ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

La data

de 3 martie 2010, reclamantul V.T., în calitate de nepot de fiu al lui V.A., a

chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. pentru ca prin hotărâre

judecătorească să fie obligat acesta la plata sumei de peste 100.000 de euro

echivalent în lei la data plății, „maxim pe cât posibil”, pretenții

reprezentând despăgubiri datorate reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009.

Învestit

cu soluționarea cauzei, Tribunalul Satu Mare, prin sentința civilă nr. 420/ D

din 23 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea reclamantului; a constatat

caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul

reclamantului, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe

teritoriul fostei U.R.S.S., iar ulterior decedat în raionul D., pe teritoriul

fostei U.R.S.S., la data de 12 aprilie 1945; a obligat pârâtul la plata sumei

de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății, pretenții reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a măsurii

administrative; a respins restul pretențiilor formulate de reclamant.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că bunicul reclamantului V.A. a fost

prizonier de război și a decedat la data de 16 aprilie 1945 în raionul D., U.R.S.S.

Astfel, tatăl reclamantului V.I. a rămas orfan de tată la vârsta de 9 ani.

Prima

instanță a reținut că măsura administrativă constând în efectuarea

prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură

administrativă abuzivă în înțelesul art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat

cu dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul - Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri.

Apreciind

că decesul antecesorului reclamantului a fost determinat de măsura

administrativă cu caracter politic, coroborat cu scopul declarat și urmărit de

legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009, tribunalul a decis întemeiată

cererea sub aspectul cuantumului pretențiilor solicitate.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Satu Mare, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

S.R.,

reprezentat de M.F.P. a criticat hotărârea instanței de fond pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând că s-a făcut o supraevaluare a

despăgubirilor cu toate că nu s-a făcut dovada deteriorării situației

materiale, urmare a măsurilor luate. A susținut totodată că repararea

prejudiciului cauzat a fost instituită prin O.U.G. nr. 214/1999, Decretul - Lege

nr. 118/1990, astfel că prin acestea s-a acoperit în totalitate prejudiciul și

se impune evitarea unei duble reparații, iar modalitatea de reparare este

prevăzută în art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin

motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a solicitat

admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței, iar în rejudecare,

acordarea unor despăgubiri, daune morale într-un cuantum redus, invocând că

este netemeinică hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor acordate, acestea

fiind prea mari raportat la perioada în care s-a luat măsura administrativă în

mod abuziv.

Ulterior,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat faptul că prizonieratul,

ca și deportarea, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmarea

unei condamnări, ci a unei măsuri administrative și nu are caracter politic de

drept și se situează din punct de vedere al dispunerii înainte de 6 martie

1945.

A invocat

și faptul că sentința este nelegală sub aspectul cuantumului daunelor morale,

având în vedere prevederile O.U.G. nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 221/2009,

în speță cuantumul daunelor fiind limitat la suma de maxim 2.500 euro.

Curtea

de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 68/2011-A din 15 martie

2011, a admis apelurile formulate în cauză, a schimbat sentința civilă atacată

și a micșorat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de la suma de

100.000 euro la suma de 10.000 euro, a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca neîntemeiate c

riticile formulate de

apelanți sub aspectul că măsura administrativă de prizonierat a bunicului

reclamantului în U.R.S.S., unde a și decedat în 12 aprilie 1945, nu are

caracter politic.

În mod

corect instanța de fond a reținut caracterul politic al măsurii administrative

de prizonierat considerând că această măsură întrunește toate criteriile de

care depinde acest caracter și care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Măsura

luată împotriva bunicului reclamantului, prizonieratul, nu este din punct de

vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri

administrative.

Analizată

fiind, însă, prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999,

respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, deportarea și prizonieratul satisfac

criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al

măsurii.

Astfel,

potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu

caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități

având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea

în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”.

De

altfel prizonieratul, ca și deportarea, constituie măsuri administrative

abuzive recunoscute de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin.

(2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată

în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații

lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile

de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunțate în

chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945,

precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.

Curtea a

apreciat, ca nefondate, susținerile privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009

cu privire la reclamant, respectiv că măsura abuzivă a prizonieratului a fost

luată anterior perioadei de referință prevăzute de lege, respectiv 06 martie 1945

– 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva tatălui

reclamantei, a fost luată de statul sovietic înainte de 6 martie 1945, Rusia la

data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situație în care S.R. nu

poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale

unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate

corporală și siguranță personală, în cazul de față antecesorul reclamantului

decedând în lagărul de prizonier din U.R.S.S., conform actelor de stare civilă

mai sus enunțate.

Instanța

de apel a statuat că, în concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate

împotriva bunicului reclamantului nu numai că a continuat și după 6 martie

1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice și a

acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul

acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.

Așadar,

nu se poate susține că la luarea măsurii prizonieratului, statul român nu a

avut nici o contribuție și nu a avut nici o culpă și, prin urmare, nu ar putea

fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate

cetățenilor săi.

Apreciind

altfel, s-ar ajunge la încălcarea principiului egalității în fața legii, care

presupune instituirea unui tratament egal pentru situații în care, în funcție

de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situațiile în care se află anumite

categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea

de tratament juridic.

Ori,

jurisprudența Curții de Apel Oradea este constantă în a aprecia că și măsura

prizonieratului și deportării luată după 23 august 1944 se încadrează între

măsurile administrative abuzive cu caracter politic, ce se circumscriu

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, dar această măsură a încetat nu datorită

intervenției S.R., ci datorită faptului că acesta a decedat.

Referitor

la criticile formulate de apelanți cu privire la faptul că măsurile reparatorii

pentru prizonierat ale populației civile în lagăre de concentrare în

străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul – Lege nr. 118/1990,

republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 prin O.G. nr.

105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 și că, acordându-se

daune morale și în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparație,

Curtea a stabilit că nu sunt întemeiate.

Legea nr.

221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut

obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative

asimilate acestora.

Acest

act normativ are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja

stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor

penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a

dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară,

acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul

Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente;

repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Referitor

la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în

baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a

obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale. Instanța consideră însă că, această decizie nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data

pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate

ulterior pronunțării sale.

Curtea a

susținut că a aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct

aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în

funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat

aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind

determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor

aflate în cauză.

Pe de

altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul

Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006

privind cauza B. c/a Croația, paragraf 81).

Curtea a

apreciat că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși

s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar

încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice

discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce

ar contravine art. 14 din C.E.D.O.

Curtea

de apel a apreciat ca fiind fondate criticile formulate de apelanți privind

reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, însă nu în

limitele O.U.G. nr. 62/2010, care prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții

Constituționale a declarat neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II

al O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, ci

la practica Curții în materie care în situații similare a acordat moștenitorilor

celor decedați urmare a măsurii luate, doar o sumă de 10.000 de euro astfel că,

instanța de fond a cuantificat greșit despăgubirile cuvenite acestuia.

Chiar

raportat la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale și a celor materiale,

cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de fond este discordant cu

această practică, astfel că se impune diminuarea acestora conform celor expuse.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs S.R. prin M.F.P., critica formulată vizând cuantumul despăgubirilor

acordate reclamantului, considerat a fi supraevaluat. A invocat și dispoziția nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale arătând că în prezent nu

mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale, fiind declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

La

termenul de judecată din data de 6 martie 2012, Înalta Curte a supus dezbaterii

aspectul de ordine publică privind aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu

privire la reclamant, al cărui bunic a fost prizonier de război în U.R.S.S.

Înalta

Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, cum reiese

din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt

reținute de instanțele de fond, autorul reclamantului a fost prizonier de

război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea

promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta

pentru perioada de după 23 august 1944.

Situația dedusă

judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ

prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Fără a nega traumele

prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantului, Înalta Curte

constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de

prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință

privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a

măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă,

respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22

decembrie 1989.

În consecință, legea

nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și

nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor

determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior,

derulându-se și după 6 martie 1945.

Deși

prin motivele de recurs pârâtul a invocat aplicabilitatea în speță a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă

stabilirii incidenței, în cauză, a Legii nr. 221/2009.

Or, potrivit celor

reținute în analiza recursului pârâtului, incidența Legii nr. 221/2009 este

exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că nu

se mai pune problema aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății de

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În consecință,

criticile prin care pârâtul invocă aplicabilitatea, în cauză, a Deciziei Curții

Constituționale susmenționate nu se mai impun a fi analizate, soluția de

respingere a cererii privind acordarea daunelor morale, pronunțată în apel,

fiind justificată de inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009, sens în

care se va înlocui motivarea din decizia recurată.

Dat fiind că situația

de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 este

irelevant cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale precum

și criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță

reclamantului, ce nu se mai impun a fi analizate, având în vedere cele reținute

anterior.

Așa

fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reținute de

instanța de apel, Înalta Curte, urmează în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3)

C. proc. civ., să admită recursul declarat de pârât, să modifice decizia

recurată și schimbând sentința tribunalului să respingă cererea formulată de

reclamantul V.T., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Satu -

Mare împotriva deciziei nr. 68/2011-A din 15 martie 2011 a Curții de Apel Oradea,

secția civilă mixtă.

Modifică

decizia recurată, în sensul că, schimbă, în tot, sentința nr. 420/ D din 23

aprilie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă și respinge acțiunea

reclamantului.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.