ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 17 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Sibiu

reclamanta V.A., în calitate de moștenitoare a defuncților B.D. și B.M., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., a solicitat să se constate

caracterul politic al măsurii administrative luate asupra părinților săi, de

stabilire a domiciliului obligatoriu în baza Decretului nr. 83/1949 în perioada

2 martie 1949-9 august 1963, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale

în sumă de 200.000 euro, în echivalent în lei la data plății și la plata de

despăgubiri materiale în sumă de 340.000 euro, în echivalent în lei la data

plății, reprezentând bunuri materiale expropriate în baza Decretului nr.

83/1949.

În motivare s-a

arătat în esență că părinții reclamantei s-au stabilit în Dobrogea după primul

război mondial unde au cumpărat mari suprafețe de teren în diferite localități

(aproximativ 300 ha) și s-au ocupat cu oieritul și agricultura.

La reforma agrară din

1945 au fost deposedați de pământ, li s-au lăsat doar 60 ha, iar în baza

Decretului nr. 83/1949 li s-au expropriat pe lângă pământ și toate bunurile pe

care le aveau în gospodărie.

În luna martie 1949

au fost ridicați de la domiciliul lor din Gura Dobrogei și au fost izgoniți,

fiindu-le interzis să mai vină în jud. Constanța. Au fost trimiși la Alba lulia

unde le-a fost fixat domiciliul obligatoriu până în anul 1952.

În drept s-au invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă

nr. 461/2010 Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea reclamantei, a

constatat că măsura administrativă aplicată părinților ei a fost o măsură cu

caracter politic și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000

euro cu titlu de despăgubiri morale și suma de 318.000 euro despăgubiri

materiale.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut că reclamanta V.A. este fiica defuncților

B.D. și B.M., decedați în anul 1972 și respectiv 1981 conform actelor de stare

civilă depuse la dosar.

La reforma agrară din

anul 1945 aceștia au fost cuprinși în categoria marilor proprietari de pământ,

fiindu-le expropriate o parte din terenurile deținute în Gura Dobrogei, județul

Constanța, rămânând cu 60 ha teren în proprietate.

Având această

suprafață de teren, construcții și alte bunuri în proprietate, în anul 1949 au

căzut sub incidența Decretului nr. 83/1949, fiind expropriați. În baza

aceluiași decret părinții reclamantei au fost strămutați la data de 2 martie

1949 din Gura-Dobrogea și li s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea

Alba-Iulia. La data de 20 aprilie 1952 prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952 li s-a

schimbat domiciliul obligatoriu în comuna Cincu Mare, iar la data de 31 august

1957, prin adresa M.A.I. li s-a aprobat schimbarea domiciliului obligatoriu din

comuna Cincu Mare în localitatea Dealul Frumos, cu aceleași restricții

domiciliare. La data de 6 iunie 1963, prin adresa M.A.I., li s-a aprobat din

nou schimbarea domiciliului obligatoriu, cu aceleași restricții în comuna

Poiana Sibiului, iar la data de 9 august 1963, prin Ordinul M.A.I. nr.

792768/1963 li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Instanța a reținut că

situația se încadrează în dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

Decretul nr. 83/1949 fiind expres menționat ca având caracter politic la art. 1

alin. (2) lit. e) din Legea nr. 221/2009 și se impune acordarea de despăgubiri

materiale și morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Sibiu și Ministerul

Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, solicitând în principal

schimbarea sentinței și reducerea cuantumului despăgubirilor acordate conform

art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, în ceea ce privește daunele morale.

Pârâtul M.F.P. a

solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și nefondată în ceea ce privește

acordarea daunelor materiale întrucât faptele invocate de reclamantă nu au fost

dovedite și nu se încadrează între cele enumerate în mod expres și limitativ la

art. 1 alin. (2) sau la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

S-a mai susținut că

despăgubirile acordate sunt într-un cuantum exagerat de mare.

Apelantul pârât a

depus la data de 23 noiembrie 2010 precizări ale motivelor de apel prin care a

solicitat instanței ca la soluționarea cauzei să aibă în vedere dispozițiile

Deciziei nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională.

Prin decizia nr. 63

din 24 februarie 2011 Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă a admis

apelurile, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins petitul privitor

la acordarea de despăgubiri și a menținut în rest sentința.

În ceea ce privește acordarea

daunelor morale s-a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

Curtea Constituțională s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. În consecință, în

ceea ce privește obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral, s-a constatat că acest capăt de cerere nu

mai poate fi admis deoarece a dispărut temeiul juridic al cererii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. De la data declarării neconstituționale a prevederilor

Legii nr. 221/2009 au trecut 45 de zile fără ca aceste dispoziții să fie puse

în acord cu Constituția, astfel că textele de lege incidente în cauză și-au

încetat efectele, și, prin urmare, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 nu pot constitui temeiul juridic al cererii

reclamantei, astfel că acest capăt de cerere urmează a fi respins.

În ceea ce privește

solicitarea privind acordarea daunelor materiale, care se întemeiază pe

prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, s-a reținut că

temeiul juridic este în vigoare, dar cu privire la acest capăt de cerere s-a

constatat că cererea reclamantei nu este dovedită și în mod greșit a fost

admisă de instanța de fond.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.

În criticile

dezvoltate se susține că decizia Curții constituționale nr. 1358/2010 nu se

aplică cererilor formulate înainte de declararea neconstituționalității

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Aplicarea acestei

decizii cauzelor în care s-au pronunțat deja hotărâri judecătorești creează un

tratament juridic inegal cetățenilor, ceea ce nu este permis din perspectiva

dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte retine următoarele:

Cu prioritate, este

de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a

fost invocat numai formal deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură

a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul

criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este adusă în

discuție chestiunea efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu

sunt fondate pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurentei această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de

apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii

susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamanta nu era titulara

unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta V.A. împotriva deciziei nr. 63 din 24 februarie

2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012.