ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2697/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2697/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea nr. 75 din 1

iulie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 160/8a

C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea de liberare sub control judiciar

formulată de către inculpatul S.A.C., în prezent arestat și deținut în

Penitenciarul Gherla.

În baza art. 160/b, raportat la art. 300/2 C.

proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului S.A.C., constatând că nu

se poate acorda liberarea provizorie sub control judiciar atâta timp cât

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, deoarece în acest caz sunt excluse garanțiile de ordin personal, față

de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.

A constatat instanța

că subzistă și în prezent condițiile reglementate de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., astfel că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul prevede

o pedeapsă a închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar

prezenta pericol pentru ordinea publică, pericol care rezidă din natura și

gravitatea infracțiunii comise, urmările acestora și rezonanța socială negativă

produsă în comunitate raportat și la persoana inculpatului care în virtutea

profesiei pe care o îndeplinea – cea de avocat - avea obligația de a asigura

respectarea legii și de a preveni comiterea infracțiunilor, tocmai printr-o

asigurare a asistenței juridice corespunzătoare și în limitele conferite de

dispozițiile legale, astfel a apreciat că sunt neconcludente susținerile

inculpatului în sensul că nu ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

De asemenea, a constatat

că nici cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a

nu părăsi localitatea sau țara nu este oportună raportat la cele expuse mai

sus, precum și la disp. art. 139 C. proc. pen.

Împotriva încheierii

nr. 75 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel Cluj, a declarat recurs inculpatul S.A.C.

și a solicitat

admiterea recursului, casarea încheierii, arătând că încheierea pronunțată este

nelegală si netemeinică, deoarece in mod greșit s-a reținut ca nu prezintă

garanții. Fața de art. 23 din Constituția României, a arătat ca este arestat de

mai mult de 3 luni si temeiurile care au stat la luarea măsurii arestării

preventive s-au schimbat. A mai susținut ca la data de 19 iulie se va lua in

examinare in ședința din Consiliul Baroului cererea inculpatului de suspendare

din profesia de avocat.

A mai solicitat sa se

constate nulitatea actului de sesizare si întrucât nu a fost respectată

procedura flagrantului a solicitat și revocarea măsurii arestării preventive pe

considerentul de nulitate absoluta.

A solicitat sa se

aibă in vedere si nelegalitatea încheierii atacate întrucât infracțiunea a fost

constatată prin proces verbal la orele 12,40 iar sesizarea instanței a fost

făcuta la 3 mai 2011 orele 14. De asemenea, față de dispozițiile art. 458 C. proc.

pen. a arătat că mandatul de arestare preventivă trebuia emis pentru o perioada

de 10 zile si nu pentru 30 de zile.

In baza art. 139 C.

proc. pen. a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu una dintre

măsurile preventive prevăzută de art. 136 C. proc. pen. arătând ca inculpatul

nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.

Analizând recursul

declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul S.A.C.

este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția

Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj din data de 23 mai 2011, inculpatul

S.A.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

influență, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

ce constă în esență, că în perioada februarie – aprilie 2011 a pretins de la

denunțătoarele M.D.C. și D.E. suma totală de 10.000. de Euro, sumă pe care a

primit-o efectiv la data de 2 mai 2011, pentru ca, prin influența de care se

prevala că se bucură asupra magistraților de la Î.C.C.J. să obțină soților

denunțătoarelor, pronunțarea unei soluții favorabile în dosarul penal nr. 1945/1/2011

în care aceștia sunt cercetați pentru comiterea unor infracțiuni de crimă

organizată.

Înalta Curte

apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (1)

si (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare

provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este

obligatorie ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege

inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în

care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar

scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă

persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute

în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în

vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana

inculpatului.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din

următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi

localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele

măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru

a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea,

respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din

analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie,

trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de

privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări

de arest efectiv.

A doua

condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Înalta Curte constată

că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului SD.A.C. este o infracțiune de

corupție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani,

astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este admisibilă.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160

2

C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate

acorda în cazul în care

nu

există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau

inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

Se observă că

legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor

probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete

rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare,

infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor

trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie,

ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune

măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția

provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi

asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie

poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului

judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a

făptuitorului.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că

orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1

lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi

subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la

audiere.

Totodată, s-a statuat

că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă.

Raportându-ne la

datele speței, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există

„date”, în accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc.

pen., din care să rezulte că inculpatul S.A.C. va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual,

față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea

desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și

față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației penale

formulate împotriva acestuia și cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în

dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, la aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se

facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele

personale ale inculpatului, respectiv să se țină cont de rezultatul

infracțiunii, de lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea

infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public, a

infracțiunilor de corupție.

Garanțiile de ordin

personal( nu are antecedente penale, are o conduită corespunzătoare în familie

și societate, suspendarea din profesia de avocat), cât și cele prevăzute de

art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura

pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.

Cu privire la

susținerile recurentului inculpat referitoare la nulitatea actului de sesizare

a instanței, nulitatea mandatului de arestare preventivă, Înalta Curte constată

că cererea de liberare provizorie, prin natura ei presupune existența temeiurilor

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și nu inexistența

acestora, iar susținerile inculpatului cu privire la aceste aspecte exced

cadrului procesual, în speță cererii de liberare provizorie sub control

judiciar.

Mai mult decât atât,

Înalta Curte constată că măsura arestării față de inculpat a fost luată încă

din faza de urmărire penală, în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., prin

încheierea penală nr. 59 din 03 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, iar prin încheierea

penală din data de 30 mai 2011 a Curții de Apel Cluj în baza art. 300

1

alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen. s-a

constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de

inculpatul S.A.C. și a fost menținută această măsura. Astfel, la data de 30 mai

2011 când s-a verificat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive

în baza art. 300

1

C. proc. pen., inculpatul putea să invoce

nulitățile consemnate prin prezenta cerere.

Cu privire la cererea

de revocare a măsurii arestării preventive Înalta Curte, pornind de la

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpatului S.A.C., constată că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen.,

din analiza coroborată a mijloacelor de probă

administrate până în prezent,

temeiurile care au fost avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, nu s-au modificat, astfel, în

mod corect instanța a dispus menținerea măsurii arestări preventive a

inculpatului, constatând că subzistă și în prezent condițiile reglementate de

art. 148 lit. f) C. proc. pen. Astfel, fapta pentru care a fost trimis în

judecată inculpatul prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar

lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pericol

care rezidă din natura și gravitatea infracțiunii comise, fapte de corupție,

urmările acestora și rezonanța socială negativă produsă în comunitate raportat

și la persoana inculpatului care în virtutea profesiei pe care o îndeplinea

–cea de avocat - avea obligația de a asigura respectarea legii și de a preveni

comiterea infracțiunilor, tocmai printr-o asigurare a asistenței juridice

corespunzătoare și în limitele conferite de dispozițiile legale.

În ceea ce privește

cererea recurentului inculpat de înlocuire a măsurii arestării preventive cu

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea constată că nu

sunt îndeplinite cerințele art. 139 alin. (1) C. proc. pen. față de

considerentele expuse mai sus, de circumstanțele cauzei în acest stadiu

procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru

asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la

inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației

penale formulate împotriva acestuia și cu scopul urmărit, astfel apreciază că

cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive nu este

întemeiată în acest moment procesual. Totodată, potrivit art. 139 C. proc. pen.,

o măsură preventivă poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă când s-au

schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, însă, în speță Înalta

Curte constată că nu s-au schimbat temeiurile care au dus la luarea măsurii

arestării preventive.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A.C. împotriva încheierii nr. 75

din 1 iulie 2011 a Curții de Apel Cluj.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul S.A.C. împotriva încheierii nr. 75 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel

Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. 689/33/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.