ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8622/2011

Asupra cauzei civile de față, se constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 988 din data de 09 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a, în Dosarul nr. 8524/3/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta M.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la 5.000 euro cu titlu de daune morale către reclamanta M.S. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 221/2009 măsura dislocării în altă localitate a soțului reclamantei, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, pentru care statul acordă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit reclamantei în calitate de soție supraviețuitoare.

În ce privește cuantumul acestor despăgubiri, tribunalul a reținut în primul rând că din actele dosarului nu rezultă că reclamanta sau soțul său ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic mai sus amintite. În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a avut în vedere pe de o parte faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic a măsurii administrative luate împotriva soțului reclamantei, reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu, reparație care nu este însă suficientă pentru a acoperi suferința morală a acestuia.

Cu privire la scopul compensației acordate pentru daunele morale, tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului - compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului compasiune, confort financiar or îmbogățire, în detrimentul statului. Față de toate aceste împrejurări, având în vedere gravitatea suferințelor soțului reclamantei precum și faptul că acesta nu a mai primit alte despăgubiri, tribunalul a acordat reclamantei în calitate de soție supraviețuitoare despăgubiri în cuantum de 5.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin Decizia nr. 17 din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. A fost admis apelul declarat de pârât, sentința tribunalului fiind schimbată în tot în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, „Dispozițiile din legile [.. ] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.” Totodată, în baza art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în M. Of. nr. 807/3.12.2010, „(1) Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În cauza de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile Constituției, așadar textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și-a încetat aplicabilitatea. Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în Legea specială nr. 221/2009 care să fundamenteze acțiunile promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de daune morale.

Nu se poate reține alegația apelantei reclamante legată de faptul că dacă s-ar ține seama de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ar însemna să se recunoască efectele retroactive ale acesteia . Nu exista o asemănare între neretroactivitatea și neconstituționalitatea unei legi. Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impun art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., în vreme ce neconstituționalitatea unei legi vizează conformitatea acesteia cu legea fundamentala la momentul adoptării sale și intrării în vigoare. Curtea nu poate acorda despăgubiri în alt temei de drept, pentru ca s-ar schimba cauza acțiunii, iar art. 292 din C. proc.

civ. prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță. Cum apelul are efect devolutiv, instanța de apel poate fi învestită doar în limitele în care a fost învestită prima instanță. În ceea ce privește eventuala speranță legitimă oferită de Legea nr. 221/2009, pentru perioada cât a fost în vigoare, ceea ce a însemnat și pronunțarea hotărârii primei instanțe, un act normativ care încalcă principii constituționale fundamentale nu poate oferi un bun sau o speranță legitimă, așa cum a reținut și Curtea Constituțională. Toate Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei invocate au un caracter de recomandare, așa cum s-a arătat mai sus.

În plus, tipul de discriminare ce ar reieși din succesiunea în timp a legilor reprezintă doar o inovație juridică. Motivele de apel referitoare la cuantumul despăgubirilor nu au mai fost cercetate, având în vedere Decizia menționată a Curții Constituționale, nr. 1358/2010, care a suprimat chiar temeiul acordării daunelor. Împotriva menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., a susținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut dreptul la acțiune de a solicita despăgubiri, lege aplicabilă în tot cursul procesului ( cauza Blecic c. Croației ). Deciziile Curții Constituționale nu pot fi aplicate proceselor deja declanșate la momentul publicării lor în M. Of., întrucât s-ar ajunge la situația în care s-ar conferi acestora forță juridică superioară legii ce nu poate nesocoti principiul neretroactivității legii, consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României. În lumina acestor dispoziții, însăși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile instanței de contencios constituțional sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost încă deduse judecății.

În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană care garantează dreptul oricărei persoane ca o instanță să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în cauza dedusă judecății, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească, care nu este proporțională cu scopul urmărit. Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului său, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Legea reafirmă posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție, garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care primează, în conformitate cu prevederile art. 30 din Constituția României. Constatarea Curții Constituționale potrivit căreia Legea nr. 221/2009 constituie o reglementare similară celei cuprinse în alte acte de reparație (Decretul-Lege nr. 118/1990), nu împiedică instanțele ca, în aplicarea art. 20 din Constituție, să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Nerespectând propriile sale decizii, instanța de contencios constituțional instituie, prin deciziile menționate, un tratament discriminatoriu între beneficiarii legii speciale de reparație, incompatibil cu normele și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Invocând necesitatea respectării actelor internaționale adoptate în materie, recurenta a susținut că se impune indemnizarea sa în scopul acoperirii prejudiciului moral produs prin fapta ilicită concretizată în măsurile abuzive adoptate de autoritățile vremii, prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcție reparatorie. Dreptul subiectiv la reparație instituit prin legea specială se însumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenția Europeană, și impune respectarea dreptului la un proces echitabil prin garanția egalității normelor recunoscută tuturor participanților la procedura juridică.

Or, câtă vreme pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însăși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, această garanție poate fi afectată cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum este acesta reglementat de art. 6 din Convenția Europeană. În condițiile constatării unei neconformități cu Constituția, autoritățile statului aveau obligația să pună de acord prevederile constatate a fi neconstituționale cu dispozițiile Constituției, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, starea sa de pasivitate fiind constant sancționată de instanța europeană.

A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.

Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normate declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 1 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva Deciziei nr. 17 din 07 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.