ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2697/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 75 din 1 iulie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 160/8a C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea de liberare sub control judiciar formulată de către inculpatul S.A.C., în prezent arestat și deținut în Penitenciarul Gherla. În baza art. 160/b, raportat la art. 300/2 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului S.A.C., constatând că nu se poate acorda liberarea provizorie sub control judiciar atâta timp cât lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, deoarece în acest caz sunt excluse garanțiile de ordin personal, față de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen. A constatat instanța că subzistă și în prezent condițiile reglementate de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul prevede o pedeapsă a închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pericol care rezidă din natura și gravitatea infracțiunii comise, urmările acestora și rezonanța socială negativă produsă în comunitate raportat și la persoana inculpatului care în virtutea profesiei pe care o îndeplinea – cea de avocat - avea obligația de a asigura respectarea legii și de a preveni comiterea infracțiunilor, tocmai printr-o asigurare a asistenței juridice corespunzătoare și în limitele conferite de dispozițiile legale, astfel a apreciat că sunt neconcludente susținerile inculpatului în sensul că nu ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

De asemenea, a constatat că nici cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara nu este oportună raportat la cele expuse mai sus, precum și la disp. art. 139 C. proc. pen. Împotriva încheierii nr. 75 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel Cluj, a declarat recurs inculpatul S.A.C. și a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, arătând că încheierea pronunțată este nelegală si netemeinică, deoarece in mod greșit s-a reținut ca nu prezintă garanții. Fața de art. 23 din Constituția României, a arătat ca este arestat de mai mult de 3 luni si temeiurile care au stat la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat. A mai susținut ca la data de 19 iulie se va lua in examinare in ședința din Consiliul Baroului cererea inculpatului de suspendare din profesia de avocat.

A mai solicitat sa se constate nulitatea actului de sesizare si întrucât nu a fost respectată procedura flagrantului a solicitat și revocarea măsurii arestării preventive pe considerentul de nulitate absoluta. A solicitat sa se aibă in vedere si nelegalitatea încheierii atacate întrucât infracțiunea a fost constatată prin proces verbal la orele 12,40 iar sesizarea instanței a fost făcuta la 3 mai 2011 orele 14. De asemenea, față de dispozițiile art. 458 C. proc. pen. a arătat că mandatul de arestare preventivă trebuia emis pentru o perioada de 10 zile si nu pentru 30 de zile. In baza art. 139 C. proc. pen. a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzută de art. 136 C. proc.

pen. arătând ca inculpatul nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul S.A.C. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj din data de 23 mai 2011, inculpatul S.A.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, ce constă în esență, că în perioada februarie – aprilie 2011 a pretins de la denunțătoarele M.D.C. și D.E. suma totală de 10.000. de Euro, sumă pe care a primit-o efectiv la data de 2 mai 2011, pentru ca, prin influența de care se prevala că se bucură asupra magistraților de la Î.C.C.J. să obțină soților denunțătoarelor, pronunțarea unei soluții favorabile în dosarul penal nr. 1945/1/2011 în care aceștia sunt cercetați pentru comiterea unor infracțiuni de crimă organizată. Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (1) si (2) C. proc. pen.

nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță. De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv. A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”. Înalta Curte constată că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului SD.A.C. este o infracțiune de corupție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este admisibilă. Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160 2 C. proc. pen.

se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă. Raportându-ne la datele speței, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date”, în accepțiunea dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpatul S.A.C. va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestuia și cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc.

pen. Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele personale ale inculpatului, respectiv să se țină cont de rezultatul infracțiunii, de lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public, a infracțiunilor de corupție. Garanțiile de ordin personal( nu are antecedente penale, are o conduită corespunzătoare în familie și societate, suspendarea din profesia de avocat), cât și cele prevăzute de art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.

Cu privire la susținerile recurentului inculpat referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanței, nulitatea mandatului de arestare preventivă, Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie, prin natura ei presupune existența temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și nu inexistența acestora, iar susținerile inculpatului cu privire la aceste aspecte exced cadrului procesual, în speță cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că măsura arestării față de inculpat a fost luată încă din faza de urmărire penală, în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., prin încheierea penală nr. 59 din 03 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, iar prin încheierea penală din data de 30 mai 2011 a Curții de Apel Cluj în baza art. 300 1 alin. (3) C. proc.

pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul S.A.C. și a fost menținută această măsura. Astfel, la data de 30 mai 2011 când s-a verificat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive în baza art. 300 1 C. proc. pen., inculpatul putea să invoce nulitățile consemnate prin prezenta cerere. Cu privire la cererea de revocare a măsurii arestării preventive Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului S.A.C., constată că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate până în prezent, temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, nu s-au modificat, astfel, în mod corect instanța a dispus menținerea măsurii arestări preventive a inculpatului, constatând că subzistă și în prezent condițiile reglementate de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Astfel, fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pericol care rezidă din natura și gravitatea infracțiunii comise, fapte de corupție, urmările acestora și rezonanța socială negativă produsă în comunitate raportat și la persoana inculpatului care în virtutea profesiei pe care o îndeplinea –cea de avocat - avea obligația de a asigura respectarea legii și de a preveni comiterea infracțiunilor, tocmai printr-o asigurare a asistenței juridice corespunzătoare și în limitele conferite de dispozițiile legale. În ceea ce privește cererea recurentului inculpat de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerințele art. 139 alin. (1) C. proc.

pen. față de considerentele expuse mai sus, de circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestuia și cu scopul urmărit, astfel apreciază că cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive nu este întemeiată în acest moment procesual. Totodată, potrivit art. 139 C. proc. pen., o măsură preventivă poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, însă, în speță Înalta Curte constată că nu s-au schimbat temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive.

În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A.C. împotriva încheierii nr. 75 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel Cluj. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A.C. împotriva încheierii nr. 75 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. 689/33/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.