ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8205/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8205/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 august

2002 pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, reclamanții P.R. și S.G. au

chemat în judecată pe pârâtele SC E. SA Ploiești, Primăria municipiului

Ploiești, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova

și SIF 4 Muntenia - Sucursala Ploiești, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare a

imobilului teren și construcție, situat în Ploiești, strada C. nr. X și a

actelor emise în procesul de privatizare, cu obligarea pârâților la restituirea

în natură a imobilului în litigiu.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că imobilul - teren și brutărie - a fost preluat în mod

abuziv la data de 11 iunie 1948 prin Decretul nr. 119/1948 și că, deși au

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat

restituirea în natură a acestui imobil, notificarea nu a fost soluționată.

Prin Sentința nr. 745

din 19 iunie 2003, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtele SC E. SA, Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova și SIF 4 Muntenia -

Sucursala Ploiești, iar pe fond, a respins acțiunea, astfel cum a fost

precizată.

În motivarea soluției

sale, instanța a reținut, în ce privește excepția inadmisibilității cererii

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare de

acțiuni că aceasta nu poate fi primită, întrucât nulitatea absolută se poate

solicita de orice persoană interesată, iar reclamanții, în calitate de moștenitori

ai defuncților proprietari, justifică un asemenea interes.

Excepția

inadmisibilității invocată de pârâta Autoritatea pentru Privatizarea și

Administrarea Participațiilor Statului a fost respinsă, motivat de faptul că

restituirea în natură a imobilului este posibilă și pe calea prevăzută de Legea

nr. 10/2001, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de acest act normativ,

iar în ce privește aceeași excepție, invocată de pârâta SC E. SA, pe motiv că

reclamanții nu au indicat actul a cărui nulitate se solicită, s-a reținut că

aceștia au depus la dosar „precizări”, în care au indicat actul a cărui

nulitate absolută solicită a fi constatată.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța a reținut, în esență, că imobilul solicitat a fi restituit a

aparținut autorilor reclamanților, însă nu au fost administrate probe din care

să rezulte că acest imobil a fost preluat abuziv de stat.

S-a considerat a fi

nefondată cererea reclamanților privind anularea contractelor de

vânzare-cumpărare acțiuni, reținându-se că aceste contracte au avut ca obiect

acțiuni și nu activele societății, care au rămas proprietatea acesteia, astfel

că nu prezintă relevanță juridică schimbarea acționarilor.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia nr. 339

din 11 februarie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul,

a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte contestația,

obligând pârâta SC E. SA să restituie reclamanților, în natură, terenul în

suprafață de 751,60 mp situat în Ploiești, strada C. nr. Y, identificat prin

expertiza topometrică și schița de plan aferentă întocmită de ing. D.M., precum

și să plătească reclamanților suma de 13 milioane lei (vechi) cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Constatând că terenul

aferent construcției (moara), în suprafață de 751,60 mp este liber și nu a

făcut obiectul naționalizării, curtea de apel a dispus restituirea lui în

natură către reclamanți, soluția fiind întemeiată pe dispozițiile art. 3, art.

9, art. 10 alin. (1), art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Referitor la brutăria

existentă pe teren la momentul preluării, s-a reținut că preluarea s-a făcut cu

titlu valabil în raport de H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut că

brutăria existentă pe teren la momentul preluării imobilului a fost demolată și

a fost stabilit dreptul reclamanților la restituirea terenului liber, în

suprafață de 751,60 mp, în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat recurs reclamanții, pârâta SC E. SA și pârâta Primăria

Municipiului Ploiești.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 4737 din 2 iunie 2005, a admis recursurile declarate de reclamanți și de

pârâta SC E. SA, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe

spre rejudecare, respingând recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului

Ploiești.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a reținut că instanța de apel nu a lămurit pe deplin

situația de fapt. Astfel, fără a obliga expertul să răspundă obiectivului

stabilit, instanța de apel a dispus restituirea către reclamanți a întregii

suprafețe de teren necesară folosirii construcției, lăsând construcția în

stăpânirea pârâtei.

Procedând astfel,

instanța de recurs a constatat că nu s-a stabilit dreptul reclamanților la

măsuri reparatorii pentru suprafața de teren ocupată de construcție și s-a

creat o situație care face imposibilă folosirea construcției.

Pentru aceste

considerente s-a dispus ca, reluând cauza spre rejudecare, instanța de

trimitere să completeze probatoriul pentru stabilirea situației de fapt, în

raport cu care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile

Legii nr. 10/2001, asigurându-se posibilitatea de folosire a imobilului

construit.

După rejudecare,

Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 226 din 19 septembrie 2006, a admis

apelul formulat de reclamanți, a schimbat în tot Sentința civilă nr. 745 din 19

iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că a admis acțiunea

precizată, a constatat nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare a

imobilului, precum și a actelor întocmite în procesul de privatizare și a

dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 1671 mp și a

construcțiilor, situate în Ploiești, strada C. nr. Y, județ Prahova.

Din considerentele

deciziei rezultă că, în adoptarea acestei soluții, instanța de trimitere a avut

în vedere faptul că naționalizarea imobilului în litigiu a fost abuzivă

întrucât au fost încălcate prevederile art. 8 din Constituția din 1948 și art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții

fiind îndreptățiți la restituirea în natură, în conformitate cu dispozițiile

art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că în

expertiza efectuată, s-a arătat că părțile nu au fost în măsură să prezinte

planul brutăriei naționalizate, dacă aceasta este o construcție nouă pe

amplasamentul celei vechi și că din suprafața totală de 1671 mp, suprafața de

909,40 mp este ocupată de brutărie și postul trafo, iar restul de 751,60 mp

este acoperită cu beton asfaltat, astfel încât se impune restituirea în natură

a întregului teren.

În ce privește

nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilului, s-a constatat că statul

nu a devenit proprietarul imobilului pentru că nu a avut un titlu valabil,

astfel încât actul juridic de înstrăinare a imobilului și de preluare a

acestuia în patrimoniul statului sunt lovite de nulitate absolută.

Întrucât nulitatea

unui act juridic principal atrage și nulitatea actelor juridice subsecvente,

instanța a constatat că și actele întocmite în procesul de privatizare,

respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. X/1995 și nr. Y/1995, sunt nule

absolut.

S-a mai constatat că

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile doar imobilelor

preluate cu titlu valabil, nu și celor fără titlu, în acest sens fiind și

Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată de Curtea Europeană în cauza Păduraru

împotriva României.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtele SC E. SA, S.I.F.M. SA, Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova și Primăria Municipiului

Prahova.

Prin Decizia nr. 6804

din 18 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâte, a casat

Decizia nr. 226 din 19 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești și a trimis

cauza spre rejudecare acestei instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că în conformitate cu prevederile art. 315 (1) C.

proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate precum

și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

Prin decizia de

casare s-a dispus ca instanța de trimitere să completeze probatoriul pentru

stabilirea situației de fapt, în raport cu care să se dispună acordarea de

măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, asigurându-se posibilitatea

de folosire a imobilului construit, întrucât s-a apreciat că dovezile

administrate în cauză de instanțele anterioare sunt insuficiente pentru a

stabili o situație de fapt și de drept corectă.

Instanța de recurs a

reținut că aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de

îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv preluarea proprietății cu

titlu valabil și faptul evidențierii imobilului în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.

În speță, în cadrul

procesului de privatizare, SC E. SA, fostă Asociația de Morărit și Panificație

Prahova, a încheiat cu Fondul Proprietății Private 4 Muntenia contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. Y din 15 iunie 1995, având ca obiect un număr

de 224.607 acțiuni cu o valoare nominală a 25.000 lei fiecare, în sumă totală

de 5.615.175.000 lei, reprezentând 30% din capitalul social SC E. SA.

La data de 31 august

1995, între Fondul Proprietății de Stat, în calitate de vânzător și Asociația

de Morărit și Panificație Prahova, în calitate de cumpărător s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. X, prin care vânzătorul a vândut un

număr de 557.329 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă

totală de 13.933.225.000 lei reprezentând 70% din capitalul social al SC E. SA.

Din Adresa Oficiului

Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova, din 31 iulie 2006

rezultă că la data de 30 aprilie 2001, când recurenta SC E. SA Prahova a fost

notificată de reclamanții-intimați, Autoritatea pentru Privatizarea și

Administrarea Participațiilor Statului (fost F.P.S.) era acționar la această

societate.

Reclamanții au

solicitat nulitatea actelor juridice efectuate în procesul de privatizare,

deoarece ca efect al acestora imobilul s-a transmis în patrimoniul recurentei

SC E. SA. Acest capăt de cerere are ca temei de drept prevederile art. 46 din

Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

De asemenea, s-a mai

reținut că instanța de apel avea obligația să examineze regimul juridic al

actelor efectuate în cadrul procesului de privatizare, dacă sunt supuse

regimului comun sau după caz regimul juridic stabilit prin dispozițiile legii

speciale, dacă obiectul acestora îl constituie activele imobiliare ale

societății, chiar și pentru ipoteza în care imobilul a fost preluat fără titlu

valabil.

S-a apreciat că este

imperios necesar să se stabilească dacă pârâta Autoritatea pentru Privatizarea

și Administrarea Participațiilor Statului era acționar sau asociat minoritar al

unității care deține imobilul și dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale

deținute de aceasta este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a

imobilului a cărui restituire în natură este cerută și totodată, dacă imobilul

face parte din patrimoniul SC E. SA, urmare privatizării prin vânzare-cumpărare

de acțiuni și nu de active.

S-a reținut ca fiind

nefondată critica recurentei Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea

Participațiilor Statului privind necompetența instanței de apel de a soluționa

capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în procesul de privatizare, întrucât acesta are ca temei de drept prevederile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data

introducerii acțiunii și are caracter accesoriu, soluționarea lui depinzând

esențial și nemijlocit de rezolvarea cererii prin care reclamanții au solicitat

restituirea imobilului.

În concluzie, s-a mai

dispus ca instanța de trimitere să analizeze și celelalte critici invocate

referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 46 din Legea

nr. 10/2001 (în vigoare la data introducerii acțiunii), cât și critica lipsei

calității procesuale pasive a recurentei pârâte Primăria Municipiului Ploiești.

Astfel învestită,

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin Decizia nr. 219 din 30 septembrie

2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului Ploiești, a admis apelul formulat de contestatorii P.R. și S.G.

împotriva Sentinței civile nr. 745 din 19 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul

Prahova, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Ploiești, SC E. SA,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București și S.I.F.M. SA, a

schimbat în tot Sentința civilă nr. 745 din 19 iunie 2003 a Tribunalului

Prahova, în sensul că a admis acțiunea și a dispus restituirea în natură către

contestatori a terenului în suprafață de 1671 mp și a construcțiilor situate pe

acesta, situat în Ploiești, str. C. nr. Y, județ Prahova, reținându-se

următoarele considerente:

Ținând seama de

dispozițiile art. 315(1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare,

hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor dezlegate precum și asupra

necesității administrării unor probatorii sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului, Curtea a procedat la încuviințarea unor probatorii pe linia acestei

decizii de casare.

Astfel, s-a admis

proba cu înscrisuri și cu expertiză contabilă și potrivit art. 246 C. proc.

civ., s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților P.R. și S.G. la

capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. Y din 15 iunie 1995 încheiat între F.P.P. IV Muntenia și

Asociația de Morărit și Panificație Ploiești și contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni nr. X din 31 august 1995 încheiat între F.P.S. și Asociația de Morărit

și Panificație Ploiești, precum și a actelor adiționale la acest contract,

încheiate la 9 august 1996, 30 iunie 1999 și 29 noiembrie 1999.

De asemenea, în cauză

s-a efectuat raportul de expertiză contabilă de către expert contabil ec. U.V.,

însușit de expertul parte al reclamanților (ec. D.N.) și cu opinie separată de

expertul parte al pârâtei SC E. SA (ec. Ș.G.).

S-a constatat că,

potrivit concluziilor formulate de expertul contabil numit de instanță,

imobilul în litigiu (clădire și teren) nu a intrat în patrimoniul pârâtei SC E.

SA ca urmare a contractelor de vânzare-cumpărare acțiuni nr. X din 31 august

1995 și Y din 15 iunie 1995, deoarece obiectul celor două tranzacții l-a

constituit vânzarea de acțiuni și nu de active.

În anul 2005,

S.A.I.M.I. SA cât și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului au

confirmat achitarea integrală de către SC E. SA a obligațiilor aferente

contractelor nr. Y din 15 iunie 1995 și nr. X din 31 august 1995.

Cu ocazia expertizei

s-a semnalat că s-au făcut intervenții de restituire a terenului și clădirii

din str. C. nr. Y încă din anul 1994, iar pârâta a întreprins demersuri de

înscriere în patrimoniu de bunuri care nu îi aparțineau chiar în condițiile în

care existau dovezi că aceste bunuri aveau un regim juridic litigios.

Pe linia deciziei de

casare, experta a concluzionat că valoarea totală solicitată a fi restituită

este de 241.887.540 ROL, fiind mai mică de cel puțin 3,62 ori și, respectiv

12,07 ori, decât valoarea acțiunilor deținute de cele două autorități ale

statului la capitalul social al societății privatizate.

De asemenea, s-a mai

stabilit că, potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cu

modificările și completările ulterioare, imobilele - terenuri și construcții -

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a prezentei legi de o societate comercială, vor fi restituite

în natură persoanei îndreptățite și în cazul în care statul sau o autoritate

publică este acționar minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea

acțiunilor deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a

imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

În speță, astfel cum

s-a arătat, valoarea acțiunilor este mult mai mare decât valoarea imobilului

solicitat spre restituire.

Împotriva Deciziei

nr. 219 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, au formulat recurs

pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Primăria

Municipiului Ploiești și SC E. SA.

Prin Decizia civilă

nr. 394 din 26 ianuarie 2010, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat Decizia

civilă nr. 219 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, astfel cum a

fost îndreptată prin încheierile din 09 decembrie 2008 și respectiv 13 ianuarie

2009 ale aceleiași instanțe și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți

de apel, reținând, în esență, că instanța de apel a dispus restituirea în

natură către reclamanți a terenului în suprafață de 1671 mp, fără a

individualiza acest teren, prin menționarea vecinătăților și a construcțiilor

aflate pe el, fără a preciza numărul construcțiilor, compunerea și afectațiunea

lor, ceea ce constituie o nepronunțare în totalitate asupra obiectului

acțiunii.

S-a reținut că pârâta

SC E. SA a susținut că imobilul nu poate fi restituit în natură deoarece

construcțiile nu sunt identice cu cele preluate prin Legea nr. 119/1949 și că

acestea ocupă integral imobilul.

Totodată, s-a

stabilit că din expertizele efectuate în cauză nu rezultă suficiente elemente

pentru individualizarea terenului prin vecinătăți a construcțiilor, stabilirea

compunerii, afectațiunilor și a existenței acestora la data preluării de către

stat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a constatat că pentru lămurirea acestor aspecte era

necesară administrarea, chiar și din oficiu, a probelor cu expertize tehnice

referitoare la teren și la construcții, probe greșit respinse de instanța de

apel.

Urmare Deciziei nr.

394 din 26 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr.

11010,3/42/2005 și ținând seama de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a procedat la încuviințarea unor probatorii cu acte și expertize

tehnice de specialitate.

Expertizele dispuse în

cauză au fost efectuate de către experții I.G. și S.G., asistați de expert

consilier D.L., pentru reclamantul P.R.

Având în vedere

admiterea a două dintre obiecțiuni, instanța a dispus refacerea raportului de

expertiză topo în sensul că expertul să depună la dosar înscrisul pe care l-a

avut în vedere la întocmirea lucrării, respectiv adresa Primăriei Ploiești, din

26 august 2010 și să precizeze regimul juridic al terenului în litigiu raportat

la actele de proprietate ale intimatei pârâte SC E. SA, prin lichidator

judiciar R.I.S. SPRL.

Prin Decizia nr. 240

din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanții P.R. și S.G.

împotriva Sentinței nr. 745 din 19 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova,

a schimbat în parte această hotărâre, în sensul că a dispus admiterea în parte

a acțiunii, așa cum a fost precizată și a dispus restituirea în natură de către

pârâta SC E. SA, prin lichidator judiciar R.I.S. SPRL a imobilului situat în

Ploiești, str. C. nr. Y, compus din teren în suprafață de 1634 mp și

construcții situate pe acesta, identificate prin rapoartele de expertiză

întocmite de ing. I.G. și S.G..

Admiterea în parte a

acțiunii, așa cum a fost precizată, a fost justificată prin faptul că

reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității

actelor de vânzare-cumpărare întocmite în cadrul procesului de privatizare,

atât într-un alt ciclu procesual, dar și la termenul de dezbateri din 03

noiembrie 2010, considerente pentru care instanța a luat act de această

renunțare.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Ploiești, Curtea a

apreciat a fi întemeiată și, drept consecință, a dispus respingerea acțiunii

formulată împotriva acesteia, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, cu motivarea că, la dosar s-au produs dovezi cu

acte, ce au fost analizate de către experți și care în lucrările lor au

concluzionat că imobilul în litigiu nu figurează în evidențele primăriei. Mai

mult decât atât, această pârâtă a formulat recurs într-un prim ciclu procesual,

ce a fost respins de instanța supremă și pentru împrejurarea că hotărârea nu

fusese apelată de către aceasta, iar prin decizia atacată, a fost obligată să

restituie reclamanților imobilul în litigiu doar pârâta SC E. SA.

Curtea a apreciat că

acțiunea, așa cum a fost precizată, este întemeiată pe considerentul că

imobilul revendicat a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948 fără titlu

valabil, contrar prevederilor Constituției României de la acea vreme.

Expertizele ce au

fost efectuate în cauză pe parcursul a mai multor cicluri procesuale, de către

experții D.M., G.N., U.V. D.N., I.G., S.G. și D.L., au răspuns, conform

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., la problemele de fapt și de drept, având

o concluzie unică, respectiv aceea că imobilul a fost preluat abuziv, că acesta

este compus din teren în suprafață de 1634 mp și construcțiile aflate pe acesta

P+1E, corp I cu suprafață desfășurată de 1507,84 mp, din care 909,41 mp parter

și 598,70 mp etaj, cu vecinătățile arătate în rapoartele de expertiză întocmite

de expert I.G., D.L. și S.G.

Totodată, în

lucrările efectuate, experții au arătat că imobilul din Ploiești, str. C. nr.

Y, județul Prahova este unul și același cu cel ce a aparținut autorului

contestatorilor, imobil care a funcționat mai întâi la nr. Z, apoi la nr. Y și

care, înainte de revoluția din 1989, constituia o secție a Întreprinderii de

morărit și panificație Prahova, secția Colinii, iar după revoluție, secția de

Panificație a SC E. SA, până la intrarea acesteia în faliment.

Instanța a mai

reținut că reclamanții au produs acte de stare civilă cu care au demonstrat

calitatea de moștenitori de pe urma autorului lor și dreptul de proprietate al

acestuia din urmă asupra imobilului în litigiu, care este unul și același cu

cel din actele prezentate de aceștia, respectiv actul de vânzare-cumpărare din

1926 și actul de partaj din 1946.

La aceste acte fac

referire toate expertizele întocmite în cauză, descriind atât construcțiile,

cât și terenul aferent, precum și de faptul că prin procesul-verbal din 11

iunie 1948 au fost preluate numai utilajele și bunurile mobile de la fabrica de

pâine, nu și terenul și clădirea, care au fost ocupate abuziv, fără un titlu

valabil.

La dosar s-au depus

acte, respectiv Adresa din 6 august 1997 a Arhivelor Naționale ale României -

Direcția Județeană Prahova, care de asemenea, a fost avută în vedere de către

experți în lucrarea dispusă de instanță și din care rezultă că imobilul nu a

fost expropriat pentru utilitate publică, deci a intrat în proprietatea

statului în mod abuziv, putând fi restituit adevăraților proprietari, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Curtea a mai apreciat

de asemenea, că din expertize a rezultat că terenul în litigiu este liber,

putând fi restituit în natură, conform dispozițiilor art. 9, art. 10, art. 20

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel,

concluziile reținute de experți în lucrările efectuate în această fază

procesuală sunt neschimbate față de ciclurile procesuale anterioare.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat recurs pârâta SC E. SA.

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta

susține că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii.

Astfel, instanța de

apel a reținut că expertizele efectuate în cauză au concluzionat că imobilul

este compus din teren în suprafață de 1634 mp și construcțiile aflate pe acesta

P.1E, corp I cu suprafață desfășurată de 1.507,84 mp, din care 909,41 mp parter

și 598,70 etaj, cu vecinătățile arătate în rapoartele de expertiză întocmite.

Contrar celor

arătate, instanța de apel și-a motivat soluția pe împrejurarea că terenul este

liber de construcții, putând fi restituit în natură, conform dispozițiilor art.

9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Toate aceste considerente

sunt contradictorii și contravin și dispozitivului deciziei, prin care s-a

decis „restituirea în natură de către pârâta SC E. SA (...) și a construcțiilor

situate pe acesta (...)”.

doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că instanța de apel a stabilit în mod greșit calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

Totodată, se susține

că decizia a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 15/1990 și cele ale art. 65 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta susține că

a dovedit faptul că bunul imobil situat în Ploiești, str. C. nr. Y, județul

Prahova, a intrat în patrimoniul societății ca aport la capitalul social al

Statului Român, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1990, dobândind în

schimbul proprietății bunurilor acțiuni, pe care ulterior le-a valorificat în

procesul de privatizare.

Societatea a fost

privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. Y din

15 iunie 1995 încheiat de fostul F.P.P. Muntenia (actualul S.I.F.M.) cu

Asociația de Morărit și Panificație Prahova și contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. X din 31 august 1995, încheiat de F.P.S. (actuala Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului) cu Asociația de Morărit și Panificație

Prahova.

Prin contractele de

vânzare-cumpărare acțiuni nr. Y din 15 iunie 1995 și nr. X din 31 august 1995,

societatea recurentă a beneficiat de o garanție contra evicțiunii cu privire la

drepturile transmise.

Mai susține recurenta

că titlul său de proprietate izvorăște din lege, iar transferul bunului în

patrimoniul societății s-a realizat cu titlu gratuit, în baza acestei legi,

astfel că există o prezumție legală a dobândirii proprietății, în baza art. 20

din Legea nr. 15/1990 și art. 65 din Legea nr. 31/1990.

În aplicarea

prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, s-a ridicat problema dacă dreptul

de proprietate privește numai activele (construcții, instalații etc.), iar

terenurile rămân în proprietatea statului, societatea păstrând numai dreptul de

folosință, sau dacă dimpotrivă dreptul de proprietate privește și terenul.

În regimul anterior

Legii nr. 15/1990, întreprinderile aveau un drept de administrare directă

asupra terenurilor și celorlalte active.

Acest drept de

administrare directă a fost interpretat ca un substitut al dreptului de

proprietate, întrucât implica dispoziția, posesiunea și folosința în limitele

și condițiile legii, dar nu era opozabil statului.

Prin efectul art. 20

din Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăți

comerciale, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de

proprietate pentru toate bunurile ce făceau obiectul dreptului de administrare

a fostelor întreprinderi de stat reorganizate.

Așa fiind, limitarea

dreptului de proprietate a întreprinderilor numai la construcții, instalații și

utilaje este contrară Legii nr. 15/1990 și finalității economice urmărite prin

art. 20 al acestui act normativ de a asigura suportul economic al autonomiei

societăților comerciale ca agenți economici.

de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 9, art. 10, art.

20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, se susține că

decizia recurată face trimitere la regula restituirii în natură a imobilului în

situația în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o

organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care

deține imobilul, însă fără a se circumscrie și condițiilor impuse de alin. (2)

al textului de lege, respectiv cele potrivit cărora, valoarea acțiunilor sau

părților sociale deținute de stat sau de o autoritate publică să fie mai mare

sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură

este cerută.

În speță s-a efectuat

o expertiză evaluatoare și s-au administrat probe care dovedesc faptul că sunt

aplicabile întocmai dispozițiile acestui text de lege și anume, la momentul

notificării - 30 aprilie 2001, valoarea acțiunilor statului - prin Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului - era semnificativ mai mică decât

valoarea imobilului, conform Adresei din 31 iulie 2000 privind majorarea

capitalului SC E. SA.

Bunul imobil situat

în Municipiul Ploiești, str. C. nr. Y, județul Prahova, a fost adus ca aport la

capitalul social al recurentei în temeiul Legii nr. 15/1990 și al contractelor

de privatizare nr. Y din 15 iunie 1995 și nr. X din 31 august 1995.

Susținerile conform

cărora imobilul ar fi devenit proprietatea recurentei prin emiterea de către

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a certificatului de atestare

a dreptului de proprietate nr. XX/2000 nu sunt întemeiate și nu țin seama de

prevederile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor de stat în

societăți comerciale și de cele ale H.G. nr. 834/1991, care stabilește

procedura de urmat pentru obținerea titlului de proprietate.

În urma obținerii

certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru

alte terenuri decât cel aflat în litigiu, recurenta a fost obligată, în temeiul

legilor privatizării, să procedeze la majorarea capitalului social cu valoarea

terenurilor pentru care a obținut certificate de atestare, acesta fiind

momentul la care statul a dobândit din nou acțiuni E., devenind astfel acționar

minoritar.

Mai susține recurenta

că restituirea în natură nu este posibilă, având în vedere faptul că aportul statului

la capitalul social al recurentei era semnificativ mai mic decât valoarea

terenului ce se solicită a fi restituit, iar cuantumul valoric al aportului

statului trebuie privit numai în corelație cu valoarea tuturor terenurilor

asupra cărora, la acel moment, Ministerul Agriculturii a emis certificate de

atestare a dreptului de proprietate.

De asemenea, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât reclamanții nu au făcut

dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în

accepțiunea Legii nr. nr. 10/2001.

prescripția achizitivă afirmând că a devenit proprietar asupra imobilului în

litigiu, în temeiul uzucapiunii scurte (de 10 - 20 ani), conform art. 1895 și

următoarele C. civ.

Față de aceste

dispoziții legale, recurenta susține că posesia sa a fost utilă, nefiind

afectată de niciun viciu, continuă, netulburată, neîntreruptă, exercitată în

mod public și în calitate de proprietar.

Posesia s-a întemeiat

pe un just titlu, respectiv actele normative, inclusiv Legea nr. 15/1990 - art.

20 și contractele de privatizare.

Posesia a durat mai

bine de 10 ani, respectiv din anul 1990 și este de bună credință, întrucât,

recurenta are credința că a dobândit de la adevăratul proprietar, respectiv

Statul Român.

Titlul statului nu

este nul, ci obținut într-o procedură care nu a fost desființată până în

prezent, în prezenta cauză reclamanții renunțând expres la capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractelor de privatizare și a

actelor adiționale ulterioare.

Recurenta solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii

apelurilor, cu consecința menținerii Sentinței civile nr. 745/2003 a

Tribunalului Prahova.

Intimații-reclamanți

au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia

recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

În primul rând

trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma

obiect al analizei acestei instanțe decât acelea care vizează nelegalitatea

deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc.

civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii

prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile

care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei

instanței de recurs.

cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,

astfel cum a fost invocat de recurentă - hotărârea cuprinde motive

contradictorii - se observă că în speță susținerile recurentei nu sunt fondate,

hotărârea recurată fiind corect și amplu argumentată în fapt și în drept,

neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de

instanța de apel problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și

coerent susținută de considerentele și dispozitivul deciziei.

Se impune a se

preciza că aspectele citate de către recurentă din considerentele deciziei, ca

dovezi ale existenței motivelor contradictorii nu îndeplinesc această condiție,

întrucât argumentele expuse de către judecătorii apelului sunt coerente și

pertinente, toate motivele de apel formulate fiind corect examinate, fiecare

beneficiind de o argumentare în fapt și în drept corespunzătoare cerințelor

prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și de art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ipostazele în care se

poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în

sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că

acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și

considerente; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a

acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura

pricinii.

În speță, recurenta

susține că decizia recurată se fundamentează pe considerente contradictorii, în

sensul că, pe de o parte se reține că pe teren se află construcții, iar pe de

altă parte, că terenul este liber și, ca atare, poate fi restituit în natură.

Este evident că la

baza considerentului curții de apel în sensul că terenul este liber, instanța a

avut în vedere terenul care excede construcției, despre care s-a stabilit că a

fost de asemenea proprietatea autorului reclamanților.

Așa fiind, criticile

fundamentate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite,

întrucât acestea nu relevă acele situații ce se pot constitui în cazuri de

modificare a unei hotărâri judecătorești pe temeiul de drept invocat.

Pentru considerentele

arătate, primul motiv de recurs apare ca fiind nefondat.

2 - 3. Structurând

criticile formulate prin motivele 2 și 3 de recurs, în ordinea în care

cercetarea motivelor de recurs o impune, Înalta Curte constată următoarele:

În primul rând,

recurenta contestă calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin aceste critici,

recurenta contestă, practic, situația de fapt stabilită de instanțele

anterioare pe bază de probe, conform căreia reclamanții au probat calitatea de

moștenitori ai autorului lor, dreptul de proprietate al acestuia din urmă

asupra imobilului în litigiu, precum și faptul că prin procesul-verbal din 11

iunie 1948 au fost preluate numai utilajele și bunurile mobile de la Fabrica de

pâine, nu și terenul și clădirea, care au fost ocupate abuziv, fără un titlu

valabil.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora situația de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs după

abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

singurul care permitea cenzurarea greșelilor grave de fapt consecutive aprecierii

probelor administrate.

Prin urmare,

criticile care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapele

procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 pentru

exercitarea controlului judiciar în recurs.

Raportat la situația

de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond, astfel cum a fost prezentată

mai sus, în mod legal s-a reținut, în cauză, că reclamanții sunt persoane

îndreptățite la restituire, în calitate de moștenitori ai defuncților

proprietari ai imobilului litigios, deposedați abuziv de statul român prin

Decretul nr. 119/1948, fiind astfel întrunite cerințele prevăzute în acest scop

de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 2

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

fiind stabilită preluarea abuzivă a bunului, în modalitatea prevăzută de art. 2

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, și anume prin naționalizare în baza

Decretului nr. 119/1948, în cauză sunt întrunite și exigențele art. 1 din Legea

nr. 10/2001, care permit restituirea - în natură sau prin echivalent - a

imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Această susținere nu

poate fi primită nici din perspectiva faptului că, în recursul exercitat în

primul ciclu procesual, pârâta SC E. SA nu a formulat critici cu privire la

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, ci doar cu privire la

modalitatea de reparație acordată, astfel că o asemenea critică în al treilea

ciclu procesual nu poate fi analizată.

Cât privește

susținerea recurentei privind modalitatea de reparație acordată, este de

menționat că, în conformitate cu dispozițiile de ansamblu ale Legii nr.

10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a

acesteia este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție,

atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în

natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ceea ce nu este cazul

în speță.

Instanța de apel a

reținut următoarea situație de fapt:

Imobilul revendicat a

fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948 fără titlu valabil, fapt stabilit

prin Decizia civilă nr. 4737/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată

într-un prim ciclu procesual.

Expertizele efectuate

în cauză pe parcursul a mai multor cicluri procesuale au o concluzie unică,

aceea că imobilul preluat abuziv este compus din teren în suprafață de 1634 mp

și construcțiile aflate pe acesta P.1E, corp I cu suprafață desfășurată de

1507,84 mp din care 909,41 mp parter și 598,70 mp etaj cu vecinătățile arătate

în rapoartele de expertiză întocmite de expert I.G., D.L. și S.G.

Totodată, imobilul

revendicat, situat în Ploiești, str. C. nr. Y, județul Prahova este unul și

același cu cel ce a aparținut autorului contestatorilor, imobil care a

funcționat mai întâi la nr. Z, apoi la nr. Y și înainte de revoluția din 1989 o

secție a Întreprinderii de morărit și panificație Prahova, secția Colinii, iar

după revoluție, secția de Panificație a SC E. SA, până la intrarea acesteia în

faliment.

În concluzie,

imobilul ce face obiectul prezentei cauze a avut de-a lungul anilor mai multe

adrese poștale ca urmare a evoluției Registrului cadastral al Municipiului Ploiești.

În raport de situația

de fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect dispozițiile legale

incidente, în sensul că, stabilind că terenul era liber la data formulării

notificării, a aplicat principiul prevalenței restituirii în natură a acestuia,

conform dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

În cadrul aceluiași

motiv de recurs, recurenta a formulat, pe larg, critici cu privire la dreptul

său de proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit în temeiul Legii nr.

15/1990, deși nici instanța de apel și nicio altă parte nu au ridicat această

problemă, care de altfel nici nu prezintă relevanță față de dispozițiile legii

speciale de reparație.

Astfel, art. 21 (fost

art. 20) alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că: „Imobilele - terenuri și

construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare.

La alin. (2) al art.

21 se prevede că: „Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care

statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație

cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține

imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare

sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură

este cerută”.

În pronunțarea

soluției, curtea de apel a avut în vedere aceste dispoziții legale, iar critica

recurentei potrivit căreia instanța a dispus restituirea în natură a

imobilului, fără să fi verificat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în

art. 20 (în prezent art. 21) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este nefondată,

față de considerentele deciziei recurate în care s-a reținut că, la data

notificării, respectiv 30 aprilie 2001, pârâta SC E. SA nu era privatizată

integral, Statul Român, prin F.P.S., actuala Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, deținea o cotă de 21,8% acțiuni la această societate, iar

potrivit concluziilor expertizei efectuate în al treilea ciclu procesual,

urmare Deciziei de casare nr. 6804/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

valoarea totală solicitată a fi restituită este de cel puțin 3,62 ori mai mică

decât valoarea acțiunilor deținute de F.P.S.

Totodată, trebuie

avut în vedere că, față de dispozițiile legii speciale de reparație, are

calitatea de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și are obligația

de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptățite la

măsuri reparatorii, acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul

înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat.

Este de menționat că

prin patrimoniu se înțelege totalitatea drepturilor (activul) și a obligațiilor

(pasivul) unei persoane fizice ori juridice care au o valoare economică. Cu

alte cuvinte, activul patrimonial aparținând unei persoane este constituit din

totalitatea drepturilor cu valoare economică care îi aparțin.

În consecință, nu

prezintă relevanță că imobilul a devenit proprietatea societății prin aportarea

lui la capitalul social de către Statul Român sau că, prin efectul art. 20 din

Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăți

comerciale, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de

proprietate, astfel cum susține recurenta, întrucât calitatea de unitate

deținătoare o deține acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul

înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost

înregistrat.

Așa fiind, nu

prezintă relevanță cu ce titlu deține recurenta imobilul în litigiu, din

perspectiva Legii nr. 10/2001 interesând dacă imobilul solicitat se află

înregistrat în patrimoniul său.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte constată a fi nefondate și criticile invocate de

recurentă prin motivele 2 și 3 de recurs.

recurs, prin care recurenta invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului prin prescripția achizitivă este de asemeni nefondat și nu poate fi

primit.

Potrivit art. 1842 C.

civ., prescripția achizitivă poate fi opusă în cursul unei instanțe până la

data pronunțării unei decizii definitive, deci cel mai târziu în fața instanței

de apel.

Având în vedere că

uzucapiunea a fost invocată direct în recurs, Înalta Curte constată că, față de

dispozițiile art. 1842 C. civ., nu poate analiza acest motiv de recurs.

Acestea sunt

considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și

pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SA, prin lichidator judiciar R.I.S.

SPRL împotriva Deciziei nr. 240 din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2011.