A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14802/03 prezentate de Necdet YEN Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 aprilie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Necdet Yeniay, este un resortisant turc, născut în 1950 și rezident în Bursa. El este reprezentat în fața Curții de către domnul N. Bener, avocat în Bursa. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: procesul-verbal de identificare din 23 mai 1997 a indicat că G.Y. a recunoscut poliția Necdet Yeniay și M.A. drept autori ai violului său. La 25 mai 1997, reclamantul a fost audiat de judecător în apropierea tribunalului corecțional al lui Izmir care a dispus arestarea sa provizorie. Judecătorul a luat notă de dosarul anchetei preliminare a Parchetului din aceeași zi. Printr-un act de punere sub acuzare din 2 iunie 1997, Parchetul d'Izmir l-a acuzat pe reclamant, polițist de starea sa, precum și pe celălalt polițist M.A., pentru violarea sa în noaptea de 19-20 mai 1997, în timpul exercitării funcțiilor sale. La tribunalul din 16 aprilie 1999, asistat de un avocat și reinițiat declarația sa din 7 iulie 1997, reclamantul a contestat faptele care îi erau reproșate și a protestat pentru nevinovăția sa. Prin hotărârea din 24 aprilie 2000, tribunalul din Izmir l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de unsprezece ani și opt luni. În motivele sale, instanța de judecată a declarat, printre altele, că în ziua faptelor în litigiu, victima aștepta la o stație de autobuz după ce a băut câteva beri. ; o echipă de trei paznici de noapte sa apropiat de ea cerându-i să se întoarcă acasă cât mai curând posibil ; reclamantul și colegul său acuzat au venit și au spus că au fost de gând să lase victima acasă ; reclamantul a luat o direcție opusă celei indicate de victimă și i-a spus că, dacă nu ar fi trebuit să aibă relații sexuale cu el și cu colegul său, el ar fi dus la secția de poliție pentru prostituție; apoi victima s-a certat și a intrat în panică și fiind sub influența alcoolului, reclamantul și colegul său acuzat au violat victima la bordul vehiculului. Apoi, victima a fost abandonată într-o moschee dintr-un alt cartier. Locuitorii cartierului au chemat poliția și o altă echipă a venit și a dus victima la secția de poliție din Șirinyer. Mai târziu, reclamantul a venit și i-a cerut scuze victimei, cerându-i să nu depună plângere și i-a făcut o ofertă criptată prin intermediul avocatului său. La 21 mai 1997, polițistul C.P., fiind pus sub acuzare, a efectuat o anchetă privind acest viol. Cei trei paznici de noapte au declarat că în ziua în care a avut loc incidentul, reclamantul și celălalt polițist le-au declarat că vor duce victima la secția de poliție. Victima nu a fost niciodată dusă la secția de poliție. Chiar dacă reclamantul a contestat faptele la început, la 23 mai 1997, victima identificase reclamantul și co-inculpatul său; instanța de judecată avea convingerea fermă că victima fusese violată în special de către reclamant. La 10 iunie 2000, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Casație. La o dată nespecificată, procurorul general în apropierea Curții de Casație și-a prezentat avizul cu privire la fondul acțiunii. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. Prin hotărârea din 6 decembrie 2000, după ce a avut loc o ședință pe fond a cauzei la 22 noiembrie 2000, Curtea de Casație a clasat hotărârea Tribunalului pe motiv că nu reiese din dosar dacă reclamantul ar fi fost ascultat la 16 aprilie 1999 amintindu-i drepturile sale de apărare. Prin hotărârea din 28 februarie 2001, tribunalul din Izmir s-a conformat la arestarea sa și l-a condamnat pe reclamantul șefului violului asupra persoanei din G.Y. la o pedeapsă cu închisoarea de opt ani și nouă luni. La 18 septembrie 2002, reclamantul a formulat un recurs la Curtea de Casație. La o dată nespecificată procurorul general în apropierea Curții de Casație și-a prezentat avizul cu privire la fondul acțiunii. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. Prin hotărârea din 16 octombrie 2002, vărsată grefei instanței de judecată dasezis d'Izmir la 29 mai 2003, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea. Curtea face trimitere la dreptul intern stabilit în alte hotărâri, în special Göç c. Turcia ([GC], nr 36590/97, § 34, CEDH 2002 V) și Tosun c. Turcia 4124/02, §§ 16-17, 28 februarie 2006). GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor naționale, în măsura în care avizul privind obținerea generală în apropierea Curții de Casație nu i-a fost notificat. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii urmate în fața instanțelor naționale. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de modul în care instanța de judecată și-a examinat cauza după arestarea sa. El a declarat absența de echitate a procedurii în măsura în care, în momentul în care a întocmit procesul-verbal de identificare, nu a fost asistat de un avocat. ; Polițistul C.P., care era la originea acțiunii publice intentate împotriva sa, fusese, de asemenea, ascultat ca martor. Invocând art. 6 alineatul (2) din Convenție, reclamantul susține că ziarele au publicat articole referitoare la faptele cauzei. Instanța națională ar fi trebuit să interzică astfel de publicații. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație, în măsura în care nu a avut posibilitatea de a răspunde la avizul scris pe care procurorul general l-a prezentat Curții de Casație pe fondul recursului său. Reclamantul susține, de asemenea, că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil de instanțele naționale. El vede în aceasta o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor naționale. Curtea constată că obiecțiunile reclamantului sunt trase din aprecierea elementelor de probă sau din modul în care instanțele naționale au desfășurat procedura în instanță. În această privință, Curtea nu constată nicio încălcare sau darbitraire cu atât mai mult cu cât În ceea ce privește restul obiecțiunilor, având în vedere formularea acestora, nu există nicio precizare și se pare că argumentația sa este pe deplin susținută. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție. El: la art. 6 alineatul (2) din convenție astfel formulat Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până la stabilirea legală a vinovăției sale. Curtea arată că reclamantul pune în discuție comportamentul ziarelor care au publicat articole cu privire la faptele cauzei. În această privință, el nu face nicio precizare. Curtea amintește, pe de o parte, că autoritățile statului nu pot, în principiu, să fie considerate responsabile pentru actele persoanelor private (Papon c. Franța (n (dec.), n 54210/ 00, CEDH 2001. XII) și, pe de altă parte, așa cum a fost expus de către reclamant, că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe necomunicarea avizului scris al procurorului general în apropierea Curții de Casație și pe durata procedurii penale Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa grefează Președintele
de la requête n
o
14802/03
présentée par Necdet YENİAY
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P. Costa,
président,
A.B. Baka,
M
mes
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 avril 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Necdet Yeniay, est un ressortissant turc, né en 1950 et résidant à Bursa. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le procès-verbal d’identification du 23 mai 1997 indiqua que G.Y. avait reconnu les policiers Necdet Yeniay et M.A. comme étant les auteurs de son viol.
Le 25 mai 1997, le requérant fut entendu par le juge près le tribunal correctionnel d’Izmir qui ordonna sa mise en détention provisoire. Le juge prit acte du dossier de l’enquête préliminaire du parquet du même jour.
Par un acte d’accusation du 2 juin 1997, le parquet d’Izmir inculpa le requérant, policier de son état, ainsi que l’autre policier M.A., pour avoir commis un viol dans la nuit du 19 au 20 mai 1997, lors de l’exercice de ses fonctions.
A l’audience du 16 avril 1999, assisté par un avocat et réitérant sa déposition du 7 juillet 1997, le requérant contesta les faits qui lui étaient reprochés et protesta de son innocence.
Par un arrêt du 24 avril 2000, la cour d’assises d’Izmir condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de onze ans et huit mois. Dans ses motifs, la cour d’assises déclara entre autres que le jour des faits litigieux, la victime attendait à un arrêt de bus après avoir bu quelques bières
; une équipe de trois gardiens de nuit s’approcha d’elle en lui demandant de rentrer chez elle le plus tôt possible
; le requérant et son co-accusé vinrent et déclarèrent qu’ils allaient déposer la victime chez elle
; le requérant prit une direction opposée à celle indiquée par la victime et lui dit que si elle n’acceptait pas d’avoir des relations sexuelles avec lui et son collègue, il l’emmènerait au poste de police pour prostitution
; la victime contestât puis, ayant pris peur et étant sous l’effet de l’alcool, le requérant et son coaccusé violèrent la victime à bord du véhicule. Ensuite, la victime fut abandonnée dans une mosquée d’un autre quartier. Des habitants du quartier appelèrent la police et une autre équipe arriva et emmena la victime au commissariat de Șirinyer. Par la suite, le requérant vint s’excuser auprès de la victime, en lui demandant de ne pas porter plainte et lui fit une offre chiffrée par l’intermédiaire de son avocat. Le 21 mai 1997, le policier C.P., ayant été saisi de l’affaire, mena une enquête au sujet de ce viol. Les trois gardiens de nuit entendus avaient déclaré que le jour de l’évènement litigieux, le requérant et l’autre policer leur avaient déclaré qu’ils emmèneraient la victime au poste de police
; la victime n’avait jamais été emmenée au poste de police. Même si le requérant avait contesté les faits au début, le 23
mai 1997, la victime avait identifié le requérant et son co-accusé
; la cour d’assises avait la ferme conviction que la victime avait été violée notamment par le requérant.
Le 10 juin 2000, le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt devant la Cour de cassation.
A une date non précisée, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours.
Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.
Par un arrêt du 6 décembre 2000, après avoir tenu une audience sur le fond de l’affaire le 22 novembre 2000, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’assises au motif qu’il ne ressortait pas du dossier si le requérant avait été entendu le 16 avril 1999 en lui rappelant ses droits de défense.
Par un arrêt du 28 février 2001, la cour d’assises d’Izmir se conforma à l’arrêt de cassation. Elle condamna le requérant du chef de viol sur la personne de G.Y. à une peine d’emprisonnement de huit ans et neuf mois. Tenant compte de la période passée en détention provisoire, elle ordonna la mise en liberté du requérant.
Le 18 septembre 2002, le requérant forma un pourvoi devant la Cour de cassation.
A une date non précisé le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours.
Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.
Par un arrêt du 16 octobre 2002, versé au greffe de la cour d’assises d’Izmir le 29 mai 2003, la Cour de cassation confirma l’arrêt.
B.
Le droit interne pertinent
La Cour se réfère à l’aperçu du droit interne établi dans d’autres arrêts, notamment
Göç c. Turquie
([GC], n
o
36590/97, §
‑
V) et
Tosun c. Turquie
(n
o
4124/02, §§ 16-17, 28 février 2006).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’équité de la procédure devant les juridictions nationales dans la mesure où l’avis du procurer général près la Cour de cassation ne lui a pas été notifié.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure suivie devant les juridictions nationales.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la manière dont la cour d’assises a examiné sa cause après l’arrêt de cassation. Il allègue l’absence d’équité de la procédure dans la mesure où, lors de l’établissement du procès-verbal d’identification, il n’avait pas été assisté par un avocat
; le policier C.P., qui était à l’origine de l’action publique intentée à son encontre, avait été par ailleurs entendu comme témoin.
Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant soutient que les journaux ont publié des articles relatifs aux faits de la cause. La juridiction nationale aurait dû interdire de telles publications.
1.
Le requérant se plaint du manque d’équité de la procédure devant la Cour de cassation, dans la mesure où il n’a pas eu la possibilité de répondre à l’avis écrit que le procureur général avait soumis à la Cour de cassation sur le fond de son pourvoi. Le requérant allègue en outre que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable par les juridictions nationales. Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint du manque d’équité de la procédure devant les juridictions nationales. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, précité.
La Cour constate que les griefs du requérant sont tirés de l’appréciation des éléments de preuves ou de la manière dont les juridictions nationales ont mené la procédure en jugement. A cet égard, la Cour ne relève aucun manquement ni d’arbitraire d’autant qu’elle n’est pas une juridiction de «
quatrième instance
» ni de cassation. Pour le reste des griefs, eu égard à leur formulation, l’intéressé n’apporte aucune précision et son argumentation apparaît en ce sens nullement étayée.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence. Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
La Cour relève que le requérant met en cause le comportement des journaux qui ont publié des articles sur les faits de la cause. A cet égard, il n’apporte aucune précision. La Cour rappelle, d’une part, que les autorités étatiques ne peuvent en principe être tenues responsables des actes de personnes privées (
Papon c. France (n
o
2)
(déc.), n
o
54210/
‑
XII), et d’autre part, tel qu’il a été exposé par le requérant, que l’examen de ce grief ne révèle aucune apparence de violation de cette disposition.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de la non-communication de l’avis écrit du procureur général près la Cour de cassation et de la durée de la procédure pénale
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président