ÎCCJ, Decizia nr. 129/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 769 din 22 noiembrie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,

în Dosarul nr. 6217/1/2010 au fost respinse ca inadmisibile recursurile

declarate de petenții B.C. și C.B. împotriva Încheierii nr. 317 din 2 martie

2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva acestei

decizii petenții B.C. și C.B. au formulat contestație în anulare, fără a se

invoca niciunul din cazurile de contestație în anulare prevăzute de dispozițiile

art. 386 C. proc. pen.

Examinând în

principiu contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii

și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în

care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea

principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de

cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de

înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești

definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen.,

împotriva hotărârilor

penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la

care existau probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.

385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1).

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe

dispozițiile art. 386 lit. a) – c) C. proc. pen., este supusă unei verificări

prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța

asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze

admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă

procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește

o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C.

proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele

limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației

s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Potrivit art. 388 alin.

(1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit.

a) – c) și e) C. proc. pen., poate fi introdusă de către celelalte părți, în

termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că hotărârea a cărei anulare se cere

a fost pronunțată la data de 22 noiembrie 2010, iar petenții B.C. și C.B. au

formulat contestația în anulare la data de 29 aprilie 2011 (ultima zi fiind

data de 24 ianuarie 2011), încălcând astfel dispozițiile art. 388 alin. (1) C.

proc. pen.

Potrivit

dispozițiilor art. 185 C. proc. pen. „când pentru exercitarea unui drept

procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage

decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Astfel, potrivit

formalismului legii procesual penale, având caracter de garanție egală pentru

toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția

României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca

rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale prin

stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menționat a fost impusă

obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea

decăderii din exercițiul dreptului. Ca atare, neexercitarea în termen a unui

drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia.

Întrucât

contestatorii B.C. și C.B. au formulat contestație în anulare cu depășirea

termenului de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se

cere, încâlcând astfel prevederile art. 388 C. proc. pen., Înalta Curte va

constata că este inadmisibilă, conform art. 391 alin. (2) C. proc. pen.,

contestația în anulare formulată de aceștia.

În consecință, Înalta

Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

contestatorii B.C. și C.B. împotriva Deciziei nr. 769 din 22 noiembrie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,

în Dosarul nr. 6217/1/2010.

Totodată, în baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata sumei de

câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și C.B.

împotriva deciziei nr. 769 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 6217/1/2010.

Obligă contestatorii

la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 30 mai 2011.