ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1288/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1288/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanțe

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 18 mai 2009, reclamanții

S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. și S.Z.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.

obligarea acesteia la emiterea titlului de plată pe numele reclamanților pentru

suma de 500.000 RON, pentru cererea de opțiune înregistrată cu nr. 07446 din 30

octombrie 2008; pentru suma de 500.000 RON, pentru cererea de opțiune înregistrată

cu nr. 09754 din 12 februarie 2009 și pentru suma de 58.762 RON, pentru cererea

de opțiune înregistrată cu nr. 09755 din 12 februarie 2009; la virarea în contul

reclamanților a sumelor de 500.000 RON și respectiv a sumei de 58.762 RON; la plata

de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere de la data rămânerii

irevocabile a sentinței și până la data emiterii titlurilor de plată; la plata de

daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, de la data rămânerii

irevocabile a sentinței și până la virarea sumelor de 500.000 RON, respectiv a sumei

de 58.762 RON.

În motivare, s-a arătat

că au fost emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deciziile

nr. 2631 din 28 august 2008, nr. 3441 din 10 noiembrie 2008 și 3442 din 10

noiembrie 2008, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii pentru trei imobile ce

au aparținut antecesorilor reclamanților.

Prin cererile de opțiune

înregistrate de către reclamanți, o parte a sumei stabilite cu titlu de măsuri reparatorii

a fost convertită în acțiuni la Fondul Proprietatea, pentru restul solicitându-se

ca, în termen de 15 zile calendaristice de la înregistrarea cererilor de opțiune

sau cel mai târziu în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004

urmare a emiterii titlurilor de plată, să fie virate în conturile reclamanților

sumele ce fac obiectul prezentei acțiuni.

După emiterea deciziilor

arătate, reclamanții au formulat cereri de punere în executare a deciziilor, dar

pârâta nu a răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea

nr. 554/2004 prin emiterea titlului de plată și virarea sumei cuvenite.

Au mai arătat că dispozițiile

aplicabile în materie sunt cele cuprinse în art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005,

Titlul VII, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora sumele aferente despăgubirilor

în numerar se plătesc în două tranșe, pe parcursul a 2 ani, până la concurența sumei

de 500.000 RON și că aceste prevederi încalcă art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 al Convenției Europeane a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

principiul soluționării cererii într-un termen rezonabil și atributele dreptului

de proprietate.

Au invocat jurisprudența

C.E.D.O. în materie (Cauza B. împotriva României, Cauza Ramadhi și alți cinci împotriva

Albaniei, etc.) și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin întâmpinare, pârâta

A.N.R.P. a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocând

prevederile art. 18

2

pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 și art. 18

2

lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora emiterea titlului de plată

și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoanele îndreptățite se va dispune

în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul A.N.R.P.,

în ordinea depunerii cererilor de opțiune.

Pe fondul cauzei, pârâta

a apreciat ca neîntemeiate capetele de cerere privind emiterea titlului de plată

și plata despăgubirilor în numerar, pentru aceleași considerente, legate de caracterul

special al prevederilor cuprinse în textul Legii nr. 247/2005, care condiționează

emiterea titlurilor de plată și plata efectivă de existența disponibilităților bănești.

În ce privește solicitarea

privind acordarea de daune cominatorii, pârâta a relevat că aceasta este incompatibilă

cu specificul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii și cu cea a contenciosului

administrativ, întrucât nu a fost dovedită culpa instituției, reclamanții având

la dispoziție procedura prevăzută de art. 580

2

și 580

3

C.

proc. civ.

apel

Prin sentința civilă

nr. 411/2009 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâți; a admis

în parte acțiunea formulată de către reclamanți; a obligat pârâta A.N.R.P. să emită,

în numele reclamanților titluri de plată în baza:

nr. 07446 din 30 octombrie 2008, după cum urmează:

- pentru suma de 250.000

RON în favoarea reclamantei S.S.M., iar pentru suma de câte 83.333,34 RON, în favoarea

fiecăruia dintre reclamanții S.A.P., S.M.E. și S.J.I.J., aferente deciziei de despăgubire

nr. 2631 din 28 august 2008;

nr. 09754 din 12 februarie 2009 după cum urmează:

- pentru suma de 250.000

RON în favoarea reclamantei S.S.M., iar pentru suma de câte 83.333,34 RON, în favoarea

fiecăruia dintre reclamanții S.A.P., S.M.E. și S.J.I.J., aferente deciziei de despăgubire

nr. 3441 din 10 noiembrie 2008;

înregistrată sub nr. 09755 din 12 februarie 2009, aferente deciziei de despăgubire

nr. 3442 din 10 noiembrie 2008; a obligat pârâta A.N.R.P. să vireze în conturile

indicate de către reclamanți, sumele mai sus arătate, urmare a emiterii titlurilor

de plată și a respins petitele privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În ce privește excepția

prematurității acțiunii, instanța de fond a apreciat că aceasta este nefondată,

având în vedere caracterul vătămător al întârzierii nejustificate din partea pârâtei

de a realiza afectiv drepturile patrimoniale ale reclamanților.

A mai considerat că a

da preeminență legii speciale care prevede că termenul de plată curge de la data

disponibilităților financiare, paralizează dreptul reclamanților cu privire la realizarea

efectivă a plății și ar însemna a recunoaște autorității publice o marjă exorbitantă

de apreciere, ce ar expune reclamanta unor așteptări temporale și incertitudini

cu privire la realizarea efectivă a dreptului.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că petitul având ca obiect obligarea A.N.R.P. la emiterea titlurilor de

plată pentru sumele ce fac obiectul litigiului este pe deplin îndreptățit, în concordanță

cu jurisprudența C.E.D.O., în concret, cu hotărârea dată în Cauza Ramadhi și alți

cinci împotriva Albaniei, care statuează că și o decizie a unei autorități administrative

definitive trebuie pusă în aplicare, ca și o hotărâre judecătorească.

Sub acest aspect, refuzul

emiterii titlurilor de plată constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate,

pârâta fiind obligată să ia toate măsurile pentru respectarea deciziilor nr.

2631 din 28 august 2008, nr. 3441 din 10 noiembrie 2008 și nr. 3442 din 10

noiembrie 2008, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistența disponibilităților

bănești nefiind un argument care să poată fi opus reclamanților.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind obligarea pârâtei la virarea efectivă a sumelor solicitate în

contul reclamanților, s-a apreciat că luând în considerare durata fazelor administrative

de soluționare a pretențiilor reclamanților și faptul că aceștia ar trebuie să mai

aștepte încă 2 ani, fiind condiționați de existența disponibilităților bănești,

durata totală a procedurii de realizare a dreptului de proprietate nu mai are caracter

rezonabil, reclamanții fiind puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și

exorbitantă, care nu poate fi justificată prin rațiunile invocate de către pârâtă.

În plus, datorită specificității

cauzei, din perspectiva faptului că două dintre deciziile Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor mai sus amintite, au ținut cont de cotele succesorale

ale reclamanților, s-au stabilit despăgubirile în mod defalcat.

Or, în conformitate cu

dispozițiile art. 18 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, despăgubirile

în numerar urmează a fi acordate fiecăreia dintre persoanele îndreptățite, în cotele

indicate în titlul de despăgubire, raportate la suma prevăzută la art. 14

1

alin. (3).

Capetele de cerere vizând

plata sumei de 1.000 RON cu titlu de daune cominatorii pe zi de întârziere, au fost

respinse ca inadmisibile, reținându-se că procedura contenciosului administrativ

nu prevede o atare sancțiune, procedura de executare fiind una aparte, derogatorie

de la dreptul comun, potrivit „art. 22 și urm.” din Legea nr. 554/2004.

A.N.R.P.

Împotriva sentinței Curții

de apel a declarat recurs pârâta A.N.R.P., formulând criticii pe care le-a încadrat

în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta consideră că

soluția pronunțată este nelegală, atât din perspectiva modului în care a fost soluționată

excepția de prematuritate a acțiunii cât și în privința fondului.

Sintetizând memoriul de

recurs în care nu sunt sistematizate criticile formulate, ci este reluată pe larg

situația de fapt, necontestată de altfel, Înalta Curte reține următoarele motive

de recurs:

3.1. Ignorarea prevederilor

pct. 18

2

1.4 din H.G. nr. 128/2008 în soluționarea excepției prematurității

acțiunii.

Recurenta afirmă că reclamanții

nu pot invoca o vătămare a drepturilor lor, câtă vreme nu a expirat termenul de

15 zile de la data existenței disponibilităților financiare în contul A.N.R.P.

3.2. Aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, precum și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg.

În cuprinsul acestui motiv

recurenta dezvoltă teza potrivit căreia Legea nr. 247/2005 astfel cum a fost completată

prin O.U.G. nr. 81/2007 este o lege specială ce reglementează o procedură administrativă

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură

și ca atare, se aplică cu prioritate în raport cu toate celelalte reglementări cu

caracter general indicate de prima instanță. Învederează împrejurarea că în cazuri

excepționale (cazuri medicale, sociale, etc.) A.N.R.P. poate emite cu prioritate

titluri de plată și/sau conversie, însă reclamanții nu s-au prevalat de dispoziția

cuprinsă în art. 18

2

pct. 5 din H.G. nr. 128/2008.

În fine, în susținerea

punctului său de vedere, recurenta invocă hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în Cauza

Beyeler contra Italiei, subliniind necesitatea existenței unui raport rezonabil

de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

de S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. și S.Z.M.

Prin întâmpinarea înregistrată

la data de 5 februarie 2010, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimații au insistat

asupra necesității ca cererile de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea

Legii nr. 10/2001 să fie soluționate într-un termen rezonabil, în condițiile în

care Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen. Condiționarea soluționării cererilor

de opțiune cu privire la plata despăgubirilor de elementul aleatoriu privind existența

disponibilităților bănești nu constituie, în opinia intimaților, o justificare pertinentă

care să conducă la neemiterea într-un termen rezonabil, a titlului de plată.

Referitor la termenul

de doi ani prevăzut de art. 14

1

al Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, intimații au susținut că este contrar art. 6 din

C.E.D.O., pentru că prelungește nejustificat procedura care a demarat în anul 2001

prin formularea notificărilor.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma recursului declarat, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub

toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că este legală pentru motivele care succed.

drept relevante

Intimații-reclamanți S.A.P.,

S.M.E., S.J.I.J. și S.Z.M. au supus controlului de legalitate exercitat de instanța

de contencios administrativ refuzul recurentei-pârâte de a emite titluri de plată

în favoarea lor, în baza celor trei decizii de despăgubire emise de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere opțiunile exprimate. La pct.

1.1 al acestei decizii este detaliat contextul factual al cauzei, care nu este supus

niciunei contestații.

De asemenea, recurenta

nu neagă dreptul intimaților de a fi despăgubiți în numerar, ci invocă existența

unor limitări introduse prin O.U.G. nr. 81/2007: emiterea titlurilor de plată în

ordinea depunerii cererilor de opțiune și mai ales, existența disponibilităților

financiare.

Aceste apărări ale autorității,

reiterate și sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc

excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2001, prin formularea notificării

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Or, luând în considerare

intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii, precum și faptul că în baza

legislației interne, intimații sunt ținuți să mai aștepte încă doi ani, fiind condiționați

și de existența disponibilităților bănești, se ajunge la o durată totală a procedurii

de aproximativ 9 ani, ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerată o durată

rezonabilă.

În concret, răspunzând

criticilor recurentei, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Referitor la excepția

prematurității formulării cererii de chemare în judecată

În contextul acestui motiv

de recurs recurenta afirmă că dreptul invocat de intimați nu este actual fiindcă

el ar fi supus unui termen de 15 zile care curge de la data existenței disponibilităților

financiare în contul A.N.R.P. Pe linia aceluiași raționament, recurenta consideră

că intimații ar fi îndrituiți să formuleze cerere de chemare în judecată la expirarea

a 15 zile de la data existenței fondurilor bănești respective.

Prima instanță a soluționat

în mod legal excepția invocată, reținând că existența unui termen de plată nu poate

paraliza dreptul reclamanților de a cere verificarea în concret a manierei în care

legea este respectată de autoritatea publică și dacă imposibilitatea efectuării

plății nu este invocată fără temei.

În plus, raționamentul

recurentei conține și o eroare de logică de tipul argumentului circular sau cercului

vicios, întrucât afirmă că exercitarea controlului judiciar se poate realiza numai

în raport de momentul existenței disponibilităților financiare dar, în același timp,

neagă dreptul instanței de a verifica dacă această condiție legală este îndeplinită,

considerând că dreptul la acțiune al intimaților nu ar fi actual.

1.2. Referitor la aspectele

de fond ale cauzei examinate prin prisma reglementării naționale și Convenției Europene

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Dispozițiile legale invocate

de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins:

Art. 18 alin. (1) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005:

„După emiterea titlurilor

de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor

îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Titlul de conversie

va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate

de la data emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor

fi remise Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării

operațiunilor de plată”.

La rândul său art. 18

1

,

din același Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru

accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv, stabilește că:

„(

1) Titlurile de despăgubire

pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute

în prezenta secțiune.

(2) Dacă titlul de despăgubire

individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 RON, titularul acestuia are

posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de

Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni,

parte în numerar.

(3) Dacă titlul de despăgubire

individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularul acestuia

are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de

opțiunea sa:

a) să solicite primirea

exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau

b) să solicite primirea

de titluri de plată, în condițiile art. 14

1

și cu respectarea termenelor

și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și până la concurența despăgubirii

totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul

Proprietatea.

(4) Titlurile de despăgubire

se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme

de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea

”.

Din interpretarea acestor

texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul

„accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor” s-au introdus anumite „limite”

pe care nu le poate eluda.

Curtea de apel a reținut

însă în mod legal că dreptul de creanță pe are îl au intimații împotriva statului

reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale iar limitările și condiționările

impuse de reglementarea națională nu sunt compatibile cu protecția proprietății

asigurată de protocol.

În acest punct trebuie

arătat că este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea

dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței aferente (blocul de covenționalitate).

Potrivit art. 20

alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare

la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate.

În Cauza D.P. împotriva

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem „bazat

pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de

drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de

garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele

sale adiționale”. În această hotărâre s-a mai precizat și că, din moment ce Convenția

face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecință, „obligația

pentru judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor

sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare

din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”.

În acest context, invocarea

de către prima instanță a hotărârilor pronunțate în cauzele B. împotriva României

și Ramadhi și alții împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se

detaliat rațiunile pentru care această jurisprudență a fost citată.

Astfel, în cauza B. împotriva

României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G. nr. 81/2007 vizează accelerarea

procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuși, până

în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă într-o manieră susceptibilă

a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor”. Deși speța nu era identică

cu cea de față, Curtea de apel a decelat în mod corect că rațiunile pentru care

Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare

pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate

abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligația impusă de către instanțe autorităților

competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.

Cealaltă cauză, Ramadhi

și alții împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reținut că

lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei

hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități

administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine

statului.

Cât privește invocarea

soluției pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 5 ianuarie 2000

în cauza Beyeler împotriva Italiei, Înalta Curte constată că această hotărâre la

care recurenta se raportează ca fiindu-i favorabilă, conține, în realitate, argumente

de substanță în favoarea intimaților-reclamanți.

Astfel, analizând aplicabilitatea

la cazul concret a prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție,

Curtea de la Strasbourg a reținut, în privința existenței unui just echilibru între

interesul general al comunității și imperativul salvgardării drepturilor fundamentale

ale individului, că lipsa de claritate a legii și menținerea pe o perioadă îndelungată

a stării de incertitudine în privința situației juridice a bunului reclamantului

au determinat suportarea de către acesta a unei sarcini disproporționate și excesive.

Invocarea de către recurentă

a acestei cauze este cu atât mai nepotrivită și contrară interesului său, cu cât

în sarcina reclamantului E.B., Curtea a reținut totuși existența unei culpe, ceea

ce, în speța de față, necontestat, nu există.

În fine, soluția fondului

se impune a fi păstrată și în virtutea principiului subsidiarității în materia protecției

internaționale a drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa de a

preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimații și de a nu expune

România la o nouă condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg.

instanței de recurs

Pentru toate considerentele

expuse la pct. 1

1

, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.

și al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca

nefondat.

Ca o consecință, în temeiul

art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va fi obligată recurenta la plata sumei

de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimați, reprezentând onorariul

de avocat plătit în recurs, ce a fost redus, în raport de volumul muncii îndeplinite

de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.R.P. împotriva sentinței civile nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curții de

Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă

să plătească intimaților-reclamanți S.A.P., S.M.E., S.J.I.J. și S.Z.M. suma de 2.000

RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2010.