ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8622/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8622/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, se constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 988 din data de 09

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a, în Dosarul nr.

8524/3/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta M.S., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a

fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la 5.000

euro cu titlu de daune morale către reclamanta M.S.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 221/2009 măsura dislocării în altă

localitate a soțului reclamantei, reprezintă o măsură administrativă cu

caracter politic, pentru care statul acordă despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit reclamantei în calitate de soție supraviețuitoare.

În ce privește

cuantumul acestor despăgubiri, tribunalul a reținut în primul rând că din

actele dosarului nu rezultă că reclamanta sau soțul său ar fi primit alte

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative

cu caracter politic mai sus amintite.

În aprecierea

cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a avut în vedere pe de o

parte faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic a

măsurii administrative luate împotriva soțului reclamantei, reprezintă în sine

o reparație a acestui prejudiciu, reparație care nu este însă suficientă pentru

a acoperi suferința morală a acestuia.

Cu privire la scopul

compensației acordate pentru daunele morale, tribunalul a apreciat că aceasta

este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a

cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să

reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului - compensația pentru daune

morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului

compasiune, confort financiar or îmbogățire, în detrimentul statului.

Față de toate aceste

împrejurări, având în vedere gravitatea suferințelor soțului reclamantei precum

și faptul că acesta nu a mai primit alte despăgubiri, tribunalul a acordat

reclamantei în calitate de soție supraviețuitoare despăgubiri în cuantum de

5.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin Decizia nr. 17

din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă.

A fost admis apelul

declarat de pârât, sentința tribunalului fiind schimbată în tot în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituționala a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, „Dispozițiile din legile [.. ]

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”

Totodată, în baza

art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată în M. Of. nr. 807/3.12.2010, „(1) Decizia prin

care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

Ca atare, deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, iar dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În cauza de față, în termenul de 45 de zile prevăzut

de art. 147 alin. (1) din Constituție nu au fost puse de acord prevederile

neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile Constituției,

așadar textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și-a încetat

aplicabilitatea.

Drept urmare, în

prezent nu există un temei juridic în Legea specială nr. 221/2009 care să

fundamenteze acțiunile promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect

acordarea de daune morale.

Nu se poate reține

alegația apelantei reclamante legată de faptul că dacă s-ar ține seama de

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ar însemna să se recunoască

efectele retroactive ale

acesteia

.

Nu exista o asemănare

între neretroactivitatea și neconstituționalitatea unei legi.

Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să

nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea

urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impun art. 15 alin. (2) din

Constituția României și art. 1 C. civ., în vreme ce neconstituționalitatea unei

legi vizează conformitatea acesteia cu legea fundamentala la momentul adoptării

sale și intrării în vigoare.

Curtea nu poate

acorda despăgubiri în alt temei de drept, pentru ca s-ar schimba cauza

acțiunii, iar art. 292 din C. proc. civ. prevede că părțile nu se vor putea

folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi

decât cele invocate la prima instanță. Cum apelul are efect devolutiv, instanța

de apel poate fi învestită doar în limitele în care a fost învestită prima

instanță.

În ceea ce privește

eventuala speranță legitimă oferită de Legea nr. 221/2009, pentru perioada cât

a fost în vigoare, ceea ce a însemnat și pronunțarea hotărârii primei instanțe,

un act normativ care încalcă principii constituționale fundamentale nu poate

oferi un bun sau o speranță legitimă, așa cum a reținut și Curtea

Constituțională.

Toate Rezoluțiile

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei invocate au un caracter de

recomandare, așa cum s-a arătat mai sus.

În plus, tipul de

discriminare ce ar reieși din succesiunea în timp a legilor reprezintă doar o

inovație juridică.

Motivele de apel

referitoare la cuantumul despăgubirilor nu au mai fost cercetate, având în

vedere Decizia menționată a Curții Constituționale, nr. 1358/2010, care a

suprimat chiar temeiul acordării daunelor.

Împotriva menționatei

hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că

la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut dreptul la

acțiune de a solicita despăgubiri, lege aplicabilă în tot cursul procesului (

cauza Blecic c. Croației ).

Deciziile Curții

Constituționale nu pot fi aplicate proceselor deja declanșate la momentul

publicării lor în M. Of., întrucât s-ar ajunge la situația în care s-ar conferi

acestora forță juridică superioară legii ce nu poate nesocoti principiul

neretroactivității legii, consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Constituția României.

În lumina acestor

dispoziții, însăși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie

interpretat în sensul că deciziile instanței de contencios constituțional sunt

obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost încă deduse

judecății.

În măsura în care

s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică

retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenția

Europeană care garantează dreptul oricărei persoane ca o instanță să poată fi

sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale

cu caracter civil.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în cauza

dedusă judecății, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului, ar însemna

să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o

instanță judecătorească, care nu este proporțională cu scopul urmărit.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului său,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Legea reafirmă

posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție, garantat de C. civ., de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului care primează, în conformitate cu prevederile art. 30 din

Constituția României.

Constatarea Curții

Constituționale potrivit căreia Legea nr. 221/2009 constituie o reglementare

similară celei cuprinse în alte acte de reparație (Decretul-Lege nr. 118/1990),

nu împiedică instanțele ca, în aplicarea art. 20 din Constituție, să dea

prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale

omului.

Nerespectând

propriile sale decizii, instanța de contencios constituțional instituie, prin

deciziile menționate, un tratament discriminatoriu între beneficiarii legii

speciale de reparație, incompatibil cu normele și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Invocând necesitatea

respectării actelor internaționale adoptate în materie, recurenta a susținut că

se impune indemnizarea sa în scopul acoperirii prejudiciului moral produs prin

fapta ilicită concretizată în măsurile abuzive adoptate de autoritățile vremii,

prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcție reparatorie.

Dreptul subiectiv la

reparație instituit prin legea specială se însumează noțiunii de „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenția Europeană, și impune

respectarea dreptului la un proces echitabil prin garanția egalității normelor

recunoscută tuturor participanților la procedura juridică.

Or, câtă vreme pe

parcursul procesului, intervine o abrogare a însăși temeiului juridic ce a stat

la baza declanșării litigiului, în care pârât este statul, la inițiativa

acestuia, această garanție poate fi afectată cu consecința nerespectării

dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum este acesta

reglementat de art. 6 din Convenția Europeană.

În condițiile

constatării unei neconformități cu Constituția, autoritățile statului aveau

obligația să pună de acord prevederile constatate a fi neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea

mai mare coerență, starea sa de pasivitate fiind constant sancționată de

instanța europeană.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și

schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii

introductive așa cum a fost formulată.

Recursul reclamantei

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normate declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 1 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate

desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate

de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta M.S. împotriva Deciziei nr. 17 din 07 februarie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflictele de muncă și asigurările sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.