ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2530/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinței nr. 353 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost obligată pârâta să emită titlul de plată și să vireze reclamantei S.R.M. suma de 500.000 lei. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea intimatei S.R.M.

un titlu de despăgubire în cuantum de 2.286.416,55 lei. Sub nr. 8539 din 11 decembrie 2008 s-a înregistrat la A.N.R.P. - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, opțiunea reclamantei în sensul acordării unui titlu de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma de 500.000 lei și a unui titlu de conversie (despăgubiri în acțiuni) pentru suma de 1.786.416,55 lei. Recurenta nu neagă dreptul intimatei de a primi despăgubiri în numerar în cuantum de 500.000 lei, însă invocă faptul că O.U.G. nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestei sume, ci, dimpotrivă, impune două limitări: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opțiune (și la data formulării recursului se ajunsese la dosarul de opțiune înregistrat cu nr. 3171 din 3 martie 2008), precum și existența disponibilităților financiare.

Aceste apărări ale autorității, reiterate și sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Or, luând în considerare intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii, precum și faptul că în baza legislației interne, intimata este ținută să mai aștepte încă doi ani, fiind condiționată și de existența disponibilităților bănești, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă. De asemenea, se arată în considerentele deciziei atacate, este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței aferente (blocul de convenționalitate).

În acest sens, instanța de recurs invocă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate.

Or, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale". În această hotărâre s-a mai precizat și că, din moment ce Convenția face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecință, „obligația pentru judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator". În acest context, se arată în considerentele deciziei atacate, invocarea de către prima instanță a hotărârilor pronunțate în cauzele Belasin împotriva României și Ramadhi și alții împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat rațiunile pentru care această jurisprudență a fost citată.

Astfel, în cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G. fir. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuși, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor". Deși speța nu era identică cu cea de față, Curtea de apel a decelat în mod corect că rațiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligația impusă de către instanțe autorităților competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.

Cealaltă cauză, Ramadhi și alții împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reținut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului. În fine, reține instanța de recurs, soluția fondului se impune a fi păstrată și în virtutea principiului subsidiarității în materia protecției internaționale a drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimata și de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg.

Împotriva deciziei nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire recurenta A.N.R.P., întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-a solicitat admiterea acestei cereri și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii recursului și pe fond a respingerii acțiunii ca neîntemeiată. S-a învederat, prin motivele cererii de revizuire, că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Instanța națională, s-a precizat, e obligată să facă aplicarea în cauză a principiilor de interpretare stabilite de Curtea de la Luxemburg în jurisprudența sa și anume a principiului efectului direct al tratatelor, a principiului supremației dreptului comunitar și a obligației instanței naționale de a nu aplica dreptul național contrar celui comunitar și a respecta hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. Dispozițiile cuprinse în legea internă aplicate de instanța de recurs sunt contrare dispozițiilor comunitare și jurisprudenței europene în materie, astfel încât instanța de recurs era obligată să nu aplice, ceea ce nu a făcut, încălcând astfel principiul priorității dreptului comunitar.

Cererea de revizuire este inadmisibilă. Potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, „(1) împotriva soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de Codul procedură civilă. (2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare.

Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare". Pe de altă parte, se dispune, prin partea introductivă a art. 322 C. proc. civ., că „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (… )". Rezultă, din coroborarea textelor legale mai sus arătate, că atunci când obiectul revizuirii îl constituie o hotărâre dată de o instanță de recurs sunt supuse acestei căi extraordinare de atac numai hotărârile prin care instanța de recurs admite recursul și modifică în tot sau în parte hotărârea recurată sau admite recursul, casează cu reținere hotărârea atacată și rejudecă fondul cauzei.

Dimpotrivă, nu pot forma obiectul revizuirii, neevocând fondul, hotărârile instanțelor de recurs prin care se declină competența de soluționare a acestei căi de atac prin care se dă o soluție urmare actelor de dispoziție procesuală pe care le pot face părțile (în caz de renunțare la judecata recursului, la judecata acțiunii sau la dreptul dedus judecății, precum și de încheiere a unei tranzacții), prin care se respinge sau se anulează recursul în temeiul unei excepții procesuale, prin care se constată perimarea recursului, prin care se anulează recursul ca neregulat introdus, ca netimbrat sau ca insuficient timbrat, prin care se constată nulitatea recursului, sau prin care se respinge recursul ca nefondat sau ca tardiv, și nici hotărârile de casare intermediare prin care s-a admis recursul și s-a casat cu reținere sau cu trimitere.

În aceste condiții, cum obiectul cererii de revizuire nu îl formează o hotărâre a instanței de recurs prin care s-a evocat fondul, ci o decizie prin care instanța supremă a respins recursul ca nefondat, urmează a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire a deciziei nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, formulată de revizuienta A.N.R.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge cererea de revizuire formulată de A.N.R.P. împotriva deciziei nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.