ÎCCJ, Decizia nr. 129/2011

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 769 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 6217/1/2010 au fost respinse ca inadmisibile recursurile declarate de petenții B.C. și C.B. împotriva Încheierii nr. 317 din 2 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. Împotriva acestei decizii petenții B.C. și C.B. au formulat contestație în anulare, fără a se invoca niciunul din cazurile de contestație în anulare prevăzute de dispozițiile art. 386 C. proc. pen. Examinând în principiu contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive. Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). Conform dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc.

pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) – c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. În această etapă procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar. Potrivit art. 388 alin. (1) C. proc.

pen., contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen., poate fi introdusă de către celelalte părți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că hotărârea a cărei anulare se cere a fost pronunțată la data de 22 noiembrie 2010, iar petenții B.C. și C.B. au formulat contestația în anulare la data de 29 aprilie 2011 (ultima zi fiind data de 24 ianuarie 2011), încălcând astfel dispozițiile art. 388 alin. (1) C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 185 C. proc. pen. „când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Astfel, potrivit formalismului legii procesual penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale prin stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului. Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia. Întrucât contestatorii B.C. și C.B. au formulat contestație în anulare cu depășirea termenului de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere, încâlcând astfel prevederile art. 388 C. proc.

pen., Înalta Curte va constata că este inadmisibilă, conform art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestația în anulare formulată de aceștia. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și C.B. împotriva Deciziei nr. 769 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 6217/1/2010. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și C.B. împotriva deciziei nr. 769 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 6217/1/2010. Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 mai 2011.