ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 177/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 177/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asuprea recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr.

1/A din 12 ianuarie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1934/109/2011,

investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, a respins cererile

de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpați M.V., T.M.

și D.F. iar în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen., s-a dispus, menținerea stării de arest preventiv a

inculpaților M.V., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie

2011 emis de Tribunalul Argeș, secția penală, M.C. arestat în baza mandatului

de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeș, secția

penală, T.M. arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 16 martie

2011 emis de Tribunalul Argeș, secția penală, D.F. arestat în baza mandatului

de arestare preventivă din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Argeș, secția

penală.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța, în esență, a reținut următoarele:

Curtea de Apel în

raport cu dispozițiile art. 160

2

pct. 2, art. 160

8a

pct.

6, art. 300

2

, și art. 160

b

C. proc. pen., a respins

cererile de liberare provizorie formulate de inculpați arătând că între

arestarea preventivă și liberarea provizorie există o legătură indisolubilă în

sensul că prima reprezintă premisa celeilalte, prin urmare liberarea nu este de

conceput decât dintr-o stare preexistentă de detenție.

Acest tip de legătură

între cele două instituții cât și imperativul atingerii scopului măsurilor de

prevenție fac necesară, în cadrul cererii de liberare provizorie, analiza

temeiurilor arestării, și dacă în urma acesteia concluzia este că menținerea

detenției, reprezintă singura soluție, punerea inculpatului în stare de

libertate provizorie este exclusă.

De asemenea, pe lângă

pericolul pentru ordinea publică ce rezultă din contextul în care inculpații

s-au comportat și a acționat, la dosar existând date că aceștia lăsați în

libertate ar putea comite alte infracțiuni cum sunt cele legate de traficul de

persoane, situație în care nu poate fi acordată liberarea provizorie nefiind

îndeplinite condițiile impuse de textul art. 160

2

pct. 2 C. proc.

pen.

A mai arătat că

existența unor bănuieli puternice de comitere a unor infracțiuni grave

reprezintă o condiție determinantă atât pentru aplicarea cât și pentru

menținerea arestului preventiv, nu neapărat datorită gravității infracțiunii in

abstracto ci mai degrabă din cauza gravității deosebite a circumstanțelor

specifice cazului.

În plus, inculpatul

D.F. are antecedente penale, fiind anterior condamnat pentru comiterea

infracțiunilor de tâlhărie și lovituri cauzatoare de moarte.

Problemele personale,

familiale invocate de către inculpați nu împiedică instanța în a aprecia

netemeinicia cererilor formulate astfel încât, în raport cu toate considerentele

expuse, acestea vor fi respinse.

Asupra stării de

arest preventiv luată față de inculpați, Curtea de Apel a constatat că măsura

arestării preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în

materie și în raport de art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut-o pentru cele ce urmează:

În raport de

dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale cetățenilor, măsura lipsirii de libertate a unei

persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit

o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea

săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii

publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune

condiții a procesului penal.

Curtea de Apel a

susținut că ordinea publică trebuie înțeleasă și ca reacție a cetățenilor cu

privire la comiterea unor astfel de fapte penale, de natură a crea un sentiment

de insecuritate în rândul lor, în lipsa unei reacții ferme din partea organelor

îndrituite să o facă.

Pericolul concret

pentru ordinea publică rezultă din natura și gravitatea faptelor săvârșite de

inculpați, modalitățile de săvârșire a infracțiunilor împotriva unor părți

vătămate minore și majore precum și urmările produse prin săvârșirea unor fapte

penale împotriva libertății de voință și acțiune a părților vătămate.

Un argument în plus

privind menținerea măsurii arestării preventive a reținut Curtea de Apel este

și condamnarea inculpaților de către instanța de fond.

Împotriva acestei

încheieri au formulat recurs inculpații M.V., M.C., T.M. și D.F., solicitând

revocarea măsurii arestării preventive, înlocuirea acestei măsuri cu oricare

dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. b) sau c) C. proc. pen.,

iar în subsidiar, inculpații M.C., T.M. și D.F. au solicitat și admiterea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursurile în conformitate cu dispozițiile art.

385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din

dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce

urmează.

Cu privire la

cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații

M.C., T.M. și D.F., Înalta Curte, constată că acestea au fost în mod justificat

respinse de prima instanță, întrucât exista riscul, în sensul art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. ca inculpații să împiedice și să influențeze buna

desfășurare a urmării penale.

Temeiurile de fapt

care susțin motivele verosimile de a bănui că inculpații au comis infracțiunile

de care sunt învinuiți se mențin, iar în raport de probele aflate în dosar

măsura arestării preventive apare, în continuare justificată, luând în

considerare gravitatea potențialelor fapte săvârșite de inculpați.

Existența și

persistența unor indicii grave de vinovăție constituie conform jurisprudenței

C.E.D.O. „factori pertinenți care legitimează o detenție provizorie"

măsura arestării preventive și prelungirea acesteia fiind conformă scopului

constituit prin art. 5 al C.E.D.O.

Privarea de libertate

în continuare a inculpaților apare ca necesară și prin prisma scopului bunei

desfășurări a anchetei penale și realizarea eficientă a scopului procesului

penal acestea fiind garantate numai prin menținerea inculpaților în stare de

arest preventiv, necesară pentru apărarea ordinii de drept.

Circumstanțele

personale ale inculpaților nu au influență asupra motivelor care, la acest

moment procesual, justifică menținerea arestării preventive a acestora, nefiind

vorba de o modificare a temeiurilor de fapt și de drept reținute la luarea

acestei măsuri preventive.

Liberarea provizorie

sub control judiciar este o vocație pentru inculpat, instanța este cea care

apreciază dacă se impune sau nu cercetarea inculpaților în stare de libertate

în raport de temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive.

În consecință, criticile

din recurs și solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub

control judiciar nu sunt întemeiate.

Referitor la

arestarea preventivă a inculpaților M.V., M.C., T.M. și D.F., Înalta Curte

constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a acestora se

mențin fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen.,

raportat la art. 68

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată că

probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea

rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care au fost arestați și

ulterior trimiși în judecată.

Referitor la

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că și

acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora sunt

acuzați recurenții inculpați (art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și art. 13

alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001) sunt sancționate cu închisoarea mai

mare de 4 ani iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un

pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se

impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu referire la unele

cauze împotriva Franței s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția

particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a

societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la

momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod

semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice

judecarea inculpaților în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea

gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte,

acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele

judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O. stipulează

în art. 5 par. 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a

presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând

astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea M. v.

Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei

bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această

bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie

bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect

și infracțiunea presupusă. În consecință, nicio privare de libertate nu se

poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți

(etnice, religioase sau de altă natură)

Indiferent de

valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea

unei infracțiuni.

Prin hotărârea C. v.

Malta, Înalta Curte a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere

unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare

pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

La acest moment

procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză,

menționat prin sentința penală nr. 8/MF din 6 octombrie 2011, de condamnare

impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură

preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive

reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se

apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin

raportare la exigențele art. 5 par. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la

libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și

suficiente a o justifica.

Pertinența și

suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare

a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de

care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În consecință în baza

dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpaților și va menține starea de arest

preventiv a acestora.

Pe cale de

consecință, constatând că, măsura arestării preventive a fost luată cu

respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în

vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3)

C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondată, cererea inculpaților de

revocare, a măsurii arestării preventive.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curtea va respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpații M.V., M.C.,

T.M. și D.F.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpații la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații M.V., M.C., T.M. și D.F.

împotriva încheierii nr. 1/A din 12 ianuarie 2012 a Curții de Apel Pitești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul

nr. 1934/109/2011.

Obligă recurentul

inculpat M.V. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenții

inculpați M.C., T.M. și D.F. la plata sumei de câte 125 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi 23 ianuarie 2012.