ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1288/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 18 mai 2009, reclamanții S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. și S.Z.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.

obligarea acesteia la emiterea titlului de plată pe numele reclamanților pentru suma de 500.000 RON, pentru cererea de opțiune înregistrată cu nr. 07446 din 30 octombrie 2008; pentru suma de 500.000 RON, pentru cererea de opțiune înregistrată cu nr. 09754 din 12 februarie 2009 și pentru suma de 58.762 RON, pentru cererea de opțiune înregistrată cu nr. 09755 din 12 februarie 2009; la virarea în contul reclamanților a sumelor de 500.000 RON și respectiv a sumei de 58.762 RON; la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere de la data rămânerii irevocabile a sentinței și până la data emiterii titlurilor de plată; la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, de la data rămânerii irevocabile a sentinței și până la virarea sumelor de 500.000 RON, respectiv a sumei de 58.762 RON.

În motivare, s-a arătat că au fost emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deciziile nr. 2631 din 28 august 2008, nr. 3441 din 10 noiembrie 2008 și 3442 din 10 noiembrie 2008, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii pentru trei imobile ce au aparținut antecesorilor reclamanților. Prin cererile de opțiune înregistrate de către reclamanți, o parte a sumei stabilite cu titlu de măsuri reparatorii a fost convertită în acțiuni la Fondul Proprietatea, pentru restul solicitându-se ca, în termen de 15 zile calendaristice de la înregistrarea cererilor de opțiune sau cel mai târziu în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 urmare a emiterii titlurilor de plată, să fie virate în conturile reclamanților sumele ce fac obiectul prezentei acțiuni.

După emiterea deciziilor arătate, reclamanții au formulat cereri de punere în executare a deciziilor, dar pârâta nu a răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 prin emiterea titlului de plată și virarea sumei cuvenite. Au mai arătat că dispozițiile aplicabile în materie sunt cele cuprinse în art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranșe, pe parcursul a 2 ani, până la concurența sumei de 500.000 RON și că aceste prevederi încalcă art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europeane a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, principiul soluționării cererii într-un termen rezonabil și atributele dreptului de proprietate.

Au invocat jurisprudența C.E.D.O. în materie (Cauza B. împotriva României, Cauza Ramadhi și alți cinci împotriva Albaniei, etc.) și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocând prevederile art. 18 2 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 și art. 18 2 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora emiterea titlului de plată și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoanele îndreptățite se va dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul A.N.R.P., în ordinea depunerii cererilor de opțiune.

Pe fondul cauzei, pârâta a apreciat ca neîntemeiate capetele de cerere privind emiterea titlului de plată și plata despăgubirilor în numerar, pentru aceleași considerente, legate de caracterul special al prevederilor cuprinse în textul Legii nr. 247/2005, care condiționează emiterea titlurilor de plată și plata efectivă de existența disponibilităților bănești. În ce privește solicitarea privind acordarea de daune cominatorii, pârâta a relevat că aceasta este incompatibilă cu specificul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii și cu cea a contenciosului administrativ, întrucât nu a fost dovedită culpa instituției, reclamanții având la dispoziție procedura prevăzută de art. 580 2 și 580 3 C. proc.

civ. 2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința civilă nr. 411/2009 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâți; a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanți; a obligat pârâta A.N.R.P. să emită, în numele reclamanților titluri de plată în baza: 1. cererii de opțiune nr. 07446 din 30 octombrie 2008, după cum urmează: - pentru suma de 250.000 RON în favoarea reclamantei S.S.M., iar pentru suma de câte 83.333,34 RON, în favoarea fiecăruia dintre reclamanții S.A.P., S.M.E. și S.J.I.J., aferente deciziei de despăgubire nr. 2631 din 28 august 2008; 2. cererii de opțiune nr. 09754 din 12 februarie 2009 după cum urmează: - pentru suma de 250.000 RON în favoarea reclamantei S.S.M., iar pentru suma de câte 83.333,34 RON, în favoarea fiecăruia dintre reclamanții S.A.P., S.M.E.

și S.J.I.J., aferente deciziei de despăgubire nr. 3441 din 10 noiembrie 2008; 3. cererii de opțiune înregistrată sub nr. 09755 din 12 februarie 2009, aferente deciziei de despăgubire nr. 3442 din 10 noiembrie 2008; a obligat pârâta A.N.R.P. să vireze în conturile indicate de către reclamanți, sumele mai sus arătate, urmare a emiterii titlurilor de plată și a respins petitele privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: În ce privește excepția prematurității acțiunii, instanța de fond a apreciat că aceasta este nefondată, având în vedere caracterul vătămător al întârzierii nejustificate din partea pârâtei de a realiza afectiv drepturile patrimoniale ale reclamanților.

A mai considerat că a da preeminență legii speciale care prevede că termenul de plată curge de la data disponibilităților financiare, paralizează dreptul reclamanților cu privire la realizarea efectivă a plății și ar însemna a recunoaște autorității publice o marjă exorbitantă de apreciere, ce ar expune reclamanta unor așteptări temporale și incertitudini cu privire la realizarea efectivă a dreptului. Pe fondul cauzei, s-a reținut că petitul având ca obiect obligarea A.N.R.P. la emiterea titlurilor de plată pentru sumele ce fac obiectul litigiului este pe deplin îndreptățit, în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., în concret, cu hotărârea dată în Cauza Ramadhi și alți cinci împotriva Albaniei, care statuează că și o decizie a unei autorități administrative definitive trebuie pusă în aplicare, ca și o hotărâre judecătorească.

Sub acest aspect, refuzul emiterii titlurilor de plată constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate, pârâta fiind obligată să ia toate măsurile pentru respectarea deciziilor nr. 2631 din 28 august 2008, nr. 3441 din 10 noiembrie 2008 și nr. 3442 din 10 noiembrie 2008, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistența disponibilităților bănești nefiind un argument care să poată fi opus reclamanților.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la virarea efectivă a sumelor solicitate în contul reclamanților, s-a apreciat că luând în considerare durata fazelor administrative de soluționare a pretențiilor reclamanților și faptul că aceștia ar trebuie să mai aștepte încă 2 ani, fiind condiționați de existența disponibilităților bănești, durata totală a procedurii de realizare a dreptului de proprietate nu mai are caracter rezonabil, reclamanții fiind puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și exorbitantă, care nu poate fi justificată prin rațiunile invocate de către pârâtă. În plus, datorită specificității cauzei, din perspectiva faptului că două dintre deciziile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor mai sus amintite, au ținut cont de cotele succesorale ale reclamanților, s-au stabilit despăgubirile în mod defalcat.

Or, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, despăgubirile în numerar urmează a fi acordate fiecăreia dintre persoanele îndreptățite, în cotele indicate în titlul de despăgubire, raportate la suma prevăzută la art. 14 1 alin. (3). Capetele de cerere vizând plata sumei de 1.000 RON cu titlu de daune cominatorii pe zi de întârziere, au fost respinse ca inadmisibile, reținându-se că procedura contenciosului administrativ nu prevede o atare sancțiune, procedura de executare fiind una aparte, derogatorie de la dreptul comun, potrivit „art. 22 și urm.” din Legea nr. 554/2004. 3. Recursul declarat de A.N.R.P. Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs pârâta A.N.R.P., formulând criticii pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Recurenta consideră că soluția pronunțată este nelegală, atât din perspectiva modului în care a fost soluționată excepția de prematuritate a acțiunii cât și în privința fondului. Sintetizând memoriul de recurs în care nu sunt sistematizate criticile formulate, ci este reluată pe larg situația de fapt, necontestată de altfel, Înalta Curte reține următoarele motive de recurs: 3.1. Ignorarea prevederilor pct. 18 2 1.4 din H.G. nr. 128/2008 în soluționarea excepției prematurității acțiunii. Recurenta afirmă că reclamanții nu pot invoca o vătămare a drepturilor lor, câtă vreme nu a expirat termenul de 15 zile de la data existenței disponibilităților financiare în contul A.N.R.P. 3.2. Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, precum și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg. În cuprinsul acestui motiv recurenta dezvoltă teza potrivit căreia Legea nr. 247/2005 astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 81/2007 este o lege specială ce reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și ca atare, se aplică cu prioritate în raport cu toate celelalte reglementări cu caracter general indicate de prima instanță. Învederează împrejurarea că în cazuri excepționale (cazuri medicale, sociale, etc.) A.N.R.P. poate emite cu prioritate titluri de plată și/sau conversie, însă reclamanții nu s-au prevalat de dispoziția cuprinsă în art. 18 2 pct. 5 din H.G.

nr. 128/2008. În fine, în susținerea punctului său de vedere, recurenta invocă hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în Cauza Beyeler contra Italiei, subliniind necesitatea existenței unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. 4. Apărările formulate de S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. și S.Z.M. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 5 februarie 2010, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimații au insistat asupra necesității ca cererile de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 să fie soluționate într-un termen rezonabil, în condițiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen. Condiționarea soluționării cererilor de opțiune cu privire la plata despăgubirilor de elementul aleatoriu privind existența disponibilităților bănești nu constituie, în opinia intimaților, o justificare pertinentă care să conducă la neemiterea într-un termen rezonabil, a titlului de plată.

Referitor la termenul de doi ani prevăzut de art. 14 1 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, intimații au susținut că este contrar art. 6 din C.E.D.O., pentru că prelungește nejustificat procedura care a demarat în anul 2001 prin formularea notificărilor. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma recursului declarat, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală pentru motivele care succed. 1. Argumente fapt și de drept relevante Intimații-reclamanți S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. și S.Z.M. au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ refuzul recurentei-pârâte de a emite titluri de plată în favoarea lor, în baza celor trei decizii de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere opțiunile exprimate.

La pct. 1.1 al acestei decizii este detaliat contextul factual al cauzei, care nu este supus niciunei contestații. De asemenea, recurenta nu neagă dreptul intimaților de a fi despăgubiți în numerar, ci invocă existența unor limitări introduse prin O.U.G. nr. 81/2007: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opțiune și mai ales, existența disponibilităților financiare. Aceste apărări ale autorității, reiterate și sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Or, luând în considerare intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii, precum și faptul că în baza legislației interne, intimații sunt ținuți să mai aștepte încă doi ani, fiind condiționați și de existența disponibilităților bănești, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă. În concret, răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Referitor la excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată În contextul acestui motiv de recurs recurenta afirmă că dreptul invocat de intimați nu este actual fiindcă el ar fi supus unui termen de 15 zile care curge de la data existenței disponibilităților financiare în contul A.N.R.P.

Pe linia aceluiași raționament, recurenta consideră că intimații ar fi îndrituiți să formuleze cerere de chemare în judecată la expirarea a 15 zile de la data existenței fondurilor bănești respective. Prima instanță a soluționat în mod legal excepția invocată, reținând că existența unui termen de plată nu poate paraliza dreptul reclamanților de a cere verificarea în concret a manierei în care legea este respectată de autoritatea publică și dacă imposibilitatea efectuării plății nu este invocată fără temei. În plus, raționamentul recurentei conține și o eroare de logică de tipul argumentului circular sau cercului vicios, întrucât afirmă că exercitarea controlului judiciar se poate realiza numai în raport de momentul existenței disponibilităților financiare dar, în același timp, neagă dreptul instanței de a verifica dacă această condiție legală este îndeplinită, considerând că dreptul la acțiune al intimaților nu ar fi actual.

1.2. Referitor la aspectele de fond ale cauzei examinate prin prisma reglementării naționale și Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Dispozițiile legale invocate de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins: Art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operațiunilor de plată”.

La rândul său art. 18 1 , din același Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabilește că: „( 1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune. (2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 RON, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.

(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea ”. Din interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor” s-au introdus anumite „limite” pe care nu le poate eluda. Curtea de apel a reținut însă în mod legal că dreptul de creanță pe are îl au intimații împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale iar limitările și condiționările impuse de reglementarea națională nu sunt compatibile cu protecția proprietății asigurată de protocol.

În acest punct trebuie arătat că este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței aferente (blocul de covenționalitate). Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate. În Cauza D.P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.

În această hotărâre s-a mai precizat și că, din moment ce Convenția face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecință, „obligația pentru judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”. În acest context, invocarea de către prima instanță a hotărârilor pronunțate în cauzele B. împotriva României și Ramadhi și alții împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat rațiunile pentru care această jurisprudență a fost citată. Astfel, în cauza B. împotriva României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G.

nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuși, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor”. Deși speța nu era identică cu cea de față, Curtea de apel a decelat în mod corect că rațiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligația impusă de către instanțe autorităților competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.

Cealaltă cauză, Ramadhi și alții împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reținut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului. Cât privește invocarea soluției pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler împotriva Italiei, Înalta Curte constată că această hotărâre la care recurenta se raportează ca fiindu-i favorabilă, conține, în realitate, argumente de substanță în favoarea intimaților-reclamanți.

Astfel, analizând aplicabilitatea la cazul concret a prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, Curtea de la Strasbourg a reținut, în privința existenței unui just echilibru între interesul general al comunității și imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului, că lipsa de claritate a legii și menținerea pe o perioadă îndelungată a stării de incertitudine în privința situației juridice a bunului reclamantului au determinat suportarea de către acesta a unei sarcini disproporționate și excesive. Invocarea de către recurentă a acestei cauze este cu atât mai nepotrivită și contrară interesului său, cu cât în sarcina reclamantului E.B., Curtea a reținut totuși existența unei culpe, ceea ce, în speța de față, necontestat, nu există.

În fine, soluția fondului se impune a fi păstrată și în virtutea principiului subsidiarității în materia protecției internaționale a drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimații și de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la pct. 1 1 , în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat. Ca o consecință, în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va fi obligată recurenta la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimați, reprezentând onorariul de avocat plătit în recurs, ce a fost redus, în raport de volumul muncii îndeplinite de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.R.P. împotriva sentinței civile nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimaților-reclamanți S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. și S.Z.M. suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.