ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2827/2013

Asupra contestației în anulare de față; În baza actelor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 346 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, inculpatul T.C. a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. În conformitate cu disp. art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni, potrivit disp. art. 82 alin. (1) C. pen. S-a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 83 alin. (1) C. pen. și s-a făcut aplicarea disp. art. 71 alin. (5) C. pen.

cu referire la art. 71 alin. (1) și (2), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza disp. art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, a reținut, pe baza probelor administrate, următoarea situație de fapt: În după-amiaza zilei de 8 septembrie 2009, în timp ce conducea autoturismul proprietate personală marca D. cu nr. de înmatriculare X pe strada 13 Decembrie din Găești, inculpatul a lovit din spate autovehiculul W.T. cu nr. de înmatriculare Y, condus de către D.L. Cei doi conducători auto au fost testați cu aparatul etilotest la sediul Poliției Găești.

Inculpatul T.C. a fost depistat cu o alcoolemie de 0,43 mg/l alcool pur în aerul expirat, fiind condus ulterior la Spitalul Găești unde i-au fost recoltate două probe de sânge, prima la orele 17 20 , iar cea de-a doua la 18 20 . Potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. 631 din 9 septembrie 2009 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Dâmbovița, inculpatul a avut o alcoolemie de 1,20‰ la orele 17 20 , și de 1,0‰ la orele 18 20 . În prima declarație dată în fața reprezentanților poliției, inculpatul a susținut că în ziua de 8 septembrie 2009, la orele 11 00 - 11 30 , a consumat în domiciliu 200 g țuică de 30° după care a mâncat, în jurul orelor 15 30 plecând cu autoturismul proprietate personală marca D. în orașul Găești la obor.

Întrucât nu a păstrat distanța regulamentară, pe strada 13 Decembrie, a intrat în autoturismul care circula în fața sa. La momentul impactului se afla singur în autoturism, iar în urma testării s-a constatat că avea o alcoolemie de 0,43 mg/l alcool pur în aerul expirat. De asemenea, și în declarațiile ulterioare, inculpatul a arătat că în ziua de 8 septembrie 2009 consumase alcool înainte de a se urca la volan, însă și-a modificat susținerile referitoare la intervalul orar în care ar fi băut, tipul băuturii, cantitatea acesteia, precum și la nivelul concentrației băuturii consumate. Totodată, prima instanță a constatat că nu sunt reale afirmațiile inculpatului potrivit cărora deplasarea sa cu autoturismul pe raza orașului Găești la data de 8 septembrie 2009 ar fi fost determinată de faptul că fiicei sale i s-ar fi făcut rău, fiind nevoit să o transporte la spital, martora D.L.

confirmând în depoziția făcută la data de 8 septembrie 2009 că inculpatul era singur în autoturism la data producerii evenimentului rutier în care a fost implicată. Cu excepția aspectelor anterior arătate, asupra cărora inculpatul a oscilat și pe care le-a nuanțat succesiv, modificându-le în declarațiile date ulterior celei din 8 septembrie 2009, instanța de fond a constatat că susținerile acestuia s-au coroborat cu declarațiile martorelor D.L. și N.M.J., cu procesul-verbal întocmit de către agenți de poliție din cadrul Poliției orașului Găești, cu buletinul de examinare clinică întocmit la data de 8 septembrie 2009, cu buletinul de analiză toxicologică - alcoolemie nr. 631 din 9 septembrie 2009 întocmit de către Serviciul de Medicină Legală Dâmbovița, toate probele enumerate confirmându-i vinovăția.

Instanța de fond a înlăturat depoziția martorei C.M., care a relatat împrejurări nereale, contrazise de celelalte probe administrate în cauză.

Totodată, instanța nu a dat eficiență apărării inculpatului potrivit căreia prelevarea primei probe de sânge s-ar fi făcut la un interval mai mare de timp decât cel prevăzut de lege, implicit întârziindu-se și la prelevarea celei de-a doua probe, situație de natură să denatureze rezultatele atestate în cuprinsul buletinului de analiză toxicologică alcoolemie, având în vedere în acest sens că, potrivit art. 6 lit. d) din Norma metodologică privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicației etilice și a stării de influență a produselor ori substanțelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducătorilor de autovehicule și tramvaie din 10 aprilie 2006, aprobată prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 376/2006, "prima prelevare se efectuează de preferință într-un interval de timp de până la 30 de minute de la producerea evenimentului care a determinat solicitarea prelevării de sânge", activitățile menționate stând sub semnul celerității.

Or, procesul-verbal întocmit de Poliția orașului Găești la 8 septembrie 2009 a atestat că accidentul din 8 septembrie 2009 a fost produs de către inculpat în jurul orelor 16 20 , prelevarea primei probe de sânge făcându-se după un interval de timp de aproximativ o oră, care însă nu este de natură să modifice rezultatele analizei toxicologice-alcoolemie efectuată în cauză, articolul invocat făcând vorbire despre o perioadă preferabilă, în situația concretă din cauză prelevarea primei probe de sânge efectuându-se inculpatului la un interval de timp apropiat de cel reclamat de textul invocat. De altfel, s-a arătat că articolul care reglementează procedura prelevării probelor de sânge unei persoane nu conține nicio sancțiune pentru depășirea timpului de recoltare stabilit în mod aproximativ, cu doar 30 de minute - situație constatată în cauza dedusă judecății.

A apreciat instanța de fond că nu-și poate însuși rezultatele raportului de expertiză medico-legală nr. 1385/1/2011 privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, întocmit de Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici", determinat de faptul că, așa cum s-a și menționat în cuprinsul acestuia, pe de o parte, ele au doar o valoare strict teoretică, neavând valoare certă sub aspect medico-legal, iar pe de altă parte, există o neconcordanță în ambele variante, între alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum și valorile certe stabilite la analiză, concluzia fiind că a fost vorba despre un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cele declarate, în ambele variante. S-a mai menționat că, în situația expusă, nu se poate spune că ar exista un dubiu care profită inculpatului întrucât valoare indubitabilă de probă științifică obiectivă și care exprimă îmbibația alcoolică reală este numai cea determinată prin analiza sângelui din momentul prelevării.

De altfel, schimbarea repetată de către inculpat a parametrilor în funcție de care a fost calculată în mod retroactiv alcoolemia pe care a avut-o la data de 8 septembrie 2009, demonstrează doar încercarea acestuia de a i se stabili un nivel al alcoolemiei sub limita de la care fapta constituie infracțiune. În drept, judecătorul fondului a apreciat că fapta inculpatului T.C. de a conduce pe drumurile publice (pe traseul Mogoșani - Găești), autoturismul proprietate personală marca D. cu nr. de înmatriculare X, în după amiaza zilei de 8 septembrie 2009, având o alcoolemie de 1,20‰, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de disp. art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, text de lege în baza căruia a procedat la condamnarea acestuia, ținând seama la individualizarea pedepsei de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel inculpatul T.C., care a criticat, în esență, hotărârea în privința interpretării probelor prin care s-a stabilit alcoolemia, susținând că, deși s-a încuviințat efectuarea unei expertize privind calculul retroactiv al alcoolemiei de I.N.M.L. Mina Minovici, iar una dintre variante a indicat o alcoolemie de 0,8‰ în creștere, instanța nu a mai apreciat-o valabilă, înlăturând-o sub pretextul că rezultatul său a fost teoretic. Totodată, s-a criticat soluția de condamnare pe motivul că nu s-a ținut cont de faptul că inculpatului i-au fost recoltate probe de sânge după trecerea unui interval de maxim 30 de minute, contrar normelor ANRE, apreciind că soluția corectă era de achitare a inculpatului.

Totodată, s-a solicitat instanței de apel să dea o eficiență mai mare circumstanțelor personale ale inculpatului, acesta fiind agent de poliție, având 2 copii în întreținere și având încheiate contracte de credit, iar în acea zi a mers cu copilul său la doctor. Concluzionând, față de atitudinea de recunoaștere a faptei pe care a avut-o inculpatul, s-a solicitat admiterea apelului și aplicarea unei sancțiuni administrative. Prin Decizia penală nr. 36 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.C. și l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat, în esență, că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

Totodată, instanța de apel a apreciat că judecătorul fondului a stabilit o încadrare juridică adecvată stării de fapt reținute și dispozițiilor legale ce reglementează fapta dedusă judecății și a individualizat și aplicat pedeapsa cu respectarea dispozițiilor art. 72 și art. 52 C. pen. De asemenea, s-a arătat că toate criteriile de apreciere a gradului de pericol social, atât cele prevăzute în art. 18 C. pen. cât și cele reglementate în art. 18 1 alin. (2) C. pen., analizate în raport de fapta dedusă judecății, nu converg la constatarea lipsei pericolului social specific infracțiunii pentru care a fost condamnat social. Aspectul referitor la activitatea profesională a inculpatului, precum și celelalte circumstanțe personale, s-a apreciat că pot și au fost valorificate prin reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului, însă ele nu au putut exclude gradul de pericol social al faptei săvârșite.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul T.C., care a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. A solicitat achitarea în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., deoarece rezultatele expertizelor medico-legale sunt contradictorii, iar fapta săvârșită este contravenție și nu infracțiune. În subsidiar, a solicitat achitarea în baza art. 18 1 C. pen., întrucât fapta nu prezintă pericol social. Au fost invocate cazurile de casare prev. de art. 385 9 pct. 9, 17 1 și 20 C. proc. pen., ultimul apreciindu-se că este incident ca urmare a intervenirii unei legi penale mai favorabile, respectiv a art. 320 1 din Legea nr. 202/2010. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma cazurilor de casare invocate a constatat următoarele: Cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 20 C. proc.

pen., constând în intervenirea unei legi penale mai favorabile nu este incident în cauză, deoarece inculpatul nu a explicat în ce constă legea penală mai favorabilă, neexistând în Legea nr. 202/2010 un articol cu numărul 320, așa cum a indicat recurentul. Deși inculpatul a invocat faptul că s-au obținut rezultate diferite ale alcoolemiei în expertizele efectuate în cauză și a solicitat constatarea că fapta săvârșită este contravenție și nu infracțiune, Înalta Curte a reținut că în niciuna din aceste expertize valoarea alcoolemiei stabilite nu a fost sub 0,80‰, astfel încât nu se poate vorbi de existența doar a unei contravenții, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice sub influența băuturilor alcoolice.

În ceea ce privește procedura de recoltare a probelor biologice, deși inculpatul a arătat că s-au comis abuzuri grave, instanța de recurs a constatat că pretinsele abuzuri se referă doar la momentul recoltării, anume că aceasta nu a fost efectuată în 30 de minute de la depistare. În mod corect a arătat instanța inferioară că acest interval de timp de 30 de minute prevăzut de lege este unul din recomandare și depășirea lui nu poate atrage nulitatea probei. În ceea ce privește solicitarea inculpatului de a dispune achitarea în baza art. 18 1 C. pen., s-a constatat că circumstanțele reale și personale în care a fost comisă fapta nu pot atrage constatarea inexistenței pericolului social. Astfel, inculpatul a consumat o cantitate mare de băuturi alcoolice, după care, fără a avea o urgență, a condus autoturismul pe drumurile publice, pe o distanță mare, în condiții de trafic intens, producând un accident.

Având în vedere aceste considerente, prin Decizia penală nr. 3144 din 4 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 764/120/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C. împotriva Deciziei penale nr. 36 din 28 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și l-a obligat pe recurent la plata sumei de 450 RON cheltuieli judiciare către stat. Împotriva Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 764/120/2011 contestatorul T.C. a formulat cerere de contestație în anulare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 octombrie 2013 sub nr. 6581/1/2012.

În motivarea contestației, s-a arătat că, deși avea această obligație potrivit legii, instanța de recurs nu a procedat la audierea inculpatului, fiind, astfel, incident cazul prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen. Examinând în principiu contestația în anulare formulată în temeiul art. 386 lit. e) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibilă. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). Totodată, legea procesuală reglementează subiecții de drept care au legitimitate procesuală activă în art. 387 C. proc.

pen., termenul de introducere a cererii în art. 388 și instanța competentă a o soluționa în art. 389 C. proc. pen. Dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de judecată în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de contestație în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate, care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ prevăzute de lege, și necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestației. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Raportând considerațiile teoretice anterior expuse cauzei de față, se constată că cererea adresată instanței, deși este formal întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., nu realizează condițiile legale de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 391 C. proc. pen. Potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) C. proc. pen., cu ocazia judecării recursului, instanța este obligată la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială, Titlul II, Capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. Astfel, rezultă că în cazul în care prima instanță sau instanța de apel sau ambele instanțe au pronunțat o hotărâre de achitare a inculpatului, instanța de recurs este obligată să procedeze la audierea acestuia.

Interpretarea dată acestei norme procedurale este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, stabilită în aplicarea art. 6 parag. 1 și 3 lit. c) și d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât calea de atac a recursului permite, în acest caz, instanței de recurs să analizeze chestiunea vinovăției sau nevinovăției inculpatului. În speță, instanța de fond a pronunțat o soluție de condamnare și nu de achitare, contestatorul T.C. fiind condamnat de Tribunal la o pedeapsă 6 luni închisoare, hotărâre ce a fost menținută de instanța de apel și de instanța de recurs. Din verificarea actelor dosarului, rezultă că instanța de fond a procedat la ascultarea inculpatului T.C., care a fost asistat de apărător ales.

Astfel, din încheierea de la termenul din 23 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în Dosarul nr. 724/120/2011, reiese că instanța de fond a luat act că inculpatul T.C. nu a solicitat să-i fie aplicate dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. și, fiind ascultat, în conformitate cu dispozițiile art. 323 C. proc. pen., acesta și-a menținut declarațiile anterioare, arătând că "rezultatul alcoolemiei reținut în cuprinsul rechizitoriului este unul exagerat, în raport de cantitatea de alcool pe care a consumat-o anterior efectuării testelor, în ziua de 8 septembrie 2009 - 200 ml de țuică de 40°, după ce a mâncat, în jurul orelor 15 45 - 16 00 ", declarația sa fiind consemnată, semnată și atașată la dosarul cauzei.

De asemenea, din partea introductivă a Deciziei penale nr. 36 din 28 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, rezultă că, fiind întrebat de instanța de control judiciar dacă dorește să dea o nouă declarație, contestatorul T.C., în calitate de apelant inculpat, a precizat că nu dorește să dea o nouă declarație și își menține declarațiile date anterior (Decizia penală nr. 36 din 28 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și dosarul instanței de apel). Din partea introductivă a Deciziei nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală rezultă că recurentul inculpat T.C.

prezent în instanță, a fost asistat de apărător ales, avocat N.P.D. și nu s-a solicitat audierea acestuia nici de către apărătorul său și nici personal de către inculpat. Așa fiind, Înalta Curte constată că, în mod justificat, instanța de recurs nu a procedat la ascultarea inculpatului T.C., nefiind îndeplinite ipotezele impuse de dispozițiile art. 385 14 alin. (1 1 ) C. proc. pen., deoarece în cauză nu a fost pronunțată o soluție de achitare, ci o soluție de condamnare în fond, soluție ce a fost menținută de instanța de apel și de instanța de recurs. Pe de altă parte, inculpatul a fost audiat în fața instanței de fond, iar în fața instanței de apel acesta nu a mai dorit să dea declarație. Față de aceste considerente, constatând că, la dosar, nu există și nu s-au depus dovezi în sprijinul motivului invocat, în baza art. 391 alin. (1) raportat la art. 386 lit. e) C. proc.

pen., Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul T.C. împotriva Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 764/120/2011. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul T.C. împotriva Deciziei penale nr. 3144 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 764/120/2011. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 septembrie 2013. Procesat de GGC - GV