ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 177/2012

Asuprea recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 1/A din 12 ianuarie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1934/109/2011, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, a respins cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpați M.V., T.M. și D.F. iar în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a dispus, menținerea stării de arest preventiv a inculpaților M.V., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeș, secția penală, M.C. arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeș, secția penală, T.M.

arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeș, secția penală, D.F. arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeș, secția penală. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța, în esență, a reținut următoarele: Curtea de Apel în raport cu dispozițiile art. 160 2 pct. 2, art. 160 8a pct. 6, art. 300 2 , și art. 160 b C. proc. pen., a respins cererile de liberare provizorie formulate de inculpați arătând că între arestarea preventivă și liberarea provizorie există o legătură indisolubilă în sensul că prima reprezintă premisa celeilalte, prin urmare liberarea nu este de conceput decât dintr-o stare preexistentă de detenție.

Acest tip de legătură între cele două instituții cât și imperativul atingerii scopului măsurilor de prevenție fac necesară, în cadrul cererii de liberare provizorie, analiza temeiurilor arestării, și dacă în urma acesteia concluzia este că menținerea detenției, reprezintă singura soluție, punerea inculpatului în stare de libertate provizorie este exclusă. De asemenea, pe lângă pericolul pentru ordinea publică ce rezultă din contextul în care inculpații s-au comportat și a acționat, la dosar existând date că aceștia lăsați în libertate ar putea comite alte infracțiuni cum sunt cele legate de traficul de persoane, situație în care nu poate fi acordată liberarea provizorie nefiind îndeplinite condițiile impuse de textul art. 160 2 pct. 2 C. proc.

pen. A mai arătat că existența unor bănuieli puternice de comitere a unor infracțiuni grave reprezintă o condiție determinantă atât pentru aplicarea cât și pentru menținerea arestului preventiv, nu neapărat datorită gravității infracțiunii in abstracto ci mai degrabă din cauza gravității deosebite a circumstanțelor specifice cazului. În plus, inculpatul D.F. are antecedente penale, fiind anterior condamnat pentru comiterea infracțiunilor de tâlhărie și lovituri cauzatoare de moarte. Problemele personale, familiale invocate de către inculpați nu împiedică instanța în a aprecia netemeinicia cererilor formulate astfel încât, în raport cu toate considerentele expuse, acestea vor fi respinse. Asupra stării de arest preventiv luată față de inculpați, Curtea de Apel a constatat că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și în raport de art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen., a menținut-o pentru cele ce urmează: În raport de dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal. Curtea de Apel a susținut că ordinea publică trebuie înțeleasă și ca reacție a cetățenilor cu privire la comiterea unor astfel de fapte penale, de natură a crea un sentiment de insecuritate în rândul lor, în lipsa unei reacții ferme din partea organelor îndrituite să o facă.

Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă din natura și gravitatea faptelor săvârșite de inculpați, modalitățile de săvârșire a infracțiunilor împotriva unor părți vătămate minore și majore precum și urmările produse prin săvârșirea unor fapte penale împotriva libertății de voință și acțiune a părților vătămate. Un argument în plus privind menținerea măsurii arestării preventive a reținut Curtea de Apel este și condamnarea inculpaților de către instanța de fond. Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpații M.V., M.C., T.M. și D.F., solicitând revocarea măsurii arestării preventive, înlocuirea acestei măsuri cu oricare dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. b) sau c) C. proc.

pen., iar în subsidiar, inculpații M.C., T.M. și D.F. au solicitat și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează. Cu privire la cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații M.C., T.M. și D.F., Înalta Curte, constată că acestea au fost în mod justificat respinse de prima instanță, întrucât exista riscul, în sensul art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. ca inculpații să împiedice și să influențeze buna desfășurare a urmării penale.

Temeiurile de fapt care susțin motivele verosimile de a bănui că inculpații au comis infracțiunile de care sunt învinuiți se mențin, iar în raport de probele aflate în dosar măsura arestării preventive apare, în continuare justificată, luând în considerare gravitatea potențialelor fapte săvârșite de inculpați. Existența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituie conform jurisprudenței C.E.D.O. „factori pertinenți care legitimează o detenție provizorie" măsura arestării preventive și prelungirea acesteia fiind conformă scopului constituit prin art. 5 al C.E.D.O. Privarea de libertate în continuare a inculpaților apare ca necesară și prin prisma scopului bunei desfășurări a anchetei penale și realizarea eficientă a scopului procesului penal acestea fiind garantate numai prin menținerea inculpaților în stare de arest preventiv, necesară pentru apărarea ordinii de drept.

Circumstanțele personale ale inculpaților nu au influență asupra motivelor care, la acest moment procesual, justifică menținerea arestării preventive a acestora, nefiind vorba de o modificare a temeiurilor de fapt și de drept reținute la luarea acestei măsuri preventive. Liberarea provizorie sub control judiciar este o vocație pentru inculpat, instanța este cea care apreciază dacă se impune sau nu cercetarea inculpaților în stare de libertate în raport de temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. În consecință, criticile din recurs și solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt întemeiate. Referitor la arestarea preventivă a inculpaților M.V., M.C., T.M.

și D.F., Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a acestora se mențin fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68 1 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care au fost arestați și ulterior trimiși în judecată. Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora sunt acuzați recurenții inculpați (art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze împotriva Franței s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpaților în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte. Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O. stipulează în art. 5 par. 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar. În Hotărârea M. v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă. În consecință, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură) Indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni.

Prin hotărârea C. v. Malta, Înalta Curte a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare. În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 8/MF din 6 octombrie 2011, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc.

pen. Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 par. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare. În consecință în baza dispozițiilor art. 300 2 C. proc.

pen. raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților și va menține starea de arest preventiv a acestora. Pe cale de consecință, constatând că, măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondată, cererea inculpaților de revocare, a măsurii arestării preventive. Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curtea va respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpații M.V., M.C., T.M.

și D.F. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.V., M.C., T.M. și D.F. împotriva încheierii nr. 1/A din 12 ianuarie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1934/109/2011. Obligă recurentul inculpat M.V. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurenții inculpați M.C., T.M. și D.F. la plata sumei de câte 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 23 ianuarie 2012.