ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 3 martie 2010, reclamantul V.T., în calitate de nepot de fiu al lui V.A., a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat acesta la plata sumei de peste 100.000 de euro echivalent în lei la data plății, „maxim pe cât posibil”, pretenții reprezentând despăgubiri datorate reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Satu Mare, prin sentința civilă nr. 420/ D din 23 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea reclamantului; a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., iar ulterior decedat în raionul D., pe teritoriul fostei U.R.S.S., la data de 12 aprilie 1945; a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății, pretenții reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a măsurii administrative; a respins restul pretențiilor formulate de reclamant. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că bunicul reclamantului V.A.

a fost prizonier de război și a decedat la data de 16 aprilie 1945 în raionul D., U.R.S.S. Astfel, tatăl reclamantului V.I. a rămas orfan de tată la vârsta de 9 ani. Prima instanță a reținut că măsura administrativă constând în efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înțelesul art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat cu dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Apreciind că decesul antecesorului reclamantului a fost determinat de măsura administrativă cu caracter politic, coroborat cu scopul declarat și urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009, tribunalul a decis întemeiată cererea sub aspectul cuantumului pretențiilor solicitate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Satu Mare, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare. S.R., reprezentat de M.F.P. a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând că s-a făcut o supraevaluare a despăgubirilor cu toate că nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale, urmare a măsurilor luate. A susținut totodată că repararea prejudiciului cauzat a fost instituită prin O.U.G. nr. 214/1999, Decretul - Lege nr. 118/1990, astfel că prin acestea s-a acoperit în totalitate prejudiciul și se impune evitarea unei duble reparații, iar modalitatea de reparare este prevăzută în art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a solicitat admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței, iar în rejudecare, acordarea unor despăgubiri, daune morale într-un cuantum redus, invocând că este netemeinică hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor acordate, acestea fiind prea mari raportat la perioada în care s-a luat măsura administrativă în mod abuziv. Ulterior, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat faptul că prizonieratul, ca și deportarea, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative și nu are caracter politic de drept și se situează din punct de vedere al dispunerii înainte de 6 martie 1945. A invocat și faptul că sentința este nelegală sub aspectul cuantumului daunelor morale, având în vedere prevederile O.U.G.

nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 221/2009, în speță cuantumul daunelor fiind limitat la suma de maxim 2.500 euro. Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 68/2011-A din 15 martie 2011, a admis apelurile formulate în cauză, a schimbat sentința civilă atacată și a micșorat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de la suma de 100.000 euro la suma de 10.000 euro, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca neîntemeiate c riticile formulate de apelanți sub aspectul că măsura administrativă de prizonierat a bunicului reclamantului în U.R.S.S., unde a și decedat în 12 aprilie 1945, nu are caracter politic. În mod corect instanța de fond a reținut caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat considerând că această măsură întrunește toate criteriile de care depinde acest caracter și care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Măsura luată împotriva bunicului reclamantului, prizonieratul, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative. Analizată fiind, însă, prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, deportarea și prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”.

De altfel prizonieratul, ca și deportarea, constituie măsuri administrative abuzive recunoscute de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunțate în chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.

Curtea a apreciat, ca nefondate, susținerile privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamant, respectiv că măsura abuzivă a prizonieratului a fost luată anterior perioadei de referință prevăzute de lege, respectiv 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva tatălui reclamantei, a fost luată de statul sovietic înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situație în care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală, în cazul de față antecesorul reclamantului decedând în lagărul de prizonier din U.R.S.S., conform actelor de stare civilă mai sus enunțate.

Instanța de apel a statuat că, în concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva bunicului reclamantului nu numai că a continuat și după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia. Așadar, nu se poate susține că la luarea măsurii prizonieratului, statul român nu a avut nici o contribuție și nu a avut nici o culpă și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi. Apreciind altfel, s-ar ajunge la încălcarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații în care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic.

Ori, jurisprudența Curții de Apel Oradea este constantă în a aprecia că și măsura prizonieratului și deportării luată după 23 august 1944 se încadrează între măsurile administrative abuzive cu caracter politic, ce se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 221/2009, dar această măsură a încetat nu datorită intervenției S.R., ci datorită faptului că acesta a decedat. Referitor la criticile formulate de apelanți cu privire la faptul că măsurile reparatorii pentru prizonierat ale populației civile în lagăre de concentrare în străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 prin O.G.

nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 și că, acordându-se daune morale și în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparație, Curtea a stabilit că nu sunt întemeiate. Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Acest act normativ are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent. Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța consideră însă că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

Curtea a susținut că a aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația, paragraf 81). Curtea a apreciat că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O. Curtea de apel a apreciat ca fiind fondate criticile formulate de apelanți privind reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, însă nu în limitele O.U.G. nr. 62/2010, care prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale a declarat neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II al O.U.G.

nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, ci la practica Curții în materie care în situații similare a acordat moștenitorilor celor decedați urmare a măsurii luate, doar o sumă de 10.000 de euro astfel că, instanța de fond a cuantificat greșit despăgubirile cuvenite acestuia. Chiar raportat la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale și a celor materiale, cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de fond este discordant cu această practică, astfel că se impune diminuarea acestora conform celor expuse. Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.R. prin M.F.P., critica formulată vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, considerat a fi supraevaluat.

A invocat și dispoziția nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale arătând că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale, fiind declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. La termenul de judecată din data de 6 martie 2012, Înalta Curte a supus dezbaterii aspectul de ordine publică privind aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamant, al cărui bunic a fost prizonier de război în U.R.S.S.

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Astfel, cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, autorul reclamantului a fost prizonier de război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de după 23 august 1944. Situația dedusă judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantului, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989. În consecință, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit regimului comunist,

iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 6 martie 1945. Deși prin motivele de recurs pârâtul a invocat aplicabilitatea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenței, în cauză, a Legii nr. 221/2009. Or, potrivit celor reținute în analiza recursului pârâtului, incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că nu se mai pune problema aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În consecință, criticile prin care pârâtul invocă aplicabilitatea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale susmenționate nu se mai impun a fi analizate, soluția de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale, pronunțată în apel, fiind justificată de inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009, sens în care se va înlocui motivarea din decizia recurată. Dat fiind că situația de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 este irelevant cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale precum și criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță reclamantului, ce nu se mai impun a fi analizate, având în vedere cele reținute anterior.

Așa fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte, urmează în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să admită recursul declarat de pârât, să modifice decizia recurată și schimbând sentința tribunalului să respingă cererea formulată de reclamantul V.T., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Satu - Mare împotriva deciziei nr. 68/2011-A din 15 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată, în sensul că, schimbă, în tot, sentința nr. 420/ D din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă și respinge acțiunea reclamantului. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.