobil. Cu

toate demersurile făcute, imobilul a rămas în întregime în proprietatea

statului, iar prin decizia nr. 2205 din 9 decembrie 1961 a fostului S.P.,

imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 218/1960.

Ulterior,

pârâții din prezenta cauză au dobândit apartamentele pe care le ocupă în baza

Legii nr. 112/1995 (prin contractele de vânzare - cumpărare nr. 41390 din 6

ianuarie 1997, încheiat de B.E., nr. 43777 din 8 iunie 1998 încheiat de J.P. și

J.M. și nr. 44373 din 22 aprilie 1999 încheiat de R.Ș.A.).

Reclamantul

a susținut nevalabilitatea titlului statului, arătând că imobilul a fost preluat

în mod abuziv prin confiscarea averii și ulterior, în baza Decretului nr. 218/1960.

În consecință, dat fiind faptul că statul nu a dobândit niciodată „de jure”

dreptul de proprietate asupra imobilului, pârâții nu posedă un titlu valabil.

Prin

sentința civilă nr. 98/23 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis acțiunea și a obligat pe pârâta D.C. să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul ce face obiectul contractului de donație

nr. 274 din 25 martie 2008; pe pârâții J.P. și J.M. imobilul ce face obiectul contractului

de vânzare-cumpărare nr. 43777 din 9 iunie 1998; pe pârâtul R.Ș.A. imobilul ce

face obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 44373 din 22 aprilie 1999;

a fost respinsă acțiunea formulată împotriva pârâtei B.E. ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.

Apelul declarat de

pârâți a fost admis prin decizia civilă nr. 386 din 9 iunie 2009 a Curții de

apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pe motiv că pârâtul J.P. a decedat

la 15 martie 2008 având ca moștenitor legal pe numitul J.C.V., fiu, acțiunea

fiind introdusă împotriva autorului după data decesului acestuia.

S-a reținut că se

impune citarea legală în cauză a moștenitorului J.C.V. pentru a i se da

posibilitatea să-și exercite dreptul la apărare.

Urmare a rejudecării,

a fost pronunțată sentința civilă nr. 703 din 03 mai 2010 prin care Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a admis acțiunea modificată, a obligat pe pârâți să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele ocupate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii invocată de către pârâți, raportată la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, susținerile sunt neîntemeiate întrucât legea specială nu

este de natură a paraliza dreptul foștilor proprietari sau al moștenitorilor

acestora de a promova o acțiune de revendicare pe calea dreptului comun, față

de actualii deținători ai respectivelor imobile, aceasta reprezentând singurul

mijloc legal de a-și proteja și valorifica dreptul pretins.

Cât privește fondul

cauzei, Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a aparținut în

proprietate autorilor reclamantului, în cote indivize de câte ½, fiind

preluat de către stat de la autorul C.A., care prin sentința nr. 1560 din 11

decembrie 1951 a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică și confiscarea

averii.

Ulterior, acesta a fost

achitat iar pedeapsa confiscării averii înlăturată, în urma declarării unui

recurs în anulare de către procurorul general.

În ceea ce-i privește

pe pârâți s-a reținut că aceștia au dobândit apartamentele revendicate în baza

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

contracte menținute ca valabile în urma proceselor purtate cu reclamantul,

astfel încât pârâții se bucură și se pot prevala în prezenta cauză de titlurile

de proprietate pe care le opun reclamantului.

S-a apreciat că și reclamantul

se poate prevala de un bun, în sensul Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Totodată, în planul

aprecierii asupra acțiunii în revendicare, buna credință a foștilor chiriași –

cumpărători nu prezintă relevanță, iar în ceea ce privește posibilitatea

acestora de a obține despăgubiri corespunzătoare, este de observat că Legea nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, le conferă dreptul de a obține

despăgubiri la valoarea de piață a imobilelor dobândite de la stat.

Împotriva sentinței au

formulat apel pârâții.

Prin decizia nr. 37/ A

din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

admis apelul pârâților, schimbată în parte sentința și în consecință, respinsă

acțiunea în revendicare.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că, deși nu se poate pune problema admisibilității

acțiunii în revendicare, cu toate că aceasta a fost introdusă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, față de împrejurarea că a fost îndreptată

împotriva unor persoane fizice, în același timp, pretențiile sunt

nejustificate, acțiunea având caracter nefondat.

S-a constatat că,

într-adevăr, așa cum a susținut reclamantul, titlul statului este nevalabil,

având în vedere că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul acestuia în baza

Decretului nr. 218/1960, care contravenea atât Constituției României de la 1952

cu privire la dreptul de proprietate, precum și dispozițiile art. 481 C. civ.

și reglementărilor, tratatelor internaționale la care România era parte.

În același timp, s-a

apreciat că, procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de

părți, tribunalul a procedat greșit.

În acest sens, s-a

făcut trimitere la decizia în interesul legii nr. 33/2008, în considerentele

căreia s-a reținut că adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la

dreptul comun, conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare.

Ca urmare, acele

criterii clasice de comparare a titlurilor, dezvoltate de doctrina și

jurisprudența anterioare anului 2001, au rămas fără aplicare, ca urmare a

dispozițiilor de imediată aplicare a legii speciale, nr. 10/2001.

De aceea, s-a

apreciat că în rezolvarea acțiunii în revendicare trebuie avute în vedere

criteriul referitor la existența unui bun în patrimoniul părților, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1, principiul securității raporturilor juridice și

modalitatea concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea

bunului.

În privința

existenței unui bun în patrimoniul părților, s-a reținut că, urmare a

aprecierilor vizând nevalabilitatea titlului statului, consecința este aceea că

reclamantul are un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție și că această concluzie este desprinsă din jurisprudența instanței europene

(cauzele I.P. ș.a. împotriva României, F. c. României, C. și G. c. României, F.

c. României, G. c. României).

În același timp,

valabilitatea titlurilor de proprietate ale pârâților (contractele de

vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995) nu poate fi pusă la

îndoială, de vreme ce instanțele judecătorești s-au pronunțat în mod irevocabil

și în contradictoriu cu autorul reclamanților, asupra acțiunii în constatarea

nulității acestor contracte, în sensul respingerii lor.

S-a concluzionat că

și pârâții au un bun în sensul Convenției europene, deoarece au cumpărat

apartamentele revendicate în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare a fost confirmată pe cale judiciară, într-o

procedură urmată în contradictoriu cu autorul reclamantului.

Cu referire la

principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de

proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel a reținut

că erau aplicabile în cauză dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001,

în conformitate și cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008, care a rezolvat

problema concursului dintre legea specială și cea generală, precum și cu

principiul specialia generalibus derogant.

Astfel, în

conformitate cu prevederile legii speciale, fostul proprietar nu poate

redobândi în natură imobilul înstrăinat de către stat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 [(art. 18 lit. c)], iar actele juridice de

înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de

nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință [(art. 45 alin. (2)]. Or, în speță contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate, ci

dimpotrivă, dreptul de proprietate transmis în baza acestora a fost confirmat

prin hotărâri judecătorești irevocabile ce au intrat în puterea lucrului

judecat.

În

ceea ce privește respectarea principiului stabilității circuitului civil,

Curtea a reținut că principiul securității raporturilor juridice „se regăsește

în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul dintre elementele

fundamentale ale statului de drept” (cauza B. c. României).

În

consecință, s-a considerat că acest principiu fundamental de drept se opune

reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate și, aplicându-l la

circumstanțele concrete ale speței (în care titlurile pârâților obținute în

temeiul Legii nr. 112/195 au fost confirmate prin hotărâri judecătorești

irevocabile, iar autorul reclamantului a ales calea Legii nr. 10/2001 prin

formularea notificării nr. 829 din 17 iulie 2001, s-a concluzionat că admiterea

acțiunii în revendicare ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității

circuitului civil.

Referitor

la modalitatea concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea

bunului, instanța de apel a constatat că acest criteriu, îmbrățișat de tribunal

în rezolvarea disputei dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate, nu

este un criteriu legal deoarece criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate

sunt oferite de Legea nr. 10/2001 [(art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2)],

analiza preferabilității urmând a se face nu în raport de acest aspect, ci prin

prisma C.E.D.O., față de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în

interesul legii.

Totodată,

Curtea a reținut, în concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O. (cauza R. c.

României), în care s-a decis, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional, că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu

trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității

statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, că singurul culpabil pentru

că nu ar fi implementat suficient de coerent dispozițiile legii reparatorii

(care să conducă la obținerea unei despăgubiri efective de către persoanele

îndreptățite conform Legii nr. 10/2001) este statul, iar nu un particular,

căruia nu-i poate fi imputat acest lucru și care nu poate fi obligat să suporte

consecințele unei inacțiuni a statului deoarece, la rândul său, acesta beneficiază

de protecția oferită de stat și de Convenție.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat, dispozițiile art. 304 pct.

4 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele aspecte de nelegalitate:

- Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a legii, atunci când a stabilit că aplicarea deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008 conduce la imposibilitatea utilizării

reglementării anterioare în legătură cu soluționarea acțiunii în revendicare.

În felul acesta,

instanța de apel nu numai că a aplicat greșit legea, dar a și „abrogat”

reglementări legale și mai mult, a „legiferat” stabilind criterii de comparare

a titlurilor.

Decizia pronunțată în

interesul Legii, nr. 33/2008, a fost interpretată greșit de către instanță

întrucât aceasta stabilește modalitatea de rezolvare a neconcordanțelor dintre

legea specială și Convenția europeană.

- Recurentul a

dezvoltat, de asemenea, situația de fapt și de drept legată de modalitatea

dobândirii imobilului de către autorul acestuia precum și de trecerea lui în

patrimoniul statului, pentru a trage concluzia preluării nevalabile, arătând că

„de iure” statul român nu a dobândit niciodată proprietatea asupra bunului, ci

doar a intrat în posesia acestuia în mod ilegal și abuziv.

De aceea, s-a

susținut că recurentul-reclamant are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1.

- Instanța de apel a

greșit aplicând principiul securității raporturilor juridice întrucât acest

principiu nu poate apăra niște raporturi juridice ilegale bazate pe

buna-credință fără niciun alt criteriu, în detrimentul unor raporturi juridice

clare constând în dreptul proprietarului deposedat abuziv de a reintra în

posesia imobilului.

- În ce privește

modalitatea concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea

bunului, în realitate, tribunalul nu l-a reținut drept criteriu de comparare a

titlurilor de proprietate, ci doar a răspuns problemelor ridicate de către

pârâți prin întâmpinare, în sensul că reclamantul ar putea beneficia de

reparații conform Legii nr. 10/2001.

Intimații-pârâți au

depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând, în

esență, că instanța de apel a dat o corectă rezolvare acțiunii în revendicare,

față de împrejurarea că titlurile pârâților, reprezentate de contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost confirmate

în justiție, fiind respinse toate cele trei acțiuni în nulitate promovate. În

felul acesta, s-a dat eficiență celor statuate prin decizia în interesul legii nr.

33/2008, precum și principiului securității juridice.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit

următoarelor considerente:

- Susținând că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii întrucât „nu ar fi aplicat

reglementarea anterioară asupra acțiunii în revendicare”, recurentul formulează

o critică în termeni generali, care nu este aptă de încadrare în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme acesta nu a indicat textul de lege a cărui

nesocotire ar fi realizat-o instanța.

Contrar poziției

exprimate de către recurent, prin modalitatea de soluționare a acțiunii în

revendicare, instanța nu a nesocotit „criterii legale” existente în

reglementarea anterioară și care ar fi trebuit să stea la baza comparării

titlurilor exhibate de părțile din proces.

Promovând o asemenea

critică, recurentul ignoră faptul că instituția acțiunii în revendicare nu

cunoștea o reglementare legală în sistemul Codului civil anterior incident în

speță, în cadrul căreia să se regăsească și criterii de soluționare a acesteia,

ci este un concept conturat de doctrină și jurisprudență.

De aceea, recurentul

nu poate pretinde că instanța ar fi abrogat reglementări legale, depășind

astfel limitele puterii judecătorești, de natură să atragă incidența motivului

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Totodată, instanța de

apel nu a legiferat așa cum se susține, ci, cu trimitere inclusiv la

dezlegările date prin decizia în interesul legii a aplicat, într-o materie în

care există o reglementare specială, dată fiind natura juridică a imobilului,

principiul potrivit căruia norma specială derogă întotdeauna de la norma

generală (specialia generalibus derogant).

Astfel, fiind

învestite cu o acțiune în revendicare promovată la 19 martie 2008 potrivit dreptului

comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 218/1960,

instanțele au avut de analizat dacă reclamantul justifică un drept de

proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care

pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ

special, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

deși recurentul pretinde că avea un bun susceptibil de protecție conform art. 1

din Protocolul nr. 1, opinie împărtășită și de instanța de apel (care îl

lipsește însă de eficiență acordând prioritate principiului securității

juridice considerat operabil în favoarea pârâților), în realitate titlul

reclamantului nu a fost confirmat jurisdicțional anterior, pentru a se putea

prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.

Statuarea în sens

contrar, eronată, a instanței de apel s-a bazat pe aprecierea asupra

nevalabilității preluării bunului de către stat și pe invocarea unei

jurisprudențe anterioare a instanței europene (potrivit căreia, simpla

constatare a caracterului nelegal al naționalizării ar fi suficientă pentru

existența unui bun în patrimoniul reclamantului), ignorând practica mult mai

nuanțată a Curții europene, evoluția și accepțiunea recentă dată de aceasta

noțiunii de bun.

Astfel, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului și

speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt

asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de

restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o

bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudență bine stabilită care

să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei

legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile

dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Contrar susținerii

recurentului și celor reținute de instanța de apel, pentru a fi titularul unui

bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european,

este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi

recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi

dispus în mod expres restituirea bunului (cauza – P.A. și alții împotriva

României, par. 140).

Așadar, pentru

deținerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă

anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci

trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către

reclamant.

A fortiori, nu este

suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata

acțiunii în revendicare pentru a se considera, așa cum a făcut instanța de

apel, că partea-reclamantă este beneficiara unui bun.

În plus, din aceeași

hotărâre, (cauza P.A. c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare

patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi (par. 142).

În speță, reclamantul

nu a făcut dovada că s-ar fi conformat dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001

decât în sensul că a transmis notificare, fără să demonstreze respectarea

celorlalte cerințe vizând epuizarea procedurii, apte să-i confirme existența

dreptului în patrimoniu.

Față de toate aceste

argumente, aprecierea instanței de apel în legătură cu existența unui bun în

patrimoniul reclamantului este eronată.

Cum reclamantul nu

justifică existența „bunului actual”, soluția din acțiunea în revendicare a

acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele

menționate anterior, care vin să suplinească, în parte, motivarea instanței de

apel.

Deși este real că

pârâții au exhibat titluri de proprietate valabile, confirmate jurisdicțional

(în condițiile în care acțiunile în nulitate îndreptate împotriva acestora au

fost respinse irevocabil), ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluției

este împrejurarea că reclamantul, cel care a inițiat demersul judiciar, nu a

reușit să demonstreze că este titularul actual al dreptului a cărui protecție a

pretins-o.

Ca atare, admiterii

acțiunii promovate de acesta nu se opune în primul rând, principiul securității

juridice, dedus de instanța de apel din necesitatea respectării dreptului de

proprietate dobândit de către pârâți conform Legii nr. 112/1995, ci

împrejurării că reclamantul nu a cerut protejarea unui drept actual.

În aceste condiții,

criticile recurentului care vizează aplicarea greșită de către instanță a

principiului securității juridice ca și a criteriului referitor la modalitatea

concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului, rămân

lipsite de suport.

Pentru considerentele

arătate, care suplinesc în parte, argumentele avute în vedere de instanța de

apel, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispozițiile art. 304 pct.

4 și 9 C. proc. civ., au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.A.R. împotriva deciziei nr. 37 A

din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2012.