ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2827/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2827/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

contestației în anulare de față;

În

baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 346 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Dâmbovița, inculpatul T.C. a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu

aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C.

pen.

În

conformitate cu disp. art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a

executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni,

potrivit disp. art. 82 alin. (1) C. pen.

S-a

atras atenția inculpatului asupra disp. art. 83 alin. (1) C. pen. și s-a făcut

aplicarea disp. art. 71 alin. (5) C. pen. cu referire la art. 71 alin. (1) și

(2), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În

baza disp. art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata

sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță, a reținut, pe baza probelor

administrate, următoarea situație de fapt:

În

după-amiaza zilei de 8 septembrie 2009, în timp ce conducea autoturismul

proprietate personală marca D. cu nr. de înmatriculare X pe strada 13 Decembrie

din Găești, inculpatul a lovit din spate autovehiculul W.T. cu nr. de

înmatriculare Y, condus de către D.L.

Cei

doi conducători auto au fost testați cu aparatul etilotest la sediul Poliției

Găești. Inculpatul T.C. a fost depistat cu o alcoolemie de 0,43 mg/l alcool pur

în aerul expirat, fiind condus ulterior la Spitalul Găești unde i-au fost

recoltate două probe de sânge, prima la orele 17

20

, iar cea de-a

doua la 18

20

. Potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. 631

din 9 septembrie 2009 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Dâmbovița,

inculpatul a avut o alcoolemie de 1,20‰ la orele 17

20

, și de 1,0‰ la

orele 18

20

.

În

prima declarație dată în fața reprezentanților poliției, inculpatul a susținut

că în ziua de 8 septembrie 2009, la orele 11

00

- 11

30

, a

consumat în domiciliu 200 g țuică de 30° după care a mâncat, în jurul orelor 15

30

plecând cu autoturismul proprietate personală marca D. în orașul Găești la

obor. Întrucât nu a păstrat distanța regulamentară, pe strada 13 Decembrie, a

intrat în autoturismul care circula în fața sa. La momentul impactului se afla

singur în autoturism, iar în urma testării s-a constatat că avea o alcoolemie

de 0,43 mg/l alcool pur în aerul expirat. De asemenea, și în declarațiile

ulterioare, inculpatul a arătat că în ziua de 8 septembrie 2009 consumase

alcool înainte de a se urca la volan, însă și-a modificat susținerile

referitoare la intervalul orar în care ar fi băut, tipul băuturii, cantitatea

acesteia, precum și la nivelul concentrației băuturii consumate.

Totodată,

prima instanță a constatat că nu sunt reale afirmațiile inculpatului potrivit

cărora deplasarea sa cu autoturismul pe raza orașului Găești la data de 8

septembrie 2009 ar fi fost determinată de faptul că fiicei sale i s-ar fi făcut

rău, fiind nevoit să o transporte la spital, martora D.L. confirmând în

depoziția făcută la data de 8 septembrie 2009 că inculpatul era singur în

autoturism la data producerii evenimentului rutier în care a fost implicată.

Cu

excepția aspectelor anterior arătate, asupra cărora inculpatul a oscilat și pe

care le-a nuanțat succesiv, modificându-le în declarațiile date ulterior celei

din 8 septembrie 2009, instanța de fond a constatat că susținerile acestuia

s-au coroborat cu declarațiile martorelor D.L. și N.M.J., cu procesul-verbal

întocmit de către agenți de poliție din cadrul Poliției orașului Găești, cu

buletinul de examinare clinică întocmit la data de 8 septembrie 2009, cu

buletinul de analiză toxicologică - alcoolemie nr. 631 din 9 septembrie 2009

întocmit de către Serviciul de Medicină Legală Dâmbovița, toate probele

enumerate confirmându-i vinovăția.

Instanța

de fond a înlăturat depoziția martorei C.M., care a relatat împrejurări

nereale, contrazise de celelalte probe administrate în cauză. Totodată,

instanța nu a dat eficiență apărării inculpatului potrivit căreia prelevarea

primei probe de sânge s-ar fi făcut la un interval mai mare de timp decât cel

prevăzut de lege, implicit întârziindu-se și la prelevarea celei de-a doua

probe, situație de natură să denatureze rezultatele atestate în cuprinsul

buletinului de analiză toxicologică alcoolemie, având în vedere în acest sens

că, potrivit art. 6 lit. d) din Norma metodologică privind prelevarea probelor

biologice în vederea stabilirii intoxicației etilice și a stării de influență a

produselor ori substanțelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare

acestora asupra comportamentului conducătorilor de autovehicule și tramvaie din

10 aprilie 2006, aprobată prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 376/2006,

"prima prelevare se efectuează de preferință într-un interval de timp de

până la 30 de minute de la producerea evenimentului care a determinat

solicitarea prelevării de sânge", activitățile menționate stând sub semnul

celerității. Or, procesul-verbal întocmit de Poliția orașului Găești la 8

septembrie 2009 a atestat că accidentul din 8 septembrie 2009 a fost produs de

către inculpat în jurul orelor 16

20

, prelevarea primei probe de

sânge făcându-se după un interval de timp de aproximativ o oră, care însă nu

este de natură să modifice rezultatele analizei toxicologice-alcoolemie

efectuată în cauză, articolul invocat făcând vorbire despre o perioadă

preferabilă, în situația concretă din cauză prelevarea primei probe de sânge

efectuându-se inculpatului la un interval de timp apropiat de cel reclamat de

textul invocat. De altfel, s-a arătat că articolul care reglementează procedura

prelevării probelor de sânge unei persoane nu conține nicio sancțiune pentru

depășirea timpului de recoltare stabilit în mod aproximativ, cu doar 30 de

minute - situație constatată în cauza dedusă judecății.

A

apreciat instanța de fond că nu-și poate însuși rezultatele raportului de

expertiză medico-legală nr. 1385/1/2011 privind interpretarea retroactivă a

alcoolemiei, întocmit de Institutul Național de Medicină Legală "Mina

Minovici", determinat de faptul că, așa cum s-a și menționat în cuprinsul

acestuia, pe de o parte, ele au doar o valoare strict teoretică, neavând

valoare certă sub aspect medico-legal, iar pe de altă parte, există o

neconcordanță în ambele variante, între alcoolemia teoretică rezultată din

datele de consum și valorile certe stabilite la analiză, concluzia fiind că a

fost vorba despre un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cele declarate,

în ambele variante. S-a mai menționat că, în situația expusă, nu se poate spune

că ar exista un dubiu care profită inculpatului întrucât valoare indubitabilă

de probă științifică obiectivă și care exprimă îmbibația alcoolică reală este

numai cea determinată prin analiza sângelui din momentul prelevării. De altfel,

schimbarea repetată de către inculpat a parametrilor în funcție de care a fost

calculată în mod retroactiv alcoolemia pe care a avut-o la data de 8 septembrie

2009, demonstrează doar încercarea acestuia de a i se stabili un nivel al

alcoolemiei sub limita de la care fapta constituie infracțiune.

În

drept, judecătorul fondului a apreciat că fapta inculpatului T.C. de a conduce

pe drumurile publice (pe traseul Mogoșani - Găești), autoturismul proprietate

personală marca D. cu nr. de înmatriculare X, în după amiaza zilei de 8

septembrie 2009, având o alcoolemie de 1,20‰, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii prev. de disp. art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr.

195/2002, text de lege în baza căruia a procedat la condamnarea acestuia,

ținând seama la individualizarea pedepsei de criteriile generale prev. de art.

72 C. pen.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel inculpatul T.C., care a

criticat, în esență, hotărârea în privința interpretării probelor prin care s-a

stabilit alcoolemia, susținând că, deși s-a încuviințat efectuarea unei

expertize privind calculul retroactiv al alcoolemiei de I.N.M.L. Mina Minovici,

iar una dintre variante a indicat o alcoolemie de 0,8‰ în creștere, instanța nu

a mai apreciat-o valabilă, înlăturând-o sub pretextul că rezultatul său a fost

teoretic. Totodată, s-a criticat soluția de condamnare pe motivul că nu s-a

ținut cont de faptul că inculpatului i-au fost recoltate probe de sânge după

trecerea unui interval de maxim 30 de minute, contrar normelor ANRE, apreciind

că soluția corectă era de achitare a inculpatului. Totodată, s-a solicitat

instanței de apel să dea o eficiență mai mare circumstanțelor personale ale

inculpatului, acesta fiind agent de poliție, având 2 copii în întreținere și

având încheiate contracte de credit, iar în acea zi a mers cu copilul său la

doctor. Concluzionând, față de atitudinea de recunoaștere a faptei pe care a

avut-o inculpatul, s-a solicitat admiterea apelului și aplicarea unei sancțiuni

administrative.

Prin

Decizia penală nr. 36 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de inculpatul T.C. și l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru

a decide astfel, Curtea de apel a constatat, în esență, că prima instanță a

reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului

pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei

comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare. Totodată, instanța de

apel a apreciat că judecătorul fondului a stabilit o încadrare juridică

adecvată stării de fapt reținute și dispozițiilor legale ce reglementează fapta

dedusă judecății și a individualizat și aplicat pedeapsa cu respectarea

dispozițiilor art. 72 și art. 52 C. pen. De asemenea, s-a arătat că toate

criteriile de apreciere a gradului de pericol social, atât cele prevăzute în

art. 18 C. pen. cât și cele reglementate în art. 18

1

alin. (2) C.

pen., analizate în raport de fapta dedusă judecății, nu converg la constatarea

lipsei pericolului social specific infracțiunii pentru care a fost condamnat

social. Aspectul referitor la activitatea profesională a inculpatului, precum

și celelalte circumstanțe personale, s-a apreciat că pot și au fost

valorificate prin reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului,

însă ele nu au putut exclude gradul de pericol social al faptei săvârșite.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs inculpatul T.C., care a criticat hotărârea

pentru nelegalitate și netemeinicie.

A

solicitat achitarea în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., deoarece rezultatele

expertizelor medico-legale sunt contradictorii, iar fapta săvârșită este

contravenție și nu infracțiune. În subsidiar, a solicitat achitarea în baza

art. 18

1

C. pen., întrucât fapta nu prezintă pericol social.

Au

fost invocate cazurile de casare prev. de art. 385

9

pct. 9, 17

1

și 20 C. proc. pen., ultimul apreciindu-se că este incident ca urmare a

intervenirii unei legi penale mai favorabile, respectiv a art. 320

1

din Legea nr. 202/2010.

Înalta

Curte, analizând decizia prin prisma cazurilor de casare invocate a constatat

următoarele:

Cazul

de casare prev. de art. 385

9

pct. 20 C. proc. pen., constând în

intervenirea unei legi penale mai favorabile nu este incident în cauză,

deoarece inculpatul nu a explicat în ce constă legea penală mai favorabilă,

neexistând în Legea nr. 202/2010 un articol cu numărul 320, așa cum a indicat

recurentul.

Deși

inculpatul a invocat faptul că s-au obținut rezultate diferite ale alcoolemiei

în expertizele efectuate în cauză și a solicitat constatarea că fapta săvârșită

este contravenție și nu infracțiune, Înalta Curte a reținut că în niciuna din

aceste expertize valoarea alcoolemiei stabilite nu a fost sub 0,80‰, astfel

încât nu se poate vorbi de existența doar a unei contravenții, fiind

îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile

publice sub influența băuturilor alcoolice.

În

ceea ce privește procedura de recoltare a probelor biologice, deși inculpatul a

arătat că s-au comis abuzuri grave, instanța de recurs a constatat că

pretinsele abuzuri se referă doar la momentul recoltării, anume că aceasta nu a

fost efectuată în 30 de minute de la depistare. În mod corect a arătat instanța

inferioară că acest interval de timp de 30 de minute prevăzut de lege este unul

din recomandare și depășirea lui nu poate atrage nulitatea probei.

În

ceea ce privește solicitarea inculpatului de a dispune achitarea în baza art.

18

1

C. pen., s-a constatat că circumstanțele reale și personale în

care a fost comisă fapta nu pot atrage constatarea inexistenței pericolului

social. Astfel, inculpatul a consumat o cantitate mare de băuturi alcoolice,

după care, fără a avea o urgență, a condus autoturismul pe drumurile publice,

pe o distanță mare, în condiții de trafic intens, producând un accident.

Având

în vedere aceste considerente, prin Decizia penală nr. 3144 din 4 octombrie

2012 pronunțată în Dosarul nr. 764/120/2011, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul T.C. împotriva Deciziei penale nr. 36 din 28 februarie 2012 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și l-a

obligat pe recurent la plata sumei de 450 RON cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva

Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 764/120/2011 contestatorul

T.C. a formulat cerere de contestație în anulare.

Cauza

a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16

octombrie 2013 sub nr. 6581/1/2012.

În

motivarea contestației, s-a arătat că, deși avea această obligație potrivit

legii, instanța de recurs nu a procedat la audierea inculpatului, fiind,

astfel, incident cazul prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen.

Examinând

în principiu contestația în anulare formulată în temeiul art. 386 lit. e) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate

erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru

vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în

care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea

principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai

caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o

garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui

și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile

judecătorești definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a)

când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de

către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b)

când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a

încunoștința instanța despre această împiedicare;

c)

când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a

procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

),

cu privire la care existau probe în dosar;

d)

când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru

aceeași faptă;

e)

când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de

recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este

obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1).

Totodată,

legea procesuală reglementează subiecții de drept care au legitimitate

procesuală activă în art. 387 C. proc. pen., termenul de introducere a cererii

în art. 388 și instanța competentă a o soluționa în art. 389 C. proc. pen.

Dispozițiile

art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de

judecată în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de

contestație în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată,

motivele invocate, care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ

prevăzute de lege, și necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în

sprijinul contestației.

Admisibilitatea

în principiu a cererii de contestație în anulare presupune îndeplinirea

cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în caz

contrar contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Raportând

considerațiile teoretice anterior expuse cauzei de față, se constată că cererea

adresată instanței, deși este formal întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit.

e) C. proc. pen., nu realizează condițiile legale de admisibilitate în

principiu prevăzute de art. 391 C. proc. pen.

Potrivit

art. 385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen., cu ocazia judecării

recursului, instanța este obligată la ascultarea inculpatului prezent, potrivit

dispozițiilor cuprinse în Partea specială, Titlul II, Capitolul II, atunci când

acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când

aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de

condamnare.

Astfel,

rezultă că în cazul în care prima instanță sau instanța de apel sau ambele

instanțe au pronunțat o hotărâre de achitare a inculpatului, instanța de recurs

este obligată să procedeze la audierea acestuia.

Interpretarea

dată acestei norme procedurale este în concordanță cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în materie, stabilită în aplicarea art. 6 parag.

1 și 3 lit. c) și d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai

mult cu cât calea de atac a recursului permite, în acest caz, instanței de

recurs să analizeze chestiunea vinovăției sau nevinovăției inculpatului.

În

speță, instanța de fond a pronunțat o soluție de condamnare și nu de achitare,

contestatorul T.C. fiind condamnat de Tribunal la o pedeapsă 6 luni închisoare,

hotărâre ce a fost menținută de instanța de apel și de instanța de recurs.

Din

verificarea actelor dosarului, rezultă că instanța de fond a procedat la

ascultarea inculpatului T.C., care a fost asistat de apărător ales. Astfel, din

încheierea de la termenul din 23 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în

Dosarul nr. 724/120/2011, reiese că instanța de fond a luat act că inculpatul

T.C. nu a solicitat să-i fie aplicate dispozițiile art. 320

1

C.

proc. pen. și, fiind ascultat, în conformitate cu dispozițiile art. 323 C.

proc. pen., acesta și-a menținut declarațiile anterioare, arătând că

"rezultatul alcoolemiei reținut în cuprinsul rechizitoriului este unul

exagerat, în raport de cantitatea de alcool pe care a consumat-o anterior efectuării

testelor, în ziua de 8 septembrie 2009 - 200 ml de țuică de 40°, după ce a

mâncat, în jurul orelor 15

45

- 16

00

", declarația sa

fiind consemnată, semnată și atașată la dosarul cauzei.

De

asemenea, din partea introductivă a Deciziei penale nr. 36 din 28 februarie

2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, rezultă că, fiind întrebat de instanța de control judiciar dacă

dorește să dea o nouă declarație, contestatorul T.C., în calitate de apelant

inculpat, a precizat că nu dorește să dea o nouă declarație și își menține

declarațiile date anterior (Decizia penală nr. 36 din 28 februarie 2012 a

Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie

și dosarul instanței de apel).

Din

partea introductivă a Deciziei nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală rezultă că recurentul inculpat T.C. prezent

în instanță, a fost asistat de apărător ales, avocat N.P.D. și nu s-a solicitat

audierea acestuia nici de către apărătorul său și nici personal de către

inculpat.

Așa

fiind, Înalta Curte constată că, în mod justificat, instanța de recurs nu a

procedat la ascultarea inculpatului T.C., nefiind îndeplinite ipotezele impuse

de dispozițiile art. 385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen.,

deoarece în cauză nu a fost pronunțată o soluție de achitare, ci o soluție de

condamnare în fond, soluție ce a fost menținută de instanța de apel și de

instanța de recurs. Pe de altă parte, inculpatul a fost audiat în fața

instanței de fond, iar în fața instanței de apel acesta nu a mai dorit să dea

declarație.

Față

de aceste considerente, constatând că, la dosar, nu există și nu s-au depus

dovezi în sprijinul motivului invocat, în baza art. 391 alin. (1) raportat la

art. 386 lit. e) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul T.C. împotriva

Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 764/120/2011.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata

sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul T.C.

împotriva Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 764/120/2011.

Obligă

recurentul contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 23 septembrie 2013.

Procesat

de GGC - GV