A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 22059/03 prezentate de Sevinç ȘAH Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 24 iunie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAVOAREA recurentei, domnul Sevinç Șahingöz, este un resortisant turc, născut în 1973 și rezident la Ankara. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Sarihan, avocat la Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 septembrie 1995, recurenta a fost în arest pentru apartenență la organizaia armată ilegală a D La 2 octombrie 1995, a fost ascultată de instanța din Ankara. În aceeași zi, a fost ascultată de judecător în apropierea Curții de Securitate a statului d a Ankara care a dispus arestarea sa provizorie. Printr-un act de acuzăre din 23 octombrie 1995, în temeiul art. 168 alin. (2) din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, Parchetul a acuzat-o pe reclamantă, precum și alți unsprezece co-inculpați ai șefului unei organizații armate ilegale. Prin hotărârea din 21 ianuarie 1997, pe baza acelorași articole, Curtea de Securitate a statului a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. La o dată nespecificată, recurenta a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. La 5 februarie 1998, procurorul general în apropierea Curții de Casație și-a prezentat avizul cu privire la fondul acțiunii. Acest aviz nu a fost notificat reclamantei. Prin Hotărârea din 28 octombrie 1998, Curtea de Casație a Casat hotărârea atacată. Prin hotărârea din 9 martie 2000, pe baza acelorași articole, Curtea de Securitate a statului a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. La o dată nespecificată, recurenta a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. La 26 mai 2000, procurorul general în apropierea Curții de Casație și-a prezentat avizul cu privire la fondul acțiunii. Acest aviz nu a fost notificat recurentei. Printr-o hotărâre din 3 august 2000, Curtea de Casație Casa la hotărârea atacată. Prin hotărârea din 22 mai 2001, pe baza acelorași articole, Curtea de Securitate a statului a condamnat recurenta la o pedeapsă cu închisoarea de 19 ani și 10 luni. La 21 septembrie 2001, procurorul general în apropierea Curții de Casație și-a prezentat avizul cu privire la fondul acțiunii. Acest aviz nu a fost notificat reclamantei. La 14 noiembrie 2001, reclamanta a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Casație. Printr-o hotărâre din 6 decembrie 2001, pronunțată în dosarul grefei Curții de Securitate de Stat la 21 decembrie 2001, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La 24 decembrie 2001, copia sentinței condamnării a fost notificată recurentei la casa de judecată a Ankara. Dreptul intern relevant Curtea se referă la laapercepută de dreptul intern stabilit în alte hotărâri, în special Göçc. Turcia ([GC], nr. 36590/97, § 34, CEDO 2002 V) și Tosun c. Turcia 4124/02, § 16-17, 28 februarie 2006). Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii împotriva sa în fața instanțelor naționale. Potrivit afirmațiilor sale, în perioada 26 septembrie 1999-19 decembrie 2000, aceasta ar fi fost bătută de supraveghetorii închisorii în care era deținută; ea ar fi suferit abuzuri și nu ar fi fost tratată pentru o boală. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (a) și (b) din Convenție, recurenta se plânge de absența de echitate a procedurii în fața instanțelor naționale, în măsura în care nu i s-a notificat avizul privind furnizarea generală de informații în apropierea Curții de Casație. Invocând art. 6 din Convenție, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, deoarece un magistrat militar participase parțial la procedură în fața Curții de Securitate a statului care a fost condamnată. Într-adevăr, în opinia sa, Curtea de Securitate a statului care constituie o instanță specializată nu poate fi considerată în niciun caz independentă și imparțială. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (a) și (b) din Convenție, recurenta se plânge de absența de echitate a procedurii în fața instanțelor naționale, în măsura în care nu i s-a comunicat avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație. Curtea decide să examineze acest aspect din unghiul art. 6 alin. (1) din Convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta susține că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil de instanțele naționale. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta susține că, între 26 septembrie 1999 și 19 decembrie 2000, aceasta ar fi fost supusă unor abuzuri. Curtea decide să examineze acest aspect din perspectiva art. 3 din Convenție. Curtea constată, pe de o parte, că recurenta nu pare să fi invocat obiecțiile sale în fața autorităților naționale și, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de nici un element sau începutul de probă. În consecință, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte. Recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială din cauza faptului că un magistrat militar a participat la procedură în fața Curții de Securitate a statului care a condamnat-o înainte de iunie 1999. Potrivit acesteia, această instanță este o instanță specializată care nu poate fi considerată în niciun caz independentă și imparțială. În această privință, Curtea invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea constată că procedura diligentă împotriva recurentei începuse la 18 septembrie 1995, data plasării sale în arest și că a fost condamnată de către Curtea de Securitate a statului d ankara la 21 ianuarie 1997. printr-o hotărâre din 28 octombrie 1998, Curtea de Casație a încălcat această hotărâre. Apoi, la 22 iunie 1999, judecătorul militar a fost înlocuit de un judecător civil ca urmare a amendamentului constituțional. După înlocuirea judecătorului militar cu un judecător civil, instanța de securitate a statului a fost de două ori mai mare decât cauza reclamantei. Verdictul a fost pronunțat de același tribunal compus numai din magistrați civili, care au examinat toate elementele de fapt și de drept (a se vedea mutatis mutandis Yașar c. Turcia (dec.), nr. 46412/99, 31 martie 2005). În aceste condiții, având în vedere ansamblul procedurii și ținând cont de împrejurarea că recurenta nu furnizează nicio argumentație pertinentă în sprijinul reședinței sale, cauza sa a fost examinată de un tribunal, compus numai din magistrați civili, care au examinat toate elementele de fapt și de drept (a se vedea mutatis mutandis Yașar, decizia menționată anterior, și Saltuk c. Turcia (dec.), nr 3113′′, 24 august 1999. Curtea a decis că, în speță, înlocuirea instanței militare a înlăturat îndoielile acesteia cu privire la independența și la imparțialitatea instanței care a condamnat-o (a se vedea Sevgi Yalmaz c. Turcia (dec.), nr 62230/00, 20 septembrie 2005). 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiilor recurentei întemeiate pe necomunicarea avizului scris al procurorului general în apropierea Curții de Casație și pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
de la requête n
o
22059/03
présentée par Sevinç ȘAHİNGÖZ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
23
mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 juin 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Sevinç Șahingöz, est une ressortissante turque, née en 1973 et résidant à Ankara. Elle est représentée devant la Cour par M
e
S.
Sarıhan, avocat à Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 18 septembre 1995, la requérante fut placée en garde à vue pour appartenance à l’organisation armée illégale du DHKP-C (Parti / Front révolutionnaire de la libération du peuple, «
Devrimci Halk Kurtuluș Partisi-Cephesi
»).
Le 27 septembre 1995, elle fut entendue par la police.
Le 2 octobre 1995, elle fut entendue par le parquet d’Ankara.
Le même jour, elle fut entendue par le juge près la cour de sûreté de l’État d’Ankara qui ordonna sa mise en détention provisoire.
Par un acte d’accusation du 23 octobre 1995, sur le fondement des articles
168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le parquet inculpa la requérante ainsi qu’onze autre coaccusés du chef d’appartenance à une organisation armée illégale.
Par un arrêt du 21 janvier 1997, sur le fondement des mêmes articles, la cour de sûreté de l’État condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois.
A une date non précisée, la requérante forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt.
Le 5 février 1998, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours. Cet avis ne fut pas notifié à la requérante.
Par un arrêt du 28 octobre 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué.
Par un arrêt du 9 mars 2000, sur le fondement des mêmes articles, la cour de sûreté de l’État condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois.
A une date non précisée, la requérante forma un pourvoi contre cet arrêt.
Le 26 mai 2000, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours. Cet avis ne fut pas notifié à la requérante.
Par un arrêt du 3 août 2000, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué.
Par un arrêt du 22 mai 2001, sur le fondement des mêmes articles, la cour de sûreté de l’État condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de dix-neuf ans et dix mois.
Le 21 septembre 2001, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours. Cet avis ne fut pas notifié à la requérante.
Le 14 novembre 2001, la requérante forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt devant la Cour de cassation. Elle invoqua notamment les articles
3 et 6 de la Convention.
Par un arrêt du 6 décembre 2001, versé au dossier du greffe de la cour de sûreté de l’État le 21 décembre 2001, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
Le 24 décembre 2001, copie de la sentence de la condamnation fut notifiée à la requérante à la maison d’arrêt d’Ankara.
B.
Le droit interne pertinent
La Cour se réfère à l’aperçu du droit interne établi dans d’autres arrêts, notamment
Göç c. Turquie
([GC], n
o
36590/97, §
‑
V) et
Tosun c. Turquie
(n
o
4124/02, §§ 16-17, 28 février 2006).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure engagée à son encontre devant les juridictions nationales. Selon ses dires, du 26 septembre 1999 au 19 décembre 2000, elle aurait été battue par les surveillants de la prison où elle était détenue
; elle aurait subi des mauvais traitements et n’aurait pas été soignée pour une maladie.
Invoquant l’article 6 § 3 a et b) de la Convention, la requérante se plaint de l’absence d’équité de la procédure devant les juridictions nationales dans la mesure où l’avis du procurer général près la Cour de cassation ne lui a pas été notifié.
Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial, du fait qu’un magistrat militaire avait partiellement participé à la procédure devant la cour de sûreté de l’État qui l’a condamnée. En effet, selon elle, la cour de sûreté de l’État qui constitue un tribunal spécialisé ne peut en aucun cas être considéré comme étant indépendant et impartial.
1.
Invoquant l’article 6 § 3 a et b) de la Convention, la requérante se plaint de l’absence d’équité de la procédure devant les juridictions nationales dans la mesure où l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été notifié. La Cour décide d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante allègue que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable par les juridictions nationales.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante soutient que du 26 septembre 1999 au 19 décembre 2000 elle aurait subi des mauvais traitements. La Cour décide d’examiner ce grief sous l’angle de l’article
3 de la Convention.
La Cour constate, d’une part, que la requérante ne semble pas avoir invoqué ses griefs devant les autorités nationales et, d’autre part, qu’elle n’étaye par aucun élément ou commencement de preuve ses allégations.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
La requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial du fait qu’un magistrat militaire avait participé à la procédure devant la cour de sûreté de l’État qui l’a condamnée avant juin 1999. Selon elle, cette cour est un tribunal spécialisé qui ne peut en aucun cas être considéré comme étant indépendant et impartial. Elle invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour constate que la procédure diligentée contre la requérante avait débuté le 18 septembre 1995, date de son placement en garde à vue, et que l’intéressée avait été condamnée par la cour de sûreté de l’État d’Ankara le 21
janvier 1997. Par un arrêt du 28 octobre 1998, la Cour de cassation cassa cet arrêt. Puis, le 22 juin 1999, le juge militaire y siégeant fut remplacé par un juge civil à la suite de l’amendement constitutionnel. Après le remplacement du juge militaire par un juge civil, la cour de sûreté de l’État entendit par deux fois la cause de la requérante. Le verdict fut prononcé par ce même tribunal composé uniquement de magistrats civils, lesquels avaient procédé à l’examen de l’ensemble des éléments de faits et de droit (voir,
mutatis mutandis
,
Yașar c. Turquie
(déc.), n
o
46412/99, 31 mars 2005).
Dans ces conditions, au vu de l’ensemble de la procédure et compte tenu de la circonstance que la requérante ne fournit aucune argumentation pertinente à l’appui de son grief, sa cause a été examinée par un tribunal, composé uniquement de magistrats civils, lesquels avaient procédé à l’examen de l’ensemble des éléments de faits et de droit (voir,
mutatis mutandis
,
Yașar
, décision précitée, et
Saltuk c. Turquie
(déc.), n
o
31135/96, 24
août 1999). La Cour admet qu’en l’espèce le remplacement du juge militaire a dissipé les doutes de celle-ci quant à l’indépendance et l’impartialité du tribunal qui l’a condamnée (voir
Sevgi Yılmaz c.
Turquie
(déc.), n
o
62230/00, 20 septembre 2005).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs de la requérante tirés de la non-communication de l’avis écrit du procureur général près la Cour de cassation et de la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président