ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 302/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 302/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

de apel

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată

la Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, reclamanta Ș.R.M. a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.P., solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată la emiterea unui

titlu de plată pe numele reclamantei, pentru suma de 500.000 lei, în baza

cererii de opțiune din 11 decembrie 2008; să vireze în contul reclamantei suma

de 500.000 lei, urmare a emiterii titlului de plată, reprezentând măsurile

reparatorii acordate reclamantei prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008

emisă de C.C.S.D. în Dosarul nr. 12721/CC/2008, prin care s-a stabilit

cuantumul măsurilor reparatorii la 2.286.415,55 lei; să fie obligată pârâta la

plata de daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere, de la rămânerea

irevocabilă a sentinței și până la emiterea titlului de plată pentru suma de

500.000 lei, în baza cererii de opțiune, precum și obligarea pârâtei la plata

de daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere de la rămânerea

irevocabilă a sentinței și până la virarea sumei de 500.000 lei, urmare a

emiterii titlului de plată reprezentând măsurile reparatorii.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 emisă de C.C.S.D.

s-a stabilit în favoarea sa cuantumul măsurilor reparatorii la 2.286.415,55

lei, sumă rezultată în urma efectuării raportului de evaluare pentru terenul în

suprafață de 2.591 mp situat, înscris în C.F. Cluj.

După emiterea

deciziei arătate, reclamanta a formulat o cerere de punere în executare a

acesteia, dar pârâta nu a răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit.

h) din Legea nr. 554/2004 prin emiterea titlului de plată și virarea sumei

cuvenite.

A mai arătat că

dispozițiile aplicabile în materie sunt cele cuprinse în art. 3 lit. h) din

Legea nr. 247/2005, titlul VII, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit

cărora sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranșe, pe

parcursul a 2 ani până la concurența sumei de 500.000 lei și că aceste

prevederi încalcă art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, principiul soluționării

cererii într-un termen rezonabil și atributele dreptului de proprietate.

A invocat

jurisprudența C.E.D.O. în materie (cauza Belasin împotriva României, cauza Brumărescu

împotriva României, cauza Ramadhi și alți cinci împotriva Albaniei, etc.) și

practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin întâmpinare,

pârâta A.N.R.P. a solicitat, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, a invocat

excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocând prevederile art.

18

2

pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 și art. 18

2

lit.

a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora emiterea titlului de plată

și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoanele îndreptățite se va

dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în

contul A.N.R.P. în ordinea depunerii cererilor de opțiune.

În ceea ce privește

fondul cauzei, pârâta a apreciat ca neîntemeiate capetele de cerere vizând

emiterea titlului de plată și plata despăgubirilor în numerar, întrucât aceste

operațiuni se fac în ordinea înregistrării cererilor de opțiune în termen de 15

zile de la data existenței disponibilităților bănești, Legea nr. 247/2005 fiind

o lege specială, care se aplică cu prioritate față de orice alte prevederi

legale cu caracter general.

Cu privire la

celelalte capete de cerere ale acțiunii reclamantei, relative la plata daunelor

cominatorii, pârâta a solicitat respingerea lor ca inadmisibile, în cauză

nefiind îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale și

nefiind vorba de refuzul pârâtei de a emite titlul de plată, atâta vreme cât

criteriul de emitere și de plată îl reprezintă ordinea depunerii cererilor de

opțiune.

A apreciat că

jurisprudența C.E.D.O. invocată de reclamantă nu este relevantă în speță și că

în măsura în care actele normative speciale nu contravin Constituției ele rămân

în vigoare și trebuie respectate.

de apel

Prin sentința civilă nr.

353 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii invocată de

pârâtă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a

obligat pârâta să emită titlul de plată și să vireze reclamantei suma de

500.000 lei.

A respins celelalte

capete de cerere.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

excepția prematurității acțiunii, instanța de fond a apreciat că aceasta este

nefondată, având în vedere caracterul vătămător al întârzierii nejustificate

din partea pârâtei de a realiza efectiv drepturile patrimoniale ale reclamantei.

A mai considerat că a da preeminență legii speciale care prevede că termenul de

plată curge de la data disponibilităților financiare, moment greu

cuantificabil, înseamnă a recunoaște autorității publice o marjă exorbitantă de

apreciere și a expune reclamanta unor așteptări temporale și incertitudini cu

privire la realizarea efectivă a dreptului, incompatibile cu dreptul său.

Relativ la fondul

cauzei, prima instanță a observat că petitul privind obligarea pârâtei la

emiterea titlului de plată pentru suma de 500.000 lei este pe deplin

îndreptățit, în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., în concret cu hotărârea

dată în cauza de Ramadhi și alți cinci împotriva Albaniei, care statuează că și

o decizie a unei autorități administrative definitive trebuie pusă în aplicare

ca și o hotărâre judecătorească.

Sub acest aspect,

pârâta este ținută să ia toate măsurile pentru respectarea Deciziei nr. 3366

din 10 noiembrie 2008, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistența

disponibilităților bănești nefiind un argument care să poată fi opus

reclamantei.

În ceea ce privește

capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la virarea efectivă a sumei de

500.000 lei în contul reclamantei, prima instanță a apreciat că luând în

considerare durata fazelor administrative de soluționare a pretențiilor

reclamantei și faptul că aceasta ar trebui să mai aștepte încă 2 ani, fiind

condiționată de existența disponibilităților bănești, durata totală a

procedurii de realizare a dreptului de proprietate al reclamantei de 8 - 9 ani

nu mai are caracter rezonabil, nesocotindu-se și practica judiciară în materie

a C.E.D.O. de către autoritatea pârâtă, astfel că a admis și acest capăt de

cerere.

Cu privire la

capetele de cerere vizând plata sumei de 1.000 lei cu titlu de daune

cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, prima instanță a apreciat că

procedura contenciosului administrativ nu prevede sancțiunea pretinsă,

procedura de executare a titlurilor executorii constituite din hotărâri

judecătorești fiind derogatorie de la dreptul comun, potrivit art. 22 și

următoarele din Legea nr. 554/2004 și, pe cale de consecință, a respins aceste

petite ca inadmisibile.

de A.N.R.P.

Împotriva hotărârii

primei instanțe a declarat recurs pârâta A.N.R.P., invocând motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât și dispozițiile cu caracter general

cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta nu și-a

structurat criticile formulate în motive de recurs.

Înalta Curte reține că,

din modul în care au fost expuse, acestea vizează greșita interpretare și

aplicare a dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin care

s-a completat Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin introducerea Capitolului V

1

.

În concret, recurenta

invocă prevederile art. 18 alin. (1) din actul normativ indicat, arătând că titlul

de conversie și/sau titlul de plată se emit în ordinea înregistrării cererilor de

opțiune, derogările fiind permise numai în situații excepționale care nu se

regăsesc în speță. Până în prezent au fost emise titluri de plată în ordinea

depunerii cererilor până la dosarul de opțiune înregistrat la 3 martie 2008,

reclamanta având Dosarul de opțiune înregistrat cu nr. 08539 din 11 decembrie 2008.

O critică distinctă

se referă la inaplicabilitatea jurisprudenței C.E.D.O., invocată de Curtea de

apel în considerentele hotărârii atacate. Recurenta afirmă că soluțiile

pronunțate de C.E.D.O. în cauzele Belasin împotriva României și Ramadhi și alți

cinci împotriva Albaniei nu au nicio legătură cu cauza de față, ele vizând situații

de fapt diferite și, prin urmare, impunând un tratament juridic diferit.

Conchizând, recurenta

arată că în ipoteza în care există legi injuste se impune schimbarea lor care

poate fi obținută inclusiv pe calea invocării excepției de neconstituționalitate.

În măsura în care o lege este în vigoare, ea trebuie respectată și aplicată ca

atare potrivit art. 154 alin. (1) din Constituție.

formulată de Ș.R.M.

Prin întâmpinarea

înregistrată la data de 13 noiembrie 2009, intimata Ș.R.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a insistat

asupra caracterului nerezonabil al duratei procedurii administrative, în

contextul în care a formulat notificare în anul 2001 și este ținută să mai aștepte

încă doi ani, fiind condiționată și de existența disponibilităților bănești.

În acest context a

solicitat Înaltei Curți să aprecieze că acest termen de 2 ani nu este compatibil

cu existența unui remediu rapid și eficient, iar exigențele unei bune

administrații la care are dreptul orice cetățean nu pot fi îndeplinite.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

și de drept relevante

Intimata - reclamantă

Ș.R.M. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ refuzul recurentei - pârâte de a emite un titlu de plată în

favoarea sa pentru suma de 500.000 lei.

Prima instanță,

pentru argumentele expuse la pct. I.2, a considerat că acest refuz este nejustificat.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în

întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în baza art.  304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că este legală pentru motivele care succed.

Contextul factual al

cauzei de față nu este contestat.

Astfel, prin Decizia nr.

3366 din 10 noiembrie 2008 C.C.S.D. a emis în favoarea intimatei Ș.R.M. un

titlu de despăgubire în cuantum de 2.286.416,55 lei.

Sub nr. 8539 din 11 decembrie 2008 s-a înregistrat la A.N.R.P. - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor

în Numerar, opțiunea reclamantei în sensul acordării unui titlu de plată

(despăgubiri în numerar) pentru suma de 500.000 lei și a unui titlu de conversie

(despăgubiri în acțiuni) pentru suma de 1.786.416,55 lei.

Recurenta nu neagă

dreptul intimatei de a primi despăgubiri în numerar în cuantum de 500.000 lei,

însă invocă faptul că O.U.G. nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestei

sume, ci, dimpotrivă, impune două limitări: emiterea titlurilor de plată în ordinea

depunerii cererilor de opțiune (și la data formulării recursului se ajunsese la

Dosarul de opțiune înregistrat cu nr. 3171 din 3 martie 2008), precum și

existența disponibilităților financiare.

Aceste apărări ale autorității,

reiterate și sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că

prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2001, prin

formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Or, luând în

considerare intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii, precum și

faptul că în baza legislației interne, intimata este ținută să mai aștepte încă

doi ani, fiind condiționată și de existența disponibilităților bănești, se

ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, ceea ce, în mod

evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă.

În concret,

răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile legale

invocate de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins:

Art. 18 alin. (1) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005:

„După emiterea

titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora și a

opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de

plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30

de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în

acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcției pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operațiunilor de plată”.

La rândul său art. 18

1

,

din același Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007

pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv, stabilește că:

„

1) Titlurile de

despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din

modalitățile prevăzute în prezenta secțiune.

(2) Dacă titlul de

despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 lei, titularul

acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în

acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar,

fie parte în acțiuni, parte în numerar.

(3) Dacă titlul de

despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 lei,

titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de

despăgubire, în funcție de opțiunea sa:

a) să solicite

primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau

b) să solicite

primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14

1

și cu

respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege

și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile

de despăgubire, acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

(4) Titlurile de

despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu

expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a

acțiunilor emise de Fondul Proprietatea

”.

Din interpretarea

acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat

cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor” s-au introdus

anumite „limite” pe care nu le poate eluda.

Curtea de apel a

reținut însă în mod legal că dreptul de creanță pe are îl are intimata împotriva

titlului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale iar limitările și

condiționările impuse de reglementarea națională nu sunt compatibile cu

protecția proprietății asigurată de protocol.

În acest punct trebuie

arătat că este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la

inaplicabilitatea dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței aferente (blocul

de covenționalitate).

Potrivit art. 20 alin.

(2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare

la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate.

În Cauza D.P. împotriva

României, C.E.D.O. a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenției

și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura

în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor

omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”. În această

hotărâre s-a mai precizat și că, din moment ce Convenția face parte din ordinea

juridică internă, acest lucru are drept consecință, „obligația pentru judecătorul

național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale,

făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din

legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”.

În acest context,

invocarea de către prima instanță a hotărârilor pronunțate în cauzele Belasin

împotriva României și Ramadhi și alții împotriva Albaniei este pertinentă, în

considerente explicându-se detaliat rațiunile pentru care această jurisprudență

a fost citată.

Astfel, în cauza Belasin

împotriva României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G. nr. 81/2007

vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv

de stat „totuși, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă

într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor”.

Deși speța nu era identică cu cea de față, Curtea de apel a decelat în mod

corect că rațiunile pentru care C.E.D.O. a stabilit că se impune ca Statul

Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de

cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligația

impusă de către instanțe autorităților competente de a respecta durata rezonabilă

a procedurii.

Cealaltă cauză,

Ramadhi și alții împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a

reținut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen

rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei

decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în

executare o astfel de hotărâre revine statului.

În fine, soluția fondului

se impune a fi păstrată și în virtutea principiului subsidiarității în materia

protecției internaționale a drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa

de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimata și de a nu

expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg.

III. Temeiul legal al

soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele

expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și

al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinței civile nr. 353 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2010.