ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2530/2010

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia

nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinței nr. 353 din 2

iulie

2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin care a

fost obligată pârâta să emită titlul de plată și să vireze reclamantei S.R.M.

suma de 500.000 lei.

Pentru a

pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia

nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a emis în favoarea intimatei S.R.M. un titlu de despăgubire în cuantum

de 2.286.416,55 lei.

Sub nr. 8539

din 11 decembrie 2008 s-a înregistrat la A.N.R.P. - Direcția pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar, opțiunea reclamantei în sensul acordării unui titlu

de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma de 500.000

lei

și a unui

titlu

de conversie (despăgubiri în acțiuni) pentru suma de

1.786.416,55 lei.

Recurenta nu

neagă dreptul intimatei de a primi despăgubiri în numerar în cuantum de 500.000

lei, însă invocă faptul că O.U.G. nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata

acestei sume, ci, dimpotrivă, impune două limitări: emiterea titlurilor de

plată în ordinea depunerii cererilor de opțiune (și la data formulării

recursului se ajunsese la dosarul de opțiune înregistrat cu nr. 3171 din 3

martie 2008), precum și existența disponibilităților financiare.

Aceste

apărări ale autorității, reiterate și sub forma motivelor de recurs nu pot fi

primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în

anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr.

10/2001.

Or, luând în

considerare intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii, precum și

faptul că în baza legislației interne, intimata este ținută să mai aștepte încă

doi ani, fiind condiționată și de existența disponibilităților bănești, se

ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, ceea ce, în mod

evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă.

De asemenea,

se arată în considerentele deciziei atacate, este complet lipsit de suport

motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea dispozițiilor Convenției și a

jurisprudenței aferente (blocul de convenționalitate).

În acest

sens, instanța de recurs invocă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție,

potrivit cărora dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la

protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au

prioritate.

Or, în Cauza

Dumitru Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a

jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a

asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării

drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale

adiționale". În această hotărâre s-a mai precizat și că, din moment ce

Convenția face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept

consecință, „obligația pentru judecătorul național de a asigura punerea în

aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie,

înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta

abrogarea acestora de către legislator".

În acest

context, se arată în considerentele deciziei atacate, invocarea de către prima

instanță a hotărârilor pronunțate în cauzele Belasin împotriva României și

Ramadhi și alții împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente

explicându-se detaliat rațiunile pentru care această jurisprudență a fost

citată.

Astfel, în

cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G.

fir. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile

preluate abuziv de stat „totuși, până în prezent, Fondul Proprietatea nu

funcționează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul

acordării despăgubirilor". Deși speța nu era identică cu cea de față,

Curtea de apel a decelat în mod corect că rațiunile pentru care Curtea

Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare

pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost

preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligația impusă de către

instanțe autorităților competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.

Cealaltă

cauză, Ramadhi și

alții

împotriva

Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reținut că lipsa de fonduri

nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri

definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități

administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre

revine statului.

În fine,

reține instanța de recurs, soluția fondului se impune a fi păstrată și în

virtutea principiului subsidiarității în materia protecției internaționale a

drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa de a preveni

încălcarea drepturilor de care se prevalează intimata și de a nu expune România

la o nouă condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg.

Împotriva

deciziei nr. 302 din 22 ianuarie

2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a formulat cerere de revizuire recurenta A.N.R.P., întemeiată pe

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-a

solicitat admiterea acestei cereri și schimbarea în tot a hotărârii atacate în

sensul admiterii recursului și pe fond a respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

S-a

învederat, prin motivele cererii de revizuire, că hotărârea atacată este

nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din

Constituția României. Instanța națională, s-a precizat, e obligată să facă aplicarea

în cauză a principiilor de interpretare stabilite de Curtea de la Luxemburg în jurisprudența sa și anume a principiului efectului direct al tratatelor, a

principiului supremației dreptului comunitar și a obligației instanței

naționale de a nu aplica dreptul național contrar celui comunitar și a respecta

hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. Dispozițiile cuprinse în legea

internă aplicate de instanța de recurs sunt contrare dispozițiilor comunitare

și jurisprudenței europene în materie, astfel încât instanța de recurs era

obligată să nu aplice, ceea ce nu a făcut, încălcând astfel principiul

priorității dreptului comunitar.

Cererea de

revizuire este inadmisibilă.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, „(1) împotriva soluțiilor definitive

și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ se pot

exercita căile de atac prevăzute de Codul procedură civilă. (2) Constituie

motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură

civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin

încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art.

148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României,

republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la

comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17

alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15

zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu

precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare". Pe de

altă parte, se dispune, prin partea introductivă a art. 322 C. proc. civ., că

„Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (....)".

Rezultă, din

coroborarea textelor legale mai sus arătate, că atunci când obiectul revizuirii

îl constituie o hotărâre dată de o instanță de recurs sunt supuse acestei căi

extraordinare de atac numai hotărârile prin care instanța de recurs admite

recursul și modifică în tot sau în parte hotărârea recurată sau admite

recursul, casează cu reținere hotărârea atacată și rejudecă fondul cauzei.

Dimpotrivă, nu pot forma obiectul revizuirii, neevocând fondul, hotărârile

instanțelor de recurs prin care se declină competența de soluționare a acestei

căi de atac prin care se dă o soluție urmare actelor de dispoziție procesuală

pe care le pot face părțile (în caz de renunțare la judecata recursului, la

judecata acțiunii sau la dreptul dedus judecății, precum și de încheiere a unei

tranzacții), prin care se respinge sau se anulează recursul în temeiul unei

excepții procesuale, prin care se constată perimarea recursului, prin care se

anulează recursul ca neregulat introdus, ca netimbrat sau ca insuficient

timbrat, prin care se constată nulitatea recursului, sau prin care se respinge

recursul ca nefondat sau ca tardiv, și nici hotărârile de casare intermediare

prin care s-a admis recursul și s-a casat cu reținere sau cu trimitere.

În aceste

condiții, cum obiectul cererii de revizuire nu îl formează o hotărâre a

instanței de recurs prin care s-a evocat fondul, ci o decizie prin care

instanța supremă a respins recursul ca nefondat, urmează a se dispune, în

temeiul dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., respingerea ca

inadmisibilă a cererii de revizuire a deciziei nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, formulată

de revizuienta A.N.R.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de

revizuire formulată de A.N.R.P. împotriva deciziei nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 13 mai 2010.