KIRATLI c. TURQUIE

KIRATLI c. TURQUIE (CtEDO, 2007)

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6497/04 prezentate de Erhan KIRATLI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 octombrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, domnii A.B. Baka, G. Bonello, I. Cabral Barreto, domnul Ugrekhelidze, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și de domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 ianuarie 2004, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Erhan K.ratl. este un resortisant turc, născut în 1959 și rezident la Izmir. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Étetinkaya, avocat la Izmir. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 25 octombrie 2001, o persoană a depus o plângere la procurorul republicii în apropierea instanței de securitate din statul d La 12 februarie 2002, ora 21:45, reclamantul a fost arestat la domiciliu și arestat de polițiști aproape de secțiunea de combatere a crimei organizate d'Izmir. La ora 22:30 a fost întocmit un proces verbal de arestare și percheziție. La 13 martie 2002, polițiștii au primit declarația reclamantului. În conformitate cu acest proces-verbal, a declarat că dorește să-și exercite dreptul de a păstra tăcerea și nu a răspuns la niciuna dintre întrebările care i-au fost adresate. La 15 martie 2002, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii. Cu această ocazie, el a negat faptele reproșate și a susținut nevinovăția sa. În aceeași zi, reclamantul, precum și patru colegi inculpați au fost deferiți în fața judecătorului care se afla lângă curtea de securitate din statul Izmir, care le-a obținut declarația. Cu această ocazie, reclamantul a negat faptele reproșate și și-a declarat nevinovăția. La sfârșitul acestei audieri, judecătorul a ordonat plasarea recurentului în custodia provizorie a acestui fapt, având în vedere natura infracțiunii și starea probelor. La 16 martie 2002, reclamantul ar fi fost prezentat presei. În această privință, acesta produce trei tăieturi de presă nelegate, precum și un articol de presă datat 16 martie 2002: Una dintre tăieturile, intitulată " [Degetul] mâna lui zakakic a lui [în banda de șantaj] este ilustrată dintr-o fotografie (portret) a reclamantului și se poate citi după cum urmează Proprietarul societății (...) la Izmir valorând 60 de milioane de dolari a sesizat procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului. El a explicat că a fost răpit și ținut ostatic mult timp într-un hotel și că a fost șantajat prin șantaj pentru titlurile societății cu care mama și sora sa erau de asemenea asociate (...) La al doilea acuzat pus în discuție este Erhan K se poate citi după cum urmează: Banda de șase persoane, despre care se spune că ar fi confiscat fabrica și clădirile unui om de afaceri al lui Izmir, a fost arestată (...) banda, despre care se spune că ar fi fost arestată, este acuzată de a fi în posesia fabricii și a terenurilor cu o valoare de 90 de trilioane care aparțin omului de afaceri (...) După ce a fost ținută în arest la vedere și auzită de Parchet, (...) Erhan K La articolul apărut la 16 martie 2002 în cotidianul Hürriyet este ilustrat dintr-o fotografie în care unul dintre colegii acuzatului apare încătușat și înconjurat de polițiști. Fotografia este însoțită de următoarea legendă [E.Hurriyet] (stânga), vărul lui [A.Ç.] ; Erhan Karatl. , care se prezintă ca ginerele unui pacha și trei dintre oamenii săi au fost trimiși la închisoare Articolul în sine se poate citi, în special, după cum urmează: Proprietarul societății (...) a depus o plângere la Parchetul de lângă curtea de securitate a statului pentru amenințarea cu moartea (...) Poliția a arestat (...), Erhan K După ce au fost interogați, acuzații au fost reținuți la curtea de securitate din statul Izmir. Printre cei șase acuzați,... Erhan K La om de afaceri (...) a susținut că acești oameni de la oraș amenințaseră cu moartea, precum și familia sa și, astfel, ei au pus în pericol societatea, mobila și clădirile înscrise pe numele său, acest lucru fără nici o obligație. El a depus o plângere împotriva acestor persoane (...) Am aflat că inculpații au recunoscut că au luat proprietatea societății și a clădirilor sale, au închiriat casele și locurile de muncă ale societății și le - au confiscat câștigurile. Acuzații au fost depuși în fața instanței de securitate din statul Izmir. La 18 martie 2002, procurorul districtual al Republicii a emis un extras de depozit referitor în special la telefonul mobil al reclamantului care a făcut obiectul unei măsuri de confiscare în momentul arestării sale. La 8 aprilie 2002, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamant, precum și alte cinci persoane pentru constituirea și apartenența la o bandă organizată și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolelor 1, 2 și 4 din Legea nr. 4422. În perioada 12 aprilie - 12 noiembrie 2002, Curtea de Securitate a statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 10 și 23 mai 2002, avocatul reclamantului a depus două memorii în apărare, conform cărora a cerut instanței să verse în dosarul cauzei dosarele privind procedurile penale pendinte în fața altor instanțe și privind coinculpații și martorii. La 13 iunie 2002, Curtea de Securitate a statului a adresat acuzaților, inclusiv pe reclamant, în apărarea lor. Cu această ocazie, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 7 noiembrie 2002, avocatul reclamantului și-a depus memoriul în apărare. La 12 noiembrie 2002, instanța de securitate a statului l-a recunoscut pe reclamantul vinovat pentru că a fondat o bandă organizată pentru a obține prin forță o societate comercială, precum și pentru furt, amenințări la adresa libertății de muncă, răniri cu armă și amenințări la adresa libertății. 4422. Astfel, ea a stat pe baza dovezilor materiale și scrise, printre care și procesele-verbale ale declarațiilor concordante făcute în fața polițiștilor de către martorii a căror declarație fusese solicitată de reclamant. Având în vedere durata detenției provizorii a acestuia, Curtea a pronunțat eliberarea sa. În acest sens, reclamantul s-a ocupat de casare. În memoriul său în casare, el a negat faptele reproșate, a declarat că nu există nicio dovadă împotriva sa și a contestat hotărârea instanțelor interne de refuzare a colectării probelor cu descărcare de gestiune și de a proceda la audierea martorilor. Prin hotărârea din 7 iulie 2003, pronunțată la 9 iulie 2003, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță. Dreptul intern relevant În temeiul articolului 104 din Codul de procedură penală, astfel cum este în vigoare la data faptelor ) de vinovăție pot fi puse în custodia provizorie în condițiile de mai jos 1. existența unor fapte de natură să genereze o suspiciune de evadare 2. existența unor atitudini sau poziții care indică faptul că: el este tentat să distrugă dovezile, să le transforme, să le ascundă; (d) complicii la declarații false sau martorii la mărturii false sau să renunțe la mărturie ; (d) cu privire la experți În cazurile în care cauza de arest penal necesită o pedeapsă privativă de libertate care nu este mai mică de șapte ani (...) sau în cazul absenței domiciliului sau a reședinței persoanei acuzate sau în cazul în care aceasta nu poate dovedi identitatea sa, situațiile menționate mai sus la alin. (1) și (2) pot fi considerate ca fiind existente (..) GRIFS Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul a declarat că a făcut obiectul unui tratament degradant în măsura în care, în timpul arestării sale, polițiștii au continuat să-i pună întrebări chiar dacă a declarat că dorește să păstreze tăcerea. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (d) din convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe imparțiale. În această privință, se plânge că a fost judecat și condamnat de o instanță de securitate din statul în care se afla instanța care a dispus plasarea sa în detenție provizorie. În plus, acesta invocă o încălcare a dreptului său la apărare, instanțele interne refuzând să-și dea dreptul la cererile sale de plată în dosarul cu probe cu descărcare în gestiune și contestă, de asemenea, luarea în considerare a declarației sale făcute în timpul custodiei sale ca element de probă. În cele din urmă, acesta se plânge de refuzul instanțelor naționale de a-și accepta cererea de audiere a martorilor, în timp ce acestea și-au întemeiat condamnarea pe declarațiile acestora. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare are dreptul la respectarea prezumției sale de nevinovăție. În această privință, el susține că a fost tratat ca vinovat de îndată ce a fost arestat de către autorități, care au informat presa și au difuzat fotografia sa. Pe baza art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul contestă măsura de confiscare a telefonului său mobil. ÎN DREPT Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de modul în care administrația probelor și de refuzul instanțelor naționale de a-și accepta cererea de audiere a martorilor. 2 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare are dreptul la respectarea prezumției sale de inocență. În situația actuală a dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a instanței de primă instanță și de luarea în considerare a declarației sale făcute în timpul custodiei sale ca element de probă. În această privință, Curtea amintește că, în sensul articolului 6 alineatul (1), trebuie să se aprecieze pe baza unui demers subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui astfel de judecător în această ocazie și potrivit unui demers obiectiv care să ducă la asigurarea faptului că:înseamnă suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință (a se vedea, printre altele, Incal c. Turcia , Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998, p. 1574, § 65). În speță, numai abordarea obiectivă este relevantă. Aceasta conduce la întrebarea, atunci când este în discuție o instanță colegială, dacă, independent de atitudinea personală a unuia dintre membrii săi, anumite fapte verificabile permit să se suspecteze imparțialitatea acesteia. În această privință, chiar și aparențele pot avea o importanță deosebită. Prin urmare, pentru a se pronunța asupra existenței, într-o anumită specie, a unui motiv legitim de a se teme de o jurisdicție o deficiență de imparțialitate, punctul de vedere al la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În acest sens, teama reclamantului de o lipsă de imparțialitate a fost legată de faptul că unul dintre judecătorii care constituie formarea de judecată a instanței de securitate a statului, la data de 24 mai 1989, seria A n 154, p. 21 § 48. În acest caz, teama reclamantului de o lipsă de imparțialitate a fost aceea că unul dintre judecătorii care constituie formarea de judecată a instanței de securitate a statului. Cu toate acestea, Curtea amintește că a considerat deja că simplul fapt că un judecător a luat deja decizii înainte de proces, în special în ceea ce privește detenție provizorie, nu poate, în sine, să justifice temeri cu privire la imparțialitatea sa (ibidem, § 50). Doar circumstanțele speciale pot permite o concluzie diferită ( Saint Marie c. Franța, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A n 253 A, p. 14, § 32). Având în vedere aceste principii, Curtea observă că: în temeiul articolului 104 din Codul de procedură penală, astfel cum este în vigoare la momentul faptelor, întrebarea pe care instanța în cauză a fost obligată să o soluționeze, și anume posibilitatea de a dispune de o detenie provizorie a reclamantului, având în vedere circumstanțele de mai sus, nu se confunda cu întrebarea care s-a pus atunci când a pronunțat asupra fondului. Rolul său, în stadiul inițial al procedurii, este de a asigura existența sau nu a unor indicii serioase cu privire la vinovăție: pentru a asigura existența lor era suficient să efectueze o examinare preliminară a datelor disponibile pentru a verifica dacă acuzația împotriva reclamantului se bazează pe date valabile (Notrier c. Țările de Jos, Hotărârea din 24 august 1993, seria A n 267, § 35. În lumina înscrisurilor din dosar, Curtea constată astfel cum a pronunțat judecătorul care a formulat plângerea cu privire la arestarea provizorie a recurentului, ținând seama numai de Decizia sa nu conține nicio motivație sau apreciere a vinovăției în ceea ce privește faptele reproșate și nu poate fi considerată o constatare formală a vinovăției (a se vedea Hotărârea din 22 aprilie 1994, seria A n 286 B, § 38 și compară cu Karakoç și alții c. Turcia, n 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 57, 15 octombrie 2002). Astfel, Curtea consideră că judecătorul în cauză nu este în măsură să exercite o influență decisivă asupra opiniei sale cu privire la fond. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește utilizarea depoziiei făcute în timpul custodiei reclamantului ca element de probă, Curtea constată că instanele naionale nu și-au întemeiat în nici un fel condamnarea pe aceasta, ci s-au pronunat în lumina probelor materiale și scrise, printre care procesele-verbale ale declaraiilor concordante. În plus, aceasta subliniază faptul că reclamantul care a păstrat tăcerea în legătură cu întrebările care i-au fost adresate, nu conține nicio declarație incriminatoare, ceea ce înseamnă că acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că a făcut obiectul unui tratament degradant. Curtea reamintește că, pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. În această perspectivă, nu este suficient ca tratamentul să conțină aspecte neplăcute văzute dureroase (Guzzardi c. Italia , Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A n 39, p. 40, § 107). În speță, Comisia constată că reclamantul își exprimă în general și nu face o precizare suficient de precisă pentru a-și justifica afirmațiile în această privință. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În cele din urmă, pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de confiscarea telefonului mobil. În această privință, Curtea subliniază că măsura contestată intră sub incidența unei reglementări privind utilizarea bunurilor (a se vedea în special AGOSI c. Regatul Unit, Hotărârea din 24 octombrie 1986, seria A n 108, p. 17, § 51, și Butler c. Regatul Unit (dec.), n 41661/98, CEDH 2002 VI) prevăzută de lege și referitoare la bunuri care au servit la comiterea unei infracțiuni. Măsura de confiscare a fost pronunțată de instanța de securitate a statului la încheierea unei proceduri contradictorii Având în vedere aceste considerații, nu există nicio dovadă că autoritățile naționale și-au depășit marja de apreciere sau că au încălcat echilibrul corect care trebuie să existe în această privință între interesele colectivității și drepturile persoanelor fizice ( În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului din modul de administrare a probelor, din dreptul de a asculta martorii și de la .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

6497/04

présentée par Erhan KIRATLI

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 octobre 2007 en une chambre composée de

:

M

me

F. Tulkens,

présidente,

MM.

A.B. Baka,

G. Bonello,

I. Cabral Barreto,

M. Ugrekhelidze,

M

me

A. Mularoni,

M.

D. Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 janvier 2004,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Erhan Kıratlı, est un ressortissant turc, né en 1959 et résidant à Izmir. Il est représenté devant la Cour par M

e

S.

Çetinkaya, avocat à Izmir.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 25 octobre 2001, une personne déposa plainte auprès du procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Izmir alléguant avoir été contrainte de céder sa société sous la pression, les menaces et le chantage exercés par une bande organisée, à laquelle aurait appartenu le requérant.

Le 12 février 2002 à 21 h 45, le requérant fut arrêté à son domicile et placé en garde à vue par des policiers près la section de lutte contre le crime organisé d’Izmir. A 22 h 30, fut dressé un procès-verbal d’arrestation et de fouille.

Le 13 mars 2002, les policiers recueillirent la déposition du requérant. Aux termes de ce procès-verbal, l’intéressé déclara vouloir exercer son droit de garder le silence et ne répondit à aucune des questions qui lui furent posées.

Le 15 mars 2002, le requérant fut entendu par le procureur de la République. A cette occasion, il nia les faits reprochés et clama son innocence.

Le jour même, le requérant ainsi que quatre coaccusés furent déférés devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’État d’Izmir, lequel recueillit leur déposition. A cette occasion, le requérant nia les faits reprochés et clama son innocence. Au terme de cette audition, le juge assesseur ordonna le placement du requérant en détention provisoire ce, eu égard à la nature de l’infraction reprochée et à l’état des preuves.

Le 16 mars 2002, le requérant aurait été présenté à la presse. A cet égard, il produit trois coupures de presse non datées, ainsi qu’un article de presse daté du 16 mars 2002. L’une des coupures, intitulée «

[Le doigt] la main de Çakıcı dans la bande [usant] de chantage

», est illustrée d’une photographie (portrait) du requérant et peut se lire comme suit

:

«

Le propriétaire de la société (...) à Izmir valant 60 millions de dollars a saisi le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État. Il a expliqué qu’il avait été enlevé et gardé en otage un long moment dans un hôtel et qu’on lui avait soutiré par chantage les titres de la société dont sa mère et sa sœur étaient également associées (...) L’autre accusé mis en cause est Erhan Kıratlı ... Kıratlı (...) avait transféré toutes les voitures de la société à son nom (...)

»

La coupure de presse du journal

Milliyet

peut se lire comme suit

:

«

La bande de six personnes, dont on allègue qu’elle aurait saisi la fabrique et les immeubles d’un homme d’affaires d’Izmir, a été arrêtée (...) la bande, dont on allègue qu’Erhan Kıratlı serait le chef, est accusée de s’être emparée de la fabrique et des terrains d’une valeur de 90 trillions appartenant à l’homme d’affaires (...) Après avoir été placés en garde à vue et entendus par le parquet, (...) Erhan Kıratlı (41) et, (...) ont été placés en détention provisoire.

»

L’article paru le 16 mars 2002 dans le quotidien

Hürriyet

est illustré d’une photographie où l’un des coaccusés du requérant apparaît menotté et entouré de policiers. La photographie est assortie de la légende suivante

:

«

[E.Ç.] (à gauche), cousin de [A.Ç.]

; Erhan Kıratlı qui se présente comme le gendre d’un pacha et trois de ses hommes ont été envoyés en prison

».

L’article en lui-même peut notamment se lire comme suit

:

«

Le propriétaire de la société (...) a déposé plainte auprès du parquet près la cour de sûreté de l’État pour menace de mort (...) La police a arrêté (...), Erhan Kıratlı (...), qui s’est présenté comme le gendre d’un général à la retraite décédé récemment, (...) exerçant des fonctions en tant que bureaucrate haut gradé (...) il inspirait confiance. Après leurs interrogatoires, les accusés ont été déférés à la cour de sûreté de l’État d’Izmir. Parmi les six accusés, (...) Erhan Kıratlı (...) a été placé en détention provisoire.

»

Enfin, la coupure parue dans le quotidien

Sabah

peut se lire comme suit

:

«

(...) six personnes dont le requérant. L’homme d’affaires (...) a allégué que ces personnes l’avait menacé de mort ainsi que sa famille et lui avaient ainsi soustrait la société, les meubles et immeubles inscrits à son nom, ce sans contrepartie. Il a porté plainte contre ces personnes (...) Nous avons appris que les accusés avaient reconnu s’être emparés des terrains de la société et de ses immeubles, avoir mis en location les maisons et lieux de travail appartenant à la société et en avoir saisi les gains. Les accusés ont été déférés devant la cour de sûreté de l’État d’Izmir.

»

Le 18 mars 2002, le procureur de la République établit un récépissé de dépôt relatif notamment au téléphone portable du requérant qui fit l’objet d’une mesure de confiscation lors de son arrestation.

Le 8 avril 2002, le procureur de la République inculpa le requérant ainsi que cinq autres personnes pour constitution et appartenance à une bande organisée et requit sa condamnation en vertu des articles 1, 2 et 4 de la loi n

o

4422.

Du 12 avril au 12 novembre 2002, la cour de sûreté de l’État tint six audiences en une chambre composée de trois juges civils. A compter de la deuxième audience, le juge assesseur ayant ordonné la détention provisoire du requérant siégea au sein de la formation de jugement.

Les 10 et 23 mai 2002, l’avocat du requérant déposa deux mémoires en défense, aux termes desquels il demanda à la cour de verser au dossier de l’affaire, les dossiers relatifs aux procédures pénales pendantes devant d’autres juridictions et concernant les coaccusés et témoins.

Le 13 juin 2002, la cour de sûreté de l’État entendit les accusés, dont le requérant, en leur défense. A cette occasion, l’intéressé nia les faits reprochés et réitéra ses demandes tendant à l’audition de témoins et au versement des pièces afférentes aux autres procédures pénales impliquant les coaccusés. Au terme de cette audience, la cour fit une demande d’information quant à ces procédures auprès du procureur de la République. Elle rejeta la demande relative à l’audition des témoins estimant qu’une telle comparution ne présentait aucun intérêt au regard des preuves matérielles contenues dans le dossier.

Le 7 novembre 2002, l’avocat du requérant déposa son mémoire en défense.

Le 12 novembre 2002, la cour de sûreté de l’État reconnut le requérant coupable d’avoir fondé une bande organisée aux fins de se procurer par la force une société commerciale, ainsi que de vol, menaces contre la liberté de travail, blessures avec arme et menaces contre la liberté. Elle le condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et quatre mois en vertu de l’article

1 § 1 de la loi n

o

Sur ce, le requérant se pourvut en cassation. Dans son mémoire en cassation, il nia les faits reprochés, allégua l’absence de tout élément de preuve à son encontre et contesta la décision des juridictions internes portant refus de recueillir les preuves à décharge et de procéder à l’audition de témoins.

Par un arrêt du 7 juillet 2003, prononcé le 9 juillet 2003, la Cour de cassation confirma la décision de première instance.

B.

Le droit interne pertinent

Aux termes de l’article 104 du code de procédure pénal, tel qu’en vigueur à l’époque des faits

:

« Les personnes à l’égard desquelles il existe des indices sérieux (

kuvetli belirti

) de culpabilité peuvent être placées en détention provisoire dans les conditions ci-dessous

:

;

; d’induire les complices à des déclarations fallacieuses ou les témoins à des faux témoignages ou à renoncer à témoigner

; d’influencer les experts

;

Dans les cas où l’infraction cause de poursuites nécessite une peine privative de liberté qui n’est pas inférieure à sept ans (...) ou en cas d’absence de domicile ou de résidence de l’accusé ou s’il ne peut prouver son identité, les situations énoncées ci-dessus aux alinéas 1 et 2 peuvent être considérées comme existantes

(....)

».

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue avoir fait l’objet d’un traitement dégradant dans la mesure où, lors de sa garde à vue, les policiers ont continué de lui poser des questions alors même qu’il avait déclaré vouloir garder le silence.

2.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant allègue ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal impartial. A cet égard, il se plaint d’avoir été jugé et condamné par une cour de sûreté de l’État au sein de laquelle siégeait le juge assesseur ayant ordonné son placement en détention provisoire. Il allègue en outre une atteinte à ses droits de la défense, les juridictions internes ayant refusé de faire droit à ses demandes tendant au versement au dossier d’éléments de preuve à décharge. Il conteste également la prise en compte de sa déposition faite pendant sa garde à vue comme élément de preuve.

Enfin, il se plaint du refus des juridictions nationales de faire droit à sa demande d’audition de témoins, alors que celles-ci ont fondé leur condamnation sur les déclarations

de ces derniers.

3.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte a son droit au respect de sa présomption d’innocence. A cet égard, il allègue avoir été traité comme coupable dès son arrestation par les autorités, lesquelles ont informé la presse et diffusé sa photographie.

4.

Se fondant sur l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant conteste la mesure de confiscation de son téléphone portable.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint du mode d’administration des preuves et du refus des juridictions nationales de faire droit à sa demande d’audition de témoins. Se fondant sur l’article 6 §

2 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte a son droit au respect de sa présomption d’innocence.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54 § 2 b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint du manque d’impartialité de la juridiction de première instance et de la prise en compte de sa déposition faite pendant sa garde à vue comme élément de preuve.

A cet égard, la Cour rappelle qu’aux fins de l’article 6 § 1, l’impartialité doit s’apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction personnelle de tel juge en telle occasion, et selon une démarche objective amenant à s’assurer qu’il offrait les garanties suffisantes pour exclure tout doute légitime à cet égard (voir, entre autres,

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

IV, p. 1574, §

65). En l’espèce, seule la démarche objective est pertinente. Elle conduit à se demander, lorsqu’une juridiction collégiale est en cause, si indépendamment de l’attitude personnelle d’un de ses membres, certains faits vérifiables autorisent à suspecter l’impartialité de celle-ci. En la matière, même les apparences peuvent revêtir de l’importance. Il en résulte que, pour se prononcer sur l’existence, dans une espèce donnée, d’une raison légitime de craindre d’une juridiction un défaut d’impartialité, le point de vue de l’intéressé entre en ligne de compte mais ne joue pas un rôle décisif. L’élément déterminant consiste à savoir si les appréhensions de celui-ci peuvent passer pour objectivement justifiées (voir,

mutatis mutandis

,

Hauschildt c.

Danemark

, arrêt du 24 mai 1989, série A n

o

154, p. 21, § 48).

En l’occurrence, la crainte du requérant d’un manque d’impartialité tenait au fait que l’un des juges composant la formation de jugement de la cour de sûreté de l’État

avait auparavant prononcé son placement en détention provisoire. Or, la Cour rappelle avoir déjà estimé que le simple fait qu’un juge ait déjà pris des décisions avant le procès, notamment au sujet de la détention provisoire, ne peut, en soi, justifier des appréhensions quant à son impartialité (

ibidem,

Sainte-Marie

c. France

, arrêt du 16 décembre 1992, série

A n

o

253

‑

A, p.

14, §

32).

A la lumière de ces principes, la Cour observe qu’en vertu de l’article 104 du code de procédure pénale, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, la question que le juge assesseur a été amenée à trancher – à savoir l’opportunité d’un placement en détention provisoire du requérant compte tenu des circonstances d’espèce – ne se confondait pas avec la question qui se posait lorsqu’il a statué sur le fond. Son rôle, au stade initial de la procédure, consistait à s’assurer de l’existence ou non d’«

indices sérieux

sur la culpabilité »

: pour s’assurer de leur existence il lui suffisait de procéder à un examen préliminaire des données disponibles afin de vérifier que l’accusation portée contre le requérant reposait sur des données valables (

Nortier

c. Pays-Bas

, arrêt du 24 août 1993, série

A n

o

267, §

35).

Au vu des pièces du dossier, la Cour observe ainsi que le juge assesseur a prononcé la détention provisoire du requérant en tenant compte uniquement de «

la nature de l’infraction reprochée

» et «

de l’état des preuves

». Sa décision ne comporte aucune motivation ou appréciation quelconque de culpabilité au regard des faits reprochés et ne saurait aucunement passer pour un constat formel de culpabilité (voir

Saraiva de Carvalho

c. Portugal

, arrêt du 22 avril 1994, série

A n

o

286

‑

B, §

38 et comparer avec

Karakoç et autres

c. Turquie

, n

os

27692/95, 28138/95 et 28498/95, §

57, 15 octobre 2002).

Ainsi, la Cour estime que le juge en question n’apparaît pas s’être livré à une quelconque appréciation de nature à exercer une influence décisive sur son opinion quant au fond. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à l’utilisation de la déposition faite pendant la garde à vue du requérant comme élément de preuve, la Cour observe que les juridictions nationales n’ont aucunement fondé leur condamnation sur celle-ci mais ont statué au vu des preuves matérielles et écrites parmi lesquelles les procès-verbaux de témoignages concordants. Au surplus, elle souligne que le requérant ayant gardé le silence face aux questions qui lui étaient posées, cette déposition ne comporte aucune déclaration incriminante. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et 4 de la Convention.

3.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient avoir fait l’objet d’un traitement dégradant.

La Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. Dans cette perspective, il ne suffit pas que le traitement subi comporte des aspects désagréables voir pénibles (

Guzzardi c. Italie

, arrêt du 6 novembre 1980, série

A n

o

39, p. 40, § 107). En l’espèce, elle observe que le requérant formule son grief de manière générale et n’apporte pas de précision à même d’étayer ses allégations à cet égard. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

4.

Enfin, se fondant sur l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint de la confiscation de son téléphone portable.

A cet égard, la Cour souligne que la mesure contestée relève d’une réglementation de l’usage des biens (voir, notamment,

AGOSI c. Royaume-Uni

, arrêt du 24 octobre 1986, série A n

o

108, p. 17, § 51, et

Butler c.

Royaume-Uni

(déc.), n

o

41661/98, CEDH 2002

‑

VI) prévue par la loi et concernant des biens ayant servi à la commission d’une infraction. La mesure de confiscation a été prononcée par la cour de sûreté de l’État au terme d’une procédure contradictoire

; elle est accessoire à la condamnation pénale et le requérant a pu la contester devant la Cour de cassation. Eu égard à ces considérations, rien ne permet de penser que les autorités nationales ont dépassé leur marge d’appréciation ou qu’elles aient enfreint le juste équilibre qui doit exister, en la matière, entre les intérêts de la collectivité et les droits des particuliers (

Sarıbek c. Turquie

(déc.), n

o

41055/98, 13 juin 2002). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant tirés du mode d’administration des preuves, de l’impossibilité d’entendre les témoins et de l’atteinte au principe de la présomption d’innocence

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

F.

Tulkens

Greffière

Présidente