ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8205/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 august 2002 pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, reclamanții P.R. și S.G. au chemat în judecată pe pârâtele SC E. SA Ploiești, Primăria municipiului Ploiești, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova și SIF 4 Muntenia - Sucursala Ploiești, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare a imobilului teren și construcție, situat în Ploiești, strada C. nr. X și a actelor emise în procesul de privatizare, cu obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului în litigiu.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul - teren și brutărie - a fost preluat în mod abuziv la data de 11 iunie 1948 prin Decretul nr. 119/1948 și că, deși au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a acestui imobil, notificarea nu a fost soluționată. Prin Sentința nr. 745 din 19 iunie 2003, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtele SC E. SA, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova și SIF 4 Muntenia - Sucursala Ploiești, iar pe fond, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată.

În motivarea soluției sale, instanța a reținut, în ce privește excepția inadmisibilității cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare de acțiuni că aceasta nu poate fi primită, întrucât nulitatea absolută se poate solicita de orice persoană interesată, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai defuncților proprietari, justifică un asemenea interes. Excepția inadmisibilității invocată de pârâta Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului a fost respinsă, motivat de faptul că restituirea în natură a imobilului este posibilă și pe calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de acest act normativ, iar în ce privește aceeași excepție, invocată de pârâta SC E. SA, pe motiv că reclamanții nu au indicat actul a cărui nulitate se solicită, s-a reținut că aceștia au depus la dosar „precizări”, în care au indicat actul a cărui nulitate absolută solicită a fi constatată.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut, în esență, că imobilul solicitat a fi restituit a aparținut autorilor reclamanților, însă nu au fost administrate probe din care să rezulte că acest imobil a fost preluat abuziv de stat. S-a considerat a fi nefondată cererea reclamanților privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare acțiuni, reținându-se că aceste contracte au avut ca obiect acțiuni și nu activele societății, care au rămas proprietatea acesteia, astfel că nu prezintă relevanță juridică schimbarea acționarilor. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia nr. 339 din 11 februarie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte contestația, obligând pârâta SC E. SA să restituie reclamanților, în natură, terenul în suprafață de 751,60 mp situat în Ploiești, strada C. nr. Y, identificat prin expertiza topometrică și schița de plan aferentă întocmită de ing. D.M., precum și să plătească reclamanților suma de 13 milioane lei (vechi) cu titlu de cheltuieli de judecată. Constatând că terenul aferent construcției (moara), în suprafață de 751,60 mp este liber și nu a făcut obiectul naționalizării, curtea de apel a dispus restituirea lui în natură către reclamanți, soluția fiind întemeiată pe dispozițiile art. 3, art. 9, art. 10 alin. (1), art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Referitor la brutăria existentă pe teren la momentul preluării, s-a reținut că preluarea s-a făcut cu titlu valabil în raport de H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. S-a mai reținut că brutăria existentă pe teren la momentul preluării imobilului a fost demolată și a fost stabilit dreptul reclamanților la restituirea terenului liber, în suprafață de 751,60 mp, în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanții, pârâta SC E. SA și pârâta Primăria Municipiului Ploiești. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 4737 din 2 iunie 2005, a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâta SC E. SA, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare, respingând recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a reținut că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt. Astfel, fără a obliga expertul să răspundă obiectivului stabilit, instanța de apel a dispus restituirea către reclamanți a întregii suprafețe de teren necesară folosirii construcției, lăsând construcția în stăpânirea pârâtei. Procedând astfel, instanța de recurs a constatat că nu s-a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii pentru suprafața de teren ocupată de construcție și s-a creat o situație care face imposibilă folosirea construcției. Pentru aceste considerente s-a dispus ca, reluând cauza spre rejudecare, instanța de trimitere să completeze probatoriul pentru stabilirea situației de fapt, în raport cu care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, asigurându-se posibilitatea de folosire a imobilului construit.

După rejudecare, Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 226 din 19 septembrie 2006, a admis apelul formulat de reclamanți, a schimbat în tot Sentința civilă nr. 745 din 19 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că a admis acțiunea precizată, a constatat nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare a imobilului, precum și a actelor întocmite în procesul de privatizare și a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 1671 mp și a construcțiilor, situate în Ploiești, strada C. nr. Y, județ Prahova.

Din considerentele deciziei rezultă că, în adoptarea acestei soluții, instanța de trimitere a avut în vedere faptul că naționalizarea imobilului în litigiu a fost abuzivă întrucât au fost încălcate prevederile art. 8 din Constituția din 1948 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea în natură, în conformitate cu dispozițiile art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. S-a mai reținut că în expertiza efectuată, s-a arătat că părțile nu au fost în măsură să prezinte planul brutăriei naționalizate, dacă aceasta este o construcție nouă pe amplasamentul celei vechi și că din suprafața totală de 1671 mp, suprafața de 909,40 mp este ocupată de brutărie și postul trafo, iar restul de 751,60 mp este acoperită cu beton asfaltat, astfel încât se impune restituirea în natură a întregului teren.

În ce privește nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilului, s-a constatat că statul nu a devenit proprietarul imobilului pentru că nu a avut un titlu valabil, astfel încât actul juridic de înstrăinare a imobilului și de preluare a acestuia în patrimoniul statului sunt lovite de nulitate absolută. Întrucât nulitatea unui act juridic principal atrage și nulitatea actelor juridice subsecvente, instanța a constatat că și actele întocmite în procesul de privatizare, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. X/1995 și nr. Y/1995, sunt nule absolut. S-a mai constatat că dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile doar imobilelor preluate cu titlu valabil, nu și celor fără titlu, în acest sens fiind și Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată de Curtea Europeană în cauza Păduraru împotriva României.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC E. SA, S.I.F.M. SA, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Filiala Prahova și Primăria Municipiului Prahova. Prin Decizia nr. 6804 din 18 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâte, a casat Decizia nr. 226 din 19 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că în conformitate cu prevederile art. 315 (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin decizia de casare s-a dispus ca instanța de trimitere să completeze probatoriul pentru stabilirea situației de fapt, în raport cu care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, asigurându-se posibilitatea de folosire a imobilului construit, întrucât s-a apreciat că dovezile administrate în cauză de instanțele anterioare sunt insuficiente pentru a stabili o situație de fapt și de drept corectă. Instanța de recurs a reținut că aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv preluarea proprietății cu titlu valabil și faptul evidențierii imobilului în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.

În speță, în cadrul procesului de privatizare, SC E. SA, fostă Asociația de Morărit și Panificație Prahova, a încheiat cu Fondul Proprietății Private 4 Muntenia contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. Y din 15 iunie 1995, având ca obiect un număr de 224.607 acțiuni cu o valoare nominală a 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 5.615.175.000 lei, reprezentând 30% din capitalul social SC E. SA. La data de 31 august 1995, între Fondul Proprietății de Stat, în calitate de vânzător și Asociația de Morărit și Panificație Prahova, în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. X, prin care vânzătorul a vândut un număr de 557.329 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 13.933.225.000 lei reprezentând 70% din capitalul social al SC E. SA.

Din Adresa Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova, din 31 iulie 2006 rezultă că la data de 30 aprilie 2001, când recurenta SC E. SA Prahova a fost notificată de reclamanții-intimați, Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (fost F.P.S.) era acționar la această societate. Reclamanții au solicitat nulitatea actelor juridice efectuate în procesul de privatizare, deoarece ca efect al acestora imobilul s-a transmis în patrimoniul recurentei SC E. SA. Acest capăt de cerere are ca temei de drept prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

De asemenea, s-a mai reținut că instanța de apel avea obligația să examineze regimul juridic al actelor efectuate în cadrul procesului de privatizare, dacă sunt supuse regimului comun sau după caz regimul juridic stabilit prin dispozițiile legii speciale, dacă obiectul acestora îl constituie activele imobiliare ale societății, chiar și pentru ipoteza în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil. S-a apreciat că este imperios necesar să se stabilească dacă pârâta Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului era acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul și dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de aceasta este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută și totodată, dacă imobilul face parte din patrimoniul SC E. SA, urmare privatizării prin vânzare-cumpărare de acțiuni și nu de active.

S-a reținut ca fiind nefondată critica recurentei Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului privind necompetența instanței de apel de a soluționa capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în procesul de privatizare, întrucât acesta are ca temei de drept prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii și are caracter accesoriu, soluționarea lui depinzând esențial și nemijlocit de rezolvarea cererii prin care reclamanții au solicitat restituirea imobilului. În concluzie, s-a mai dispus ca instanța de trimitere să analizeze și celelalte critici invocate referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data introducerii acțiunii), cât și critica lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte Primăria Municipiului Ploiești.

Astfel învestită, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin Decizia nr. 219 din 30 septembrie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Ploiești, a admis apelul formulat de contestatorii P.R. și S.G. împotriva Sentinței civile nr. 745 din 19 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Ploiești, SC E. SA, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București și S.I.F.M. SA, a schimbat în tot Sentința civilă nr. 745 din 19 iunie 2003 a Tribunalului Prahova, în sensul că a admis acțiunea și a dispus restituirea în natură către contestatori a terenului în suprafață de 1671 mp și a construcțiilor situate pe acesta, situat în Ploiești, str. C. nr. Y, județ Prahova, reținându-se următoarele considerente: Ținând seama de dispozițiile art. 315(1) C. proc.

civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probatorii sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, Curtea a procedat la încuviințarea unor probatorii pe linia acestei decizii de casare. Astfel, s-a admis proba cu înscrisuri și cu expertiză contabilă și potrivit art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților P.R. și S.G. la capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. Y din 15 iunie 1995 încheiat între F.P.P. IV Muntenia și Asociația de Morărit și Panificație Ploiești și contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. X din 31 august 1995 încheiat între F.P.S.

și Asociația de Morărit și Panificație Ploiești, precum și a actelor adiționale la acest contract, încheiate la 9 august 1996, 30 iunie 1999 și 29 noiembrie 1999. De asemenea, în cauză s-a efectuat raportul de expertiză contabilă de către expert contabil ec. U.V., însușit de expertul parte al reclamanților (ec. D.N.) și cu opinie separată de expertul parte al pârâtei SC E. SA (ec. Ș.G.). S-a constatat că, potrivit concluziilor formulate de expertul contabil numit de instanță, imobilul în litigiu (clădire și teren) nu a intrat în patrimoniul pârâtei SC E. SA ca urmare a contractelor de vânzare-cumpărare acțiuni nr. X din 31 august 1995 și Y din 15 iunie 1995, deoarece obiectul celor două tranzacții l-a constituit vânzarea de acțiuni și nu de active.

În anul 2005, S.A.I.M.I. SA cât și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului au confirmat achitarea integrală de către SC E. SA a obligațiilor aferente contractelor nr. Y din 15 iunie 1995 și nr. X din 31 august 1995. Cu ocazia expertizei s-a semnalat că s-au făcut intervenții de restituire a terenului și clădirii din str. C. nr. Y încă din anul 1994, iar pârâta a întreprins demersuri de înscriere în patrimoniu de bunuri care nu îi aparțineau chiar în condițiile în care existau dovezi că aceste bunuri aveau un regim juridic litigios. Pe linia deciziei de casare, experta a concluzionat că valoarea totală solicitată a fi restituită este de 241.887.540 ROL, fiind mai mică de cel puțin 3,62 ori și, respectiv 12,07 ori, decât valoarea acțiunilor deținute de cele două autorități ale statului la capitalul social al societății privatizate.

De asemenea, s-a mai stabilit că, potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o societate comercială, vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite și în cazul în care statul sau o autoritate publică este acționar minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. În speță, astfel cum s-a arătat, valoarea acțiunilor este mult mai mare decât valoarea imobilului solicitat spre restituire.

Împotriva Deciziei nr. 219 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, au formulat recurs pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Primăria Municipiului Ploiești și SC E. SA.

Prin Decizia civilă nr. 394 din 26 ianuarie 2010, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat Decizia civilă nr. 219 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile din 09 decembrie 2008 și respectiv 13 ianuarie 2009 ale aceleiași instanțe și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținând, în esență, că instanța de apel a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 1671 mp, fără a individualiza acest teren, prin menționarea vecinătăților și a construcțiilor aflate pe el, fără a preciza numărul construcțiilor, compunerea și afectațiunea lor, ceea ce constituie o nepronunțare în totalitate asupra obiectului acțiunii.

S-a reținut că pârâta SC E. SA a susținut că imobilul nu poate fi restituit în natură deoarece construcțiile nu sunt identice cu cele preluate prin Legea nr. 119/1949 și că acestea ocupă integral imobilul. Totodată, s-a stabilit că din expertizele efectuate în cauză nu rezultă suficiente elemente pentru individualizarea terenului prin vecinătăți a construcțiilor, stabilirea compunerii, afectațiunilor și a existenței acestora la data preluării de către stat. Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că pentru lămurirea acestor aspecte era necesară administrarea, chiar și din oficiu, a probelor cu expertize tehnice referitoare la teren și la construcții, probe greșit respinse de instanța de apel.

Urmare Deciziei nr. 394 din 26 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 11010,3/42/2005 și ținând seama de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a procedat la încuviințarea unor probatorii cu acte și expertize tehnice de specialitate. Expertizele dispuse în cauză au fost efectuate de către experții I.G. și S.G., asistați de expert consilier D.L., pentru reclamantul P.R.

Având în vedere admiterea a două dintre obiecțiuni, instanța a dispus refacerea raportului de expertiză topo în sensul că expertul să depună la dosar înscrisul pe care l-a avut în vedere la întocmirea lucrării, respectiv adresa Primăriei Ploiești, din 26 august 2010 și să precizeze regimul juridic al terenului în litigiu raportat la actele de proprietate ale intimatei pârâte SC E. SA, prin lichidator judiciar R.I.S. SPRL. Prin Decizia nr. 240 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanții P.R. și S.G. împotriva Sentinței nr. 745 din 19 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, a schimbat în parte această hotărâre, în sensul că a dispus admiterea în parte a acțiunii, așa cum a fost precizată și a dispus restituirea în natură de către pârâta SC E. SA, prin lichidator judiciar R.I.S.

SPRL a imobilului situat în Ploiești, str. C. nr. Y, compus din teren în suprafață de 1634 mp și construcții situate pe acesta, identificate prin rapoartele de expertiză întocmite de ing. I.G. și S.G.. Admiterea în parte a acțiunii, așa cum a fost precizată, a fost justificată prin faptul că reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare întocmite în cadrul procesului de privatizare, atât într-un alt ciclu procesual, dar și la termenul de dezbateri din 03 noiembrie 2010, considerente pentru care instanța a luat act de această renunțare.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Ploiești, Curtea a apreciat a fi întemeiată și, drept consecință, a dispus respingerea acțiunii formulată împotriva acesteia, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu motivarea că, la dosar s-au produs dovezi cu acte, ce au fost analizate de către experți și care în lucrările lor au concluzionat că imobilul în litigiu nu figurează în evidențele primăriei. Mai mult decât atât, această pârâtă a formulat recurs într-un prim ciclu procesual, ce a fost respins de instanța supremă și pentru împrejurarea că hotărârea nu fusese apelată de către aceasta, iar prin decizia atacată, a fost obligată să restituie reclamanților imobilul în litigiu doar pârâta SC E. SA.

Curtea a apreciat că acțiunea, așa cum a fost precizată, este întemeiată pe considerentul că imobilul revendicat a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948 fără titlu valabil, contrar prevederilor Constituției României de la acea vreme. Expertizele ce au fost efectuate în cauză pe parcursul a mai multor cicluri procesuale, de către experții D.M., G.N., U.V. D.N., I.G., S.G. și D.L., au răspuns, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., la problemele de fapt și de drept, având o concluzie unică, respectiv aceea că imobilul a fost preluat abuziv, că acesta este compus din teren în suprafață de 1634 mp și construcțiile aflate pe acesta P+1E, corp I cu suprafață desfășurată de 1507,84 mp, din care 909,41 mp parter și 598,70 mp etaj, cu vecinătățile arătate în rapoartele de expertiză întocmite de expert I.G., D.L.

și S.G. Totodată, în lucrările efectuate, experții au arătat că imobilul din Ploiești, str. C. nr. Y, județul Prahova este unul și același cu cel ce a aparținut autorului contestatorilor, imobil care a funcționat mai întâi la nr. Z, apoi la nr. Y și care, înainte de revoluția din 1989, constituia o secție a Întreprinderii de morărit și panificație Prahova, secția Colinii, iar după revoluție, secția de Panificație a SC E. SA, până la intrarea acesteia în faliment.

Instanța a mai reținut că reclamanții au produs acte de stare civilă cu care au demonstrat calitatea de moștenitori de pe urma autorului lor și dreptul de proprietate al acestuia din urmă asupra imobilului în litigiu, care este unul și același cu cel din actele prezentate de aceștia, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 1926 și actul de partaj din 1946. La aceste acte fac referire toate expertizele întocmite în cauză, descriind atât construcțiile, cât și terenul aferent, precum și de faptul că prin procesul-verbal din 11 iunie 1948 au fost preluate numai utilajele și bunurile mobile de la fabrica de pâine, nu și terenul și clădirea, care au fost ocupate abuziv, fără un titlu valabil.

La dosar s-au depus acte, respectiv Adresa din 6 august 1997 a Arhivelor Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova, care de asemenea, a fost avută în vedere de către experți în lucrarea dispusă de instanță și din care rezultă că imobilul nu a fost expropriat pentru utilitate publică, deci a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, putând fi restituit adevăraților proprietari, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Curtea a mai apreciat de asemenea, că din expertize a rezultat că terenul în litigiu este liber, putând fi restituit în natură, conform dispozițiilor art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, concluziile reținute de experți în lucrările efectuate în această fază procesuală sunt neschimbate față de ciclurile procesuale anterioare. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta SC E. SA. 1. În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii. Astfel, instanța de apel a reținut că expertizele efectuate în cauză au concluzionat că imobilul este compus din teren în suprafață de 1634 mp și construcțiile aflate pe acesta P.1E, corp I cu suprafață desfășurată de 1.507,84 mp, din care 909,41 mp parter și 598,70 etaj, cu vecinătățile arătate în rapoartele de expertiză întocmite.

Contrar celor arătate, instanța de apel și-a motivat soluția pe împrejurarea că terenul este liber de construcții, putând fi restituit în natură, conform dispozițiilor art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Toate aceste considerente sunt contradictorii și contravin și dispozitivului deciziei, prin care s-a decis „restituirea în natură de către pârâta SC E. SA (...) și a construcțiilor situate pe acesta (...)”. 2. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a stabilit în mod greșit calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Totodată, se susține că decizia a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și cele ale art. 65 din Legea nr. 31/1990. Recurenta susține că a dovedit faptul că bunul imobil situat în Ploiești, str. C. nr. Y, județul Prahova, a intrat în patrimoniul societății ca aport la capitalul social al Statului Român, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1990, dobândind în schimbul proprietății bunurilor acțiuni, pe care ulterior le-a valorificat în procesul de privatizare. Societatea a fost privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. Y din 15 iunie 1995 încheiat de fostul F.P.P. Muntenia (actualul S.I.F.M.) cu Asociația de Morărit și Panificație Prahova și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. X din 31 august 1995, încheiat de F.P.S.

(actuala Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) cu Asociația de Morărit și Panificație Prahova. Prin contractele de vânzare-cumpărare acțiuni nr. Y din 15 iunie 1995 și nr. X din 31 august 1995, societatea recurentă a beneficiat de o garanție contra evicțiunii cu privire la drepturile transmise. Mai susține recurenta că titlul său de proprietate izvorăște din lege, iar transferul bunului în patrimoniul societății s-a realizat cu titlu gratuit, în baza acestei legi, astfel că există o prezumție legală a dobândirii proprietății, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 65 din Legea nr. 31/1990. În aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, s-a ridicat problema dacă dreptul de proprietate privește numai activele (construcții, instalații etc.), iar terenurile rămân în proprietatea statului, societatea păstrând numai dreptul de folosință, sau dacă dimpotrivă dreptul de proprietate privește și terenul.

În regimul anterior Legii nr. 15/1990, întreprinderile aveau un drept de administrare directă asupra terenurilor și celorlalte active. Acest drept de administrare directă a fost interpretat ca un substitut al dreptului de proprietate, întrucât implica dispoziția, posesiunea și folosința în limitele și condițiile legii, dar nu era opozabil statului. Prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăți comerciale, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile ce făceau obiectul dreptului de administrare a fostelor întreprinderi de stat reorganizate. Așa fiind, limitarea dreptului de proprietate a întreprinderilor numai la construcții, instalații și utilaje este contrară Legii nr. 15/1990 și finalității economice urmărite prin art. 20 al acestui act normativ de a asigura suportul economic al autonomiei societăților comerciale ca agenți economici.

3. Invocând motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 9, art. 10, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Astfel, se susține că decizia recurată face trimitere la regula restituirii în natură a imobilului în situația în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, însă fără a se circumscrie și condițiilor impuse de alin. (2) al textului de lege, respectiv cele potrivit cărora, valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat sau de o autoritate publică să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

În speță s-a efectuat o expertiză evaluatoare și s-au administrat probe care dovedesc faptul că sunt aplicabile întocmai dispozițiile acestui text de lege și anume, la momentul notificării - 30 aprilie 2001, valoarea acțiunilor statului - prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - era semnificativ mai mică decât valoarea imobilului, conform Adresei din 31 iulie 2000 privind majorarea capitalului SC E. SA.

Bunul imobil situat în Municipiul Ploiești, str. C. nr. Y, județul Prahova, a fost adus ca aport la capitalul social al recurentei în temeiul Legii nr. 15/1990 și al contractelor de privatizare nr. Y din 15 iunie 1995 și nr. X din 31 august 1995. Susținerile conform cărora imobilul ar fi devenit proprietatea recurentei prin emiterea de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. XX/2000 nu sunt întemeiate și nu țin seama de prevederile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale și de cele ale H.G. nr. 834/1991, care stabilește procedura de urmat pentru obținerea titlului de proprietate.

În urma obținerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru alte terenuri decât cel aflat în litigiu, recurenta a fost obligată, în temeiul legilor privatizării, să procedeze la majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care a obținut certificate de atestare, acesta fiind momentul la care statul a dobândit din nou acțiuni E., devenind astfel acționar minoritar. Mai susține recurenta că restituirea în natură nu este posibilă, având în vedere faptul că aportul statului la capitalul social al recurentei era semnificativ mai mic decât valoarea terenului ce se solicită a fi restituit, iar cuantumul valoric al aportului statului trebuie privit numai în corelație cu valoarea tuturor terenurilor asupra cărora, la acel moment, Ministerul Agriculturii a emis certificate de atestare a dreptului de proprietate.

De asemenea, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât reclamanții nu au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în accepțiunea Legii nr. nr. 10/2001. 4. Recurenta invocă prescripția achizitivă afirmând că a devenit proprietar asupra imobilului în litigiu, în temeiul uzucapiunii scurte (de 10 - 20 ani), conform art. 1895 și următoarele C. civ. Față de aceste dispoziții legale, recurenta susține că posesia sa a fost utilă, nefiind afectată de niciun viciu, continuă, netulburată, neîntreruptă, exercitată în mod public și în calitate de proprietar. Posesia s-a întemeiat pe un just titlu, respectiv actele normative, inclusiv Legea nr. 15/1990 - art. 20 și contractele de privatizare.

Posesia a durat mai bine de 10 ani, respectiv din anul 1990 și este de bună credință, întrucât, recurenta are credința că a dobândit de la adevăratul proprietar, respectiv Statul Român. Titlul statului nu este nul, ci obținut într-o procedură care nu a fost desființată până în prezent, în prezenta cauză reclamanții renunțând expres la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de privatizare și a actelor adiționale ulterioare. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor, cu consecința menținerii Sentinței civile nr. 745/2003 a Tribunalului Prahova. Intimații-reclamanți au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: În primul rând trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs. 1. Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., astfel cum a fost invocat de recurentă - hotărârea cuprinde motive contradictorii - se observă că în speță susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect și amplu argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerentele și dispozitivul deciziei. Se impune a se preciza că aspectele citate de către recurentă din considerentele deciziei, ca dovezi ale existenței motivelor contradictorii nu îndeplinesc această condiție, întrucât argumentele expuse de către judecătorii apelului sunt coerente și pertinente, toate motivele de apel formulate fiind corect examinate, fiecare beneficiind de o argumentare în fapt și în drept corespunzătoare cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. În speță, recurenta susține că decizia recurată se fundamentează pe considerente contradictorii, în sensul că, pe de o parte se reține că pe teren se află construcții, iar pe de altă parte, că terenul este liber și, ca atare, poate fi restituit în natură.

Este evident că la baza considerentului curții de apel în sensul că terenul este liber, instanța a avut în vedere terenul care excede construcției, despre care s-a stabilit că a fost de asemenea proprietatea autorului reclamanților. Așa fiind, criticile fundamentate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acestea nu relevă acele situații ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe temeiul de drept invocat. Pentru considerentele arătate, primul motiv de recurs apare ca fiind nefondat. 2 - 3. Structurând criticile formulate prin motivele 2 și 3 de recurs, în ordinea în care cercetarea motivelor de recurs o impune, Înalta Curte constată următoarele: În primul rând, recurenta contestă calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin aceste critici, recurenta contestă, practic, situația de fapt stabilită de instanțele anterioare pe bază de probe, conform căreia reclamanții au probat calitatea de moștenitori ai autorului lor, dreptul de proprietate al acestuia din urmă asupra imobilului în litigiu, precum și faptul că prin procesul-verbal din 11 iunie 1948 au fost preluate numai utilajele și bunurile mobile de la Fabrica de pâine, nu și terenul și clădirea, care au fost ocupate abuziv, fără un titlu valabil. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora situația de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., singurul care permitea cenzurarea greșelilor grave de fapt consecutive aprecierii probelor administrate. Prin urmare, criticile care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Raportat la situația de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond, astfel cum a fost prezentată mai sus, în mod legal s-a reținut, în cauză, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituire, în calitate de moștenitori ai defuncților proprietari ai imobilului litigios, deposedați abuziv de statul român prin Decretul nr. 119/1948, fiind astfel întrunite cerințele prevăzute în acest scop de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, fiind stabilită preluarea abuzivă a bunului, în modalitatea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, și anume prin naționalizare în baza Decretului nr. 119/1948, în cauză sunt întrunite și exigențele art. 1 din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea - în natură sau prin echivalent - a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Această susținere nu poate fi primită nici din perspectiva faptului că, în recursul exercitat în primul ciclu procesual, pârâta SC E. SA nu a formulat critici cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, ci doar cu privire la modalitatea de reparație acordată, astfel că o asemenea critică în al treilea ciclu procesual nu poate fi analizată.

Cât privește susținerea recurentei privind modalitatea de reparație acordată, este de menționat că, în conformitate cu dispozițiile de ansamblu ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a acesteia este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ceea ce nu este cazul în speță. Instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt: Imobilul revendicat a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948 fără titlu valabil, fapt stabilit prin Decizia civilă nr. 4737/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un prim ciclu procesual.

Expertizele efectuate în cauză pe parcursul a mai multor cicluri procesuale au o concluzie unică, aceea că imobilul preluat abuziv este compus din teren în suprafață de 1634 mp și construcțiile aflate pe acesta P.1E, corp I cu suprafață desfășurată de 1507,84 mp din care 909,41 mp parter și 598,70 mp etaj cu vecinătățile arătate în rapoartele de expertiză întocmite de expert I.G., D.L. și S.G. Totodată, imobilul revendicat, situat în Ploiești, str. C. nr. Y, județul Prahova este unul și același cu cel ce a aparținut autorului contestatorilor, imobil care a funcționat mai întâi la nr. Z, apoi la nr. Y și înainte de revoluția din 1989 o secție a Întreprinderii de morărit și panificație Prahova, secția Colinii, iar după revoluție, secția de Panificație a SC E. SA, până la intrarea acesteia în faliment.

În concluzie, imobilul ce face obiectul prezentei cauze a avut de-a lungul anilor mai multe adrese poștale ca urmare a evoluției Registrului cadastral al Municipiului Ploiești. În raport de situația de fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente, în sensul că, stabilind că terenul era liber la data formulării notificării, a aplicat principiul prevalenței restituirii în natură a acestuia, conform dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001. În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta a formulat, pe larg, critici cu privire la dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990, deși nici instanța de apel și nicio altă parte nu au ridicat această problemă, care de altfel nici nu prezintă relevanță față de dispozițiile legii speciale de reparație.

Astfel, art. 21 (fost art. 20) alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că: „Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

La alin. (2) al art. 21 se prevede că: „Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută”.

În pronunțarea soluției, curtea de apel a avut în vedere aceste dispoziții legale, iar critica recurentei potrivit căreia instanța a dispus restituirea în natură a imobilului, fără să fi verificat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 20 (în prezent art. 21) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este nefondată, față de considerentele deciziei recurate în care s-a reținut că, la data notificării, respectiv 30 aprilie 2001, pârâta SC E. SA nu era privatizată integral, Statul Român, prin F.P.S., actuala Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, deținea o cotă de 21,8% acțiuni la această societate, iar potrivit concluziilor expertizei efectuate în al treilea ciclu procesual, urmare Deciziei de casare nr. 6804/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, valoarea totală solicitată a fi restituită este de cel puțin 3,62 ori mai mică decât valoarea acțiunilor deținute de F.P.S.

Totodată, trebuie avut în vedere că, față de dispozițiile legii speciale de reparație, are calitatea de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și are obligația de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat. Este de menționat că prin patrimoniu se înțelege totalitatea drepturilor (activul) și a obligațiilor (pasivul) unei persoane fizice ori juridice care au o valoare economică. Cu alte cuvinte, activul patrimonial aparținând unei persoane este constituit din totalitatea drepturilor cu valoare economică care îi aparțin.

În consecință, nu prezintă relevanță că imobilul a devenit proprietatea societății prin aportarea lui la capitalul social de către Statul Român sau că, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăți comerciale, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate, astfel cum susține recurenta, întrucât calitatea de unitate deținătoare o deține acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat. Așa fiind, nu prezintă relevanță cu ce titlu deține recurenta imobilul în litigiu, din perspectiva Legii nr. 10/2001 interesând dacă imobilul solicitat se află înregistrat în patrimoniul său.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată a fi nefondate și criticile invocate de recurentă prin motivele 2 și 3 de recurs. 4. Ultimul motiv de recurs, prin care recurenta invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin prescripția achizitivă este de asemeni nefondat și nu poate fi primit. Potrivit art. 1842 C. civ., prescripția achizitivă poate fi opusă în cursul unei instanțe până la data pronunțării unei decizii definitive, deci cel mai târziu în fața instanței de apel. Având în vedere că uzucapiunea a fost invocată direct în recurs, Înalta Curte constată că, față de dispozițiile art. 1842 C. civ., nu poate analiza acest motiv de recurs. Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SA, prin lichidator judiciar R.I.S. SPRL împotriva Deciziei nr. 240 din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2011.