ÎCCJ, Decizia nr. 144/2012
ÎCCJ, Decizia nr. 144/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra contestației
în anulare de față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 769 din 22 noiembrie 2010
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,
în dosarul nr. 6217/1/2010 au fost respinse, ca inadmisibile, recursurile
declarate de petenții B.C. și C.B. împotriva Încheierii nr. 317 din 2 martie
2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
Împotriva acestei
decizii petenții B.C. și C.B. au formulat contestație în anulare, fără a indica
niciunul din cazurile de contestație în anulare prevăzute expres și limitativ
de dispozițiile art. 386 C. proc. pen.
Examinând în
principiu contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
Contestația în
anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori
ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii
și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în
cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în
care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea
principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.
Potrivit
dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive
se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de
citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de
recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea
dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs
a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre
această împiedicare;
c) când instanța de
recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre
cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i
1
), cu privire la
care existau probe în dosar;
d) când împotriva
unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;
e) când, la judecarea
recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul
prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit
art. 385
14
alin. (1
1
) ori art. 385
16
alin.
(1).
Conform dispozițiilor
art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe
dispozițiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., este supusă unei verificări
prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța
asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze
admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă
procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește
o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C.
proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul dintre
cele prevăzute limitativ de dispozițiile art. 386 C. proc. pen. și dacă în
sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Potrivit art. 388
alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivele arătate în art.
386 lit. a) - c) și e) C. proc. pen., poate fi introdusă de către celelalte
părți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare
se cere.
Analizând actele și
lucrările dosarului, Înalta Curte constată că hotărârea a cărei anulare se cere
a fost pronunțată la data de 22 noiembrie 2010, iar petenții B.C. și C.B. au
introdus contestația în anulare la data de 19 martie 2012 (conform datei
poștei), termenul de 30 de zile împlinindu-se la data de 21 decembrie 2010,
fiind încălcate astfel dispozițiile art. 388 alin. (1) C. proc. pen.
În conformitate cu
dispozițiile art. 185 C. proc. pen. „când pentru exercitarea unui drept
procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage
decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.
Astfel, potrivit
formalismului legii procesual penale, având caracter de garanție egală pentru
toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția
României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca
rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale prin
stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menționat a fost impusă
obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea
decăderii din exercițiul dreptului. Ca atare, neexercitarea în termen a unui
drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia.
Criticile de fond ale
soluției instanței de recurs nu pot fi încadrate în unul din cazurile de
contestație în anulare expres și limitativ prevăzute de lege.
Nici celelalte
aspecte invocate de contestatori nu se încadrează în niciunul din cazurile
prevăzute în art. 386 C. proc. pen., astfel încât nu este îndeplinită una
dintre cerințele de a căror îndeplinire cumulativă este condiționată admiterea
în principiu a contestației în anulare, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc.
pen.
Întrucât
contestatorii au formulat contestație în anulare cu depășirea termenului de 30
de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere, încălcând
astfel prevederile art. 388 C. proc. pen., iar criticile acestora nu se
încadrează în niciunul din cazurile prevăzute expres și limitativ de
dispozițiile art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte va constata că este
inadmisibilă, conform art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestația în anulare
formulată de aceștia.
În consecință, Înalta
Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de
contestatorii B.C. și C.B. împotriva Deciziei nr. 769 din 22 noiembrie 2010
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,
în dosarul nr. 6217/1/2010.
Totodată, în baza art.
192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata sumei de
câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca
inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și C.B.
împotriva Deciziei nr. 769 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 6217/1/2010.
Obligă contestatorii
la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 21 mai 2012.