ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4210/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2011 la Curtea de Apel Cluj, inculpatul S.C., cercetat în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită în formă continuată prev. de art. 255 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea 41 alin. (2) C. pen., a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună liberarea sa provizorie pe cauțiune arătând, în esență, că cererea este întemeiată și sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege pentru admiterea acesteia. Cererea formulată prin apărător ales a fost însușită de inculpat în ședința publică din 25 noiembrie 2011, arătând că îi sunt cunoscute dispozițiile legale referitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii sub control judiciar.

Examinând cererea formulată în baza motivelor invocate și a dispozițiilor legale, Curtea a constatat următoarele: Prin Încheierea penală nr. 131 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj în baza art. 149 1 alin. (9) C. proc. pen. s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului S.C.M. pe o durată de 29 zile, cu începere de la 11 noiembrie 2011 ora 00:30 și până la 9 decembrie 2011 ora 00:30, sub aspectul comiterii infracțiunii de dare de mită în formă continuată prev. de art. 255 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea 41 alin. (2) C. pen.

Prin aceeași încheiere, în temeiul acelorași texte legale, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive și față inculpatul A.S. în fapt, în sarcina inculpatului S.C.M. se reține că în perioada 2010 - 2011 a remis inculpatului A.S., primar al municipiului Cluj-Napoca, prin intermediul cabinetului de avocatură al soției acestuia din urmă, o sumă echivalentă cu 45.000 euro pentru a interveni în favoarea societății B.V., în sensul încheierii și derulării fără incidente a unui contract de salubrizare, contract ce a fost încheiat în 2010 pe o durată de 8 ani. Ca temeiuri ale arestării s-a reținut incidența dispozițiilor art. 148 lit. b), c) și f) C. proc. pen. În acest sens s-a reținut că, în înțelegere cu inculpatul A.S.

și cu soția acestuia, învinuita A.M.U., a încercat să disimuleze actele de corupție săvârșite, prin crearea unei aparențe de legalitate sub forma unor contracte de consultanță juridică, încercând astfel să zădărnicească aflarea adevărului. De asemenea, în cursul zilei de 9 noiembrie 2011, în contextul în care pe media au apărut date privind activitățile judiciare ce se derulau față de inculpatul A.S., inculpatul S.C.M. a făcut eforturi în a ascunde, de urgență, informații conținute în calculatorul său de la birou, luând măsuri privind schimbarea hardului calculatorului sau ștergerea datelor conținute în acesta de către o firmă de IT.

S-a mai reținut că inculpatul S.C.M., prevalându-se de buna relație pe care o avea cu inculpatul A.S., intervenea la acesta pentru rezolvarea unor acte/autorizații și în beneficiul unor apropiați ai săi, indicând în acest sens discuțiile purtate cu numitul B.H., căruia îi promite că va interveni la inculpatul A. pentru obținerea de urgentă a unei autorizații, intervenție care a și făcut-o la data de 10 octombrie 2011. În final, s-a reținut că inculpatul S.C.M. pregătea săvârșirea unei noi infracțiuni de corupție, prin promisiunea că va interveni la persoane cu funcții de decizie pentru rezolvarea alocării unor sume de bani pentru contracte la construcții de drumuri, în scopul obținerii unor foloase necuvenite, respectiv că la datele 25 și 28 august 2011, inculpatul S.C.M.

îi promite unui om de afaceri din județul Argeș că va interveni la persoane din anturajul Guvernului României pentru alocarea unor sume de bani din fondul de rezervă al Guvernului, în favoarea unei societăți de construcții de drumuri. Pentru această intervenție inculpatul S.C.M. pretinde remiterea unui procent de 10% din suma alocată de la Guvern Conform art. 160 1 C. proc. pen.

în tot cursul procesului penal, inculpatul arestat preventiv poate solicita punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, admisibilitatea unei astfel de cereri fiind subordonată îndeplinirii a două condiții, una pozitivă referitoare la fapta sau faptele comise, care în cazul infracțiunilor intenționate, cum este cazul în speță, nu trebuie să fie sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani și cealaltă, negativă, referitoare la lipsa unor date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, așa cum rezultă din cuprinsul art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. În plus, în cazul formulării unei cereri de liberare provizorie pe cauțiune, trebuie depusă și cauțiunea stabilită de către instanță, care, potrivit art. 160 5 alin. (1) C. proc. pen., garantează respectarea de către inculpat a obligațiilor care îi revin pe timpul liberării provizorii. Totodată, instanța învestită cu soluționarea unei cereri de liberare provizorie pe cauțiune, constatând că sunt îndeplinite aceste cerințe, va proceda la analizarea cererii și sub aspectul temeiniciei sale, deoarece simpla constatare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 160 4 alin. (1) C. proc. pen. nu obligă instanța la a-l pune în libertate provizorie pe inculpat.

Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 pronunțată în interesul legii, instanța de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a inculpatului. Deși inculpatul a negat vreo implicare în săvârșirea infracțiunilor pentru care este cercetat, Curtea a constatat că în cauză există indicii temeinice în sensul art. 143 C. proc. pen.

din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis faptele pentru care este cercetat, în acest sens fiind probele și indiciile temeinice prezentate cu ocazia luării măsurii arestului preventiv, respectiv: procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaților emise de către judecător, procesele-verbale de supraveghere operativă a inculpatului S.C., declarația învinuitei A.M. declarația inculpatului A.S., declarațiile inculpatului S.C.M., declarațiile martorei I.O., procesele-verbale de percheziție (percheziții efectuate în baza autorizațiilor emise de către judecător), planșe fotografice, contractul de prestări de servicii de salubrizare din data de 28 octombrie 2010 încheiat între Compania de Salubritate B.V.

SA și Municipiul Cluj-Napoca, autorizație de funcționare emisă de Municipiul Cluj-Napoca la data de 8 octombrie 2010 pentru Compania de Salubritate B.V. SA, hotărârea emisă de Consiliul Local al Municipiului Cluj emisă la data de 30 noiembrie 2010 privind exclusivitatea prestării serviciilor de salubrizare menajeră pe raza municipiului Cluj de către SC R.G. SRL pe sectorul 1 și respectiv Compania de Salubritate B.V. SA pe sectorul 2, acte și caietul de sarcini ce au fost depuse cu ocazia organizării licitației pentru stabilirea condițiilor de desfășurare a activităților specifice serviciului de salubrizare pentru Municipiul Cluj-Napoca, contracte de asistență juridice încheiate între cabinetul de avocatură al învinuitei A.M.

și diferite firme. Totodată, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și subzistă, probele administrate până în acest moment procesual neaducând modificări, sub acest aspect, în privința constatărilor instanței care a dispus arestarea inculpatului-petent. Pe de altă parte, în cazul de față se poate observa că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului nu depășesc 18 ani închisoare și, totodată, în cauză nu există date în sensul cerut de dispozițiile art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, la dosar a fost depusă dovada de consemnare a cauțiunii în sumă de 1.000.000 RON stabilită de instanță la termenul de judecată din data de 25 noiembrie 2011. Chiar fiind îndeplinite cerințele de admisibilitate la care s-a făcut referire mai sus, este necesară examinarea cererii de liberare provizorie și sub aspectul oportunității sau al temeiniciei sale, conform dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) și (6) C. proc. pen., temeinicie care se apreciază în funcție de gradul de pericol social concret al faptei comise și, bineînțeles, de pericolul pe care l-ar putea reprezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpatului (cu alte cuvinte, temeinicia apreciindu-se în funcție de circumstanțele ce țin de natura și gravitatea faptelor comise, precum și de circumstanțele ce privesc persoana inculpatului).

Din această perspectivă, liberarea provizorie pe cauțiune este o măsură preventivă limitativă de drepturi instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puțin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte periculoase. Aplicarea dispozițiilor legale care reglementează această instituție se poate justifica în cazul unor infracțiuni mai puțin grave luându-se în considerare și încrederea pe care o poate oferi inculpatul că lăsat în libertate nu va săvârși și alte infracțiuni și își va îndeplini obligațiile ce i se impun.

În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că instanța europeană a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea pe cauțiune: riscul că acuzatul să nu se prezinte la proces, posibilitatea ca în cazul eliberării, acesta să încerce să împiedice desfășurarea procesului, să comită alte infracțiune, ori să tulbure ordinea publică (cauza SBC contra Regatului Unit - 19 iunie 2001; cauza Smirnova contra Rusiei - 25 iulie 2003; Stogmuler contra Austriei - 10 noiembrie 1969; Wemhoff contra Germaniei - 27 iunie 1968; cauza Matznetter contra Austriei - 10 nov.

1969 și Letellier contra Franței - 26 iunie 1991). În ceea ce privește riscul de tulburare a ordinii publice, în chiar accepțiunea instanței europene - cauza Letellier c. Franței - s-a stabilit că, prin gravitatea lor și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare socială, de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin o perioadă de timp, însă trebuie demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică. Starea de pericol pentru ordinea publică presupune o rezonanță socială a unor fapte grave, atât în rândul comunității asupra căreia și-a exercitat influența negativă, dar și la nivelul întregii ordini sociale și rezultă, în egală măsură, atât din gravitatea faptelor pentru care inculpații este cercetat, cât și din activitatea infracțională presupus desfășurată de acesta.

În cauză activitatea presupus infracțională a inculpatului petent este legată de persoana inculpatului A.S., primar al localității, și atribuțiile de serviciu ale acestuia, astfel că interesul public este unul major deoarece consecințele acțiunilor acestora sunt de natura a afecta o întreagă comunitate. Din această perspectivă, metoda adoptată de către inculpatul - petent de a disimula actele de dare de mită prin întocmirea fictivă a unor contracte de consultată juridică cu cabinetul de avocatura al soției inculpatului A.S., fără ca aceasta să presteze vreo activitate juridica efectivă, sunt de natură a genera o gravă perturbare a ordinii publice atât sub aspectul respectării legii de către persoanele aflate în funcții elective, cât și cu privire onestitatea care trebuie să guverneze mediul de afaceri.

Așadar, condiția pericolului public solicitată de lege există și este conturat fără dubiu, iar rezonanța faptei de genul celei presupus a fi comise de inculpat este actuală și suscită interes cel puțin sub aspectul modului de acțiune a organelor statului. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., acordarea liberării provizorii pe cauțiune este atributul instanței care urmează a aprecia dacă liberarea provizorie pe cauțiune poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive față de interesul public pe care îi justifică luarea măsurii arestului preventiv și care vizează, printre altele, și buna administrare a justiției. Altfel spus, se impune a se verifică dacă, odată lăsat în libertate, nu există riscul ca inculpatul să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968). În cauză, printre temeiurile arestării s-au aflat cazurile prev. de art. 148 lit. b) și c) C. proc.

pen. constând în aceea că după ce a aflat din mass-media că se derulează acte de urmărire penală față de inculpatul A.S., inculpatul S.C. a procedat la ștergerea datelor din calculatorul său, dar și din faptul că se prevala de relație de prietenie cu inculpatul A.S. pentru a facilita rezolvarea diverselor probleme de competența primarului sau a unor servicii sau compartimente ale primăriei, așa cum rezultă din procesele-verbale de redare are a interceptărilor și a proceselor-verbale de supraveghere operativă, evident că în schimbul obținerii unor foloase materiale, aspecte care conduc la concluzia că persoana inculpatului nu poate fi dincolo de orice bănuială în privința comportamentului său onest raportat la procedura ce se derulează împotriva sa.

De asemenea, inculpatul nu a convins că a înțeles și și-a asumat condițiile și obligațiile prevăzute de lege în timpul liberării provizorii, existând riscul încălcării acestora în cazul admiterii cererii, concluzia fiind fundamentată pe caracterul formal al îndeplinirii de către inculpat a obligației de depunere a cauțiunii. În acest sens este de observat că art. 160 5 alin. (1) C. proc. pen. statuează că prin depunerea cauțiunii se garantează de către învinuit sau inculpat respectarea obligațiilor care îi revin în timpul liberării provizorii.

Această dispoziție se completează cu textul alin. (3) din același articol unde se precizează că „consemnarea cauțiunii se face pe numele învinuitului sau inculpatului și la dispoziția instanței care a stabilit cuantumul cauțiunii". Coroborarea acestor dispoziții conduce la concluzia că prin depunerea unei cauțiuni, inculpatul sau învinuitul își asumă benevol grevarea efectivă a propriului patrimoniu, prezent sau viitor, constituind un factor suplimentar de constrângere generat de posibilitatea pierderii cauțiunii în caz de revocare a beneficiului liberării provizorii. În cauză inculpatul a creat doar o aparență a îndeplinirii acestei obligații deoarece suma de bani stabilită de către instanță cu titlu de cauțiune nu a fost consemnată pe numele inculpatului, ci este depusă în contul unei persoane care nu are legătură cu cauza.

Chiar dacă această persoană a solicitat indisponibilizarea sumei cu acest titlu, există serioase dubii cu privire la o eventuală executare potrivit art. 160 5 alin. (5) C. proc. pen. atâta timp cât titularul contului nu este subiect al vreunui raport juridic penal și nu are stabilite obligații de natură penală. Mai mult, nu există nicio certitudine că această sumă, chiar ridicată ca și cuantum, este de natură a asigura scopul instituit prin art. 160 5 alin. (1) C. proc. pen. atâta timp cât nu este probată o contribuție efectivă a inculpatului, întreaga sumă provenind din conturile acestui terț, astfel că, practic, asupra inculpatului factorul de constrângere arătat este inexistent.

Toate argumentele arătate conduc la concluzia că în cauză nu sunt elemente suficiente pentru a conchide că acordarea beneficiului liberării provizorii pe cauțiune ar satisface scopul pentru care s-a luat măsura arestării preventive, respectiv buna desfășurare a procesului penal și protejarea valorilor specifice noțiunii de ordine publică și că punerea în libertate a inculpatului, chiar subsumată unor obligații sau garanții, nu ar provoca o reală tulburare a ordinii și liniștii publice. Pentru aceste motive instanța conchide că pentru buna desfășurare a procesului penal se impune privarea de libertate a inculpatului astfel că în temeiul art. 160 4 și urm. C. proc. pen. cererea acestuia de liberare provizorie pe cauțiune a fost respinsă ca netemeinică.

Împotriva acestei hotărâri, Încheierea nr. 147 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, în termen legal, s-a exercitat calea de atac a recursului de către inculpatul S.C. Se solicită ca în rejudecare să se dispună admiterea cererii de liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpat, în temeiul art. 160 8a alin. (2) și (3) C. proc. pen., cu consecința dispunerii punerii în libertate provizorie a inculpatului, stabilindu-i obligațiile ce urmează a fi respectate. Inițial instanța a admis în principiu cererea pentru ca ulterior analizând cererea pe fond a prezentat aspecte de inadmisibilitate, existând astfel contradicție între soluție și motivare. Inculpatul nu are antecedente penale și acesta nu a fost implicat în derularea vreunei proceduri judiciare finalizate cu o soluție de netrimitere în judecată.

Conduita inculpatului înainte de comiterea pretinsei fapte, precum și situația personală și familială a acestuia constituie argumente în favoarea dispunerii liberării provizorii pe cauțiune. Inculpatul este administrator delegat al unei societăți comerciale cu o cifră de afaceri anuală de aproximativ 20 milioane euro. Mai solicită a se avea în vedere și starea de sănătate a acestuia, care trebuie luată în calcul în contextul acestei analize având în vedere că, în cazul unui inculpat cu o stare de sănătate precară o măsură privativă de libertate se poate dovedi a fi disproporțională. Inculpatul suferă de spondiloză cervico-lombară, acesta având nevoie de tratament conservator balneo-fizio-kinetoterapeutic și de o reevaluare lunară neurochirurgicală.

În abstracto, este clar că se poate susține faptul că toate acestea pot fi luate chiar și în sistemul ANP, însă este clar că in concreto măsurile medicale prescrise nu vor fi realizate conform indicațiilor medicale. Nu s-a analizat vădita inechitate procesuală raportat la anchetarea în cauză și a altor persoane pentru aceeași acuzație însă fără privarea lor de libertate. Inculpatul nu este o persoană publică, nu exercită o funcție electivă, este acuzat de fapte de corupție, nonviolente. Se arată că suma destinată ca și cauțiune a fost strânsă într-un timp record, de la mai multe persoane. În mod greșit s-a apreciat că sumele primite de la membrii familiei inculpatului nu afectează patrimoniul acestuia, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale în materie nu conțin astfel de cerințe.

Instanța de recurs retine următoarele: Prin Încheierea penală nr. 131 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj în baza art. 149 1 alin. (9) C. proc. pen. s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului S.C.M. pe o durată de 29 zile, cu începere de la 11 noiembrie 2011 ora 00:30 și până la 9 decembrie 2011 ora 00:30, sub aspectul comiterii infracțiunii de dare de mită în formă continuată prev. de art. 255 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea 41 alin. (2) C. pen. Prin aceeași încheiere s-a dispus luarea măsurii arestării preventive și față inculpatul A.S.

În fapt, în sarcina inculpatului S.C.M. se reține că în perioada 2010 - 2011 a remis inculpatului A.S., primar al municipiului Cluj-Napoca, prin intermediul cabinetului de avocatură al soției acestuia din urmă, o sumă echivalentă cu 45.000 euro pentru a interveni în favoarea societății B.V., în sensul încheierii și derulării fără incidente a unui contract de salubrizare, contract ce a fost încheiat în 2010 pe o durată de 8 ani. Hotărârea de arestare a rămas definitivă prin respingerea recursurilor inculpaților pe calea Încheierii nr. 4074 din 21 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dincolo de analiza temeiurilor arestării - s-a reținut incidența dispozițiilor art. 148 lit. b), c) și f) C. proc.

pen. pentru ca în recurs să fie analizate în profunzime juridică și trunchiate parțial în susținere aceste cazuri de arestare -, semnificativ pentru abordarea instituției liberării provizorii în speța de față sunt următoarele: Instanța învestită cu soluționarea unei cereri de liberare provizorie pe cauțiune, constatând că sunt îndeplinite cerințele legale, precum în cazul de față, va proceda la analizarea cererii și sub aspectul temeiniciei sale, deoarece simpla constatare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 160 4 alin. (1) C. proc. pen. nu obligă instanța la a-l pune în libertate provizorie pe inculpat. Așadar critici pe acest palier juridic, al motivării soluției, al unor eventuale contradicții procesuale între soluție și motivare, nu sunt de constatat.

Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 pronunțată în interesul legii, instanța de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a inculpatului. Inculpatul a negat vreo implicare în săvârșirea infracțiunilor pentru care este cercetat, deși expres în fața instanței de fond a cererii nu a ridicat obiecțiuni în acest domeniu, circumscriindu-se pe deplin juridic cadrului de dezbatere juridică a unei astfel de cereri de liberare provizorii.

Curtea a constatat cu deplin drept că în cauză există indicii temeinice în sensul art. 143 C. proc. pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis faptele pentru care este cercetat, în acest sens fiind probele și indiciile temeinice prezentate cu ocazia luării măsurii arestului preventiv, respectiv: procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaților emise de către judecător, procesele-verbale de supraveghere operativă a inculpatului S.C., declarația învinuitei A.M. declarația inculpatului A.S., declarațiile inculpatului S.C.M., declarațiile martorei I.O., procesele-verbale de percheziție (percheziții efectuate în baza autorizațiilor emise de către judecător), planșe fotografice, contractul de prestări de servicii de salubrizare din data de 28 octombrie 2010 încheiat între Compania de Salubritate B.V.

SA și Municipiul Cluj-Napoca, autorizație de funcționare emisă de Municipiul Cluj-Napoca la data de 8 octombrie 2010 pentru Compania de Salubritate B.V. SA, hotărârea emisă de Consiliul Local al Municipiului Cluj emisă la data de 30 noiembrie 2010 privind exclusivitatea prestării serviciilor de salubrizare menajeră pe raza municipiului Cluj de către SC R.G. SRL pe sectorul 1 și respectiv Compania de Salubritate B.V. SA pe sectorul 2, acte și caietul de sarcini ce au fost depuse cu ocazia organizării licitației pentru stabilirea condițiilor de desfășurare a activităților specifice serviciului de salubrizare pentru Municipiul Cluj-Napoca, contracte de asistență juridice încheiate între cabinetul de avocatură al învinuitei A.M.

și diferite firme. Temeiurile obiective și materiale avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și subzistă, probele administrate până în acest moment procesual neaducând modificări, sub acest aspect, în privința constatărilor instanței care a dispus arestarea inculpatului. Pe de altă parte, în cazul de față se poate observa că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului nu depășesc 18 ani închisoare și, totodată, în cauză nu există date în sensul cerut de dispozițiile art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen.

La dosar a fost depusă dovada de consemnare a cauțiunii în sumă de 1.000.000 RON stabilită de instanță la termenul de judecată din data de 25 noiembrie 2011. Raportat la acest subiect nu sunt de făcut critici, totul fiind abordat într-un cadru de legalitate, comentariile judecătorului cererii privitoare la aspectele patrimoniale, caracterul formal al îndeplinirii de către inculpat a obligației de depunere a cauțiunii, fiind în afara sferei de analiză strict legală a situației concrete. Chiar fiind îndeplinite cerințele de admisibilitate la care s-a făcut referire mai sus, este necesară examinarea cererii de liberare provizorie și sub aspectul oportunității sau al temeiniciei sale, conform dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) și (6) C. proc.

pen., temeinicie care se apreciază în funcție de gradul de pericol social concret al faptei comise și, bineînțeles, de pericolul pe care l-ar putea reprezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpatului. Din această perspectivă, liberarea provizorie pe cauțiune este o măsură preventivă limitativă de drepturi instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puțin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte periculoase. Aplicarea dispozițiilor legale care reglementează această instituție se poate justifica în cazul unor infracțiuni mai puțin grave luându-se în considerare și încrederea pe care o poate oferi inculpatul că lăsat în libertate nu va săvârși și alte infracțiuni și își va îndeplini obligațiile ce i se impun.

În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că instanța europeană a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea pe cauțiune: riscul că acuzatul să nu se prezinte la proces, posibilitatea ca în cazul eliberării, acesta să încerce să împiedice desfășurarea procesului, să comită alte infracțiune, ori să tulbure ordinea publică (cauza SBC contra Regatului Unit - 19 iunie 2001; cauza Smirnova contra Rusiei - 25 iulie 2003; Stogmuler contra Austriei - 10 noiembrie 1969; Wemhoff contra Germaniei - 27 iunie 1968; cauza Matznetter contra Austriei - 10 nov. 1969 și Letellier contra Franței - 26 iunie 1991). În cauză activitatea presupus infracțională a inculpatului este legată de persoana inculpatului A.S., primar al localității, și atribuțiile de serviciu ale acestuia, astfel că interesul public este unul major deoarece consecințele acțiunilor acestora sunt de natura a afecta o întreagă comunitate.

Din această perspectivă, metoda adoptată de către inculpatul - petent de a disimula actele de dare de mită prin întocmirea fictivă a unor contracte de consultată juridică cu cabinetul de avocatura al soției inculpatului A.S., fără ca aceasta să presteze vreo activitate juridica efectivă, sunt de natură a genera o gravă perturbare a ordinii publice atât sub aspectul respectării legii de către persoanele aflate în funcții elective, cât și cu privire onestitatea care trebuie să guverneze mediul de afaceri. Așadar, condiția pericolului public solicitată de lege există și este conturat fără dubiu, iar rezonanța faptei de genul celei presupus a fi comise de inculpat este actuală și suscită interes cel puțin sub aspectul modului de acțiune a organelor statului.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen acordarea liberării provizorii pe cauțiune este atributul instanței care urmează a aprecia dacă liberarea provizorie pe cauțiune poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive față de interesul public pe care îi justifică luarea măsurii arestului preventiv și care vizează, printre altele, și buna administrare a justiției. Altfel spus, se impune a se verifică dacă, odată lăsat în libertate, nu există riscul ca inculpatul să împiedice aplicarea justiției. Or, inculpatul nu a convins că a înțeles și că și-a asumat condițiile și obligațiile prevăzute de lege pe timpul eventualei liberări provizorii, existând riscul încălcării acestora în cazul admiterii cererii.

Toate argumentele arătate conduc la concluzia că în cauză nu sunt elemente suficiente pentru a conchide că acordarea beneficiului liberării provizorii pe cauțiune ar satisface scopul pentru care s-a luat măsura arestării preventive, respectiv buna desfășurare a procesului penal și protejarea valorilor specifice noțiunii de ordine publică și că punerea în libertate a inculpatului, chiar subsumată unor obligații sau garanții, nu ar provoca o reală tulburare a ordinii și liniștii publice. Pentru aceste motive instanța de fond a conchis cu deplin temei că pentru buna desfășurare a procesului penal se impune privarea de libertate a inculpatului astfel că în temeiul art. 160 4 și urm. C. proc. pen.

cererea acestuia de liberare provizorie pe cauțiune a fost respinsă justificat ca netemeinică. Chestiunile vizând starea de sănătate a acestuia sau echitatea procesuală cu altor învinuiți cercetați în speță în libertate, deși semnificative, nu primează în fața acestor considerente ce reclamă continuarea stării de arest în care se află inculpatul. În consecință implicit recursul de față are aceeași soartă juridică, a respingerii sale ca nefondat, pe considerentele art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.C. împotriva Încheierii nr. 147 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 1569/33/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 9 decembrie 2011.