ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3219/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la 9 septembrie 2009, reclamanta W.M. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 350.000 Euro reprezentând daune morale urmare condamnării cu caracter politic dispuse prin sentința nr. 38 din 23 martie 1960 a Tribunalului Militar Constanța. În motivarea acțiunii, întemeiate pe dispozițiile art. 5 Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că prin hotărârea menționată a fost condamnată la 5 ani închisoare și 4 ani interdicție corecțională pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. respectiv, uneltire contra ordinii sociale, constând în aceea că, încadrată fiind din 1957 în secta religioasă interzisă iehovistă, în anul 1958 a desfășurat și propagat idei corespunzătoare acestei religii, faptă pentru care condamnarea are de drept caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

A susținut că, pe lângă executarea propriu-zisă a pedepsei, a fost permanent urmărită și persecutată, că i-au fost deteriorate sănătatea și viața de familie, fiica minoră rămânând în grija mamei reclamantei care, datorită suferinței, a decedat. Prin sentința civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2010 Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 35.000 Euro cu titlu de daune morale, reținând în esență, că această sumă reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă pentru traumele fizice și psihice suferite de petentă în timpul detenției. A fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității procesuale invocate de pârâta D.G.F.P. Vrancea. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Reclamanta a susținut că suma acordată este prea mică raportat la suferințele la care a fost supusă în timpul detenției și după punerea sa în libertate. Pârâtul a solicitat, în principal, admiterea apelului și schimbarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii acțiunii motivat de faptul că aceasta a beneficiat de efectul celorlalte legi reparatorii adoptate anterior apariției Legii nr. 221/2009. În subsidiar, s-a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale pe care le-a considerat exagerate. Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate, potrivit deciziei civile nr. 176/A din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Galați. În considerentele deciziei s-a reținut că fapta săvârșită de reclamantă, încadrată în dispoz.

art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic, având în vedere dispoz. art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ. S-a constatat totodată că, potrivit Hotărârii nr. 435 din 26 martie 1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanta primește o îndemnizație lunară în cuantum de 718 lei. Pe situația de fapt, s-a mai reținut că, urmare a încarcerării reclamantei, familia acesteia s-a destrămat, fiica minoră rămânând în îngrijirea bunicii materne; că, după punerea în libertate, apelanta-reclamantă s-a putut încadra în muncă, asigurându-și astfel existența.

Apreciind asupra dificultății de principiu a determinării întinderii daunelor morale, instanța de apel a constatat totodată, că suma stabilită de instanța de fond cu acest titlu este una echitabilă, astfel încât ambele apeluri sunt nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. 1. Reclamanta a susținut că hotărârea este nelegală, fiind dată încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și art. 1203 C. civ., atunci când a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor morale, întrucât „față de durata măsurii de 5 ani cu privare de libertate într-un loc de detenție” nu au fost avute în vedere consecințele produse asupra reclamantei, fără a se ține seama de importanța valorii sociale ocrotite și lezate.

Nu s-a ținut seama de faptul că reclamantei i-au fost încălcate drepturi elementare, în special dreptul la libertatea de gândire și de conștiință, că a suportat regimul de detenție în închisori ca Gherla, Jilava, Aiud. Instanța a reținut în mod greșit că nu i-ar fi fost afectat prestigiul reclamantei, având în vedere că aceasta nu a fost încadrată în muncă, întrucât prestigiul unei persoane nu poate fi raportat doar la cel profesional și chiar dacă reclamanta era o persoană simplă, care se îndeletnicea cu croitoria, faptul că a fost arestată a avut drept consecință, pierderea clientelei. S-a făcut de asemenea, referire la decizii de speță ale instanței supreme, arătându-se că, deși nu s-a creat o jurisprudență clar conturată în ce privește daunele morale acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, totuși instanța nu a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane.

În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Pârâtul a susținut caracterul nelegal al deciziei întrucât nu a ținut seama de faptul că voința legiuitorului, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, a fost aceea de acordare a daunelor morale doar dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, că reparația obținută prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă. Acordarea drepturilor bănești constituie o situație de excepție, iar nu o regulă, deoarece până în prezent, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare.

Dacă se va considera că acțiunea este admisibilă, urmează ca la cuantificarea sumei să se aibă în vedere situația economico-socială a țării, precum și faptul că despăgubirile urmează a fi suportate de către contribuabilul actual care nu are nicio vină pentru faptele comise de fostul regim. În drept, s-au invocat dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele: - În primul rând, sub aspectul îndreptățirii reclamantei de a primi despăgubiri morale, ambele instanțe de fond au statuat corect că, fiind vorba de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. (delictul de uneltire contra ordinii sociale), aceasta constituie de drept condamnare cu caracter politic în sensul dispoz.

art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, intrând astfel, sub incidența măsurilor reparatorii ale acestui act normativ. Contrar susținerii recurentului-pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”, iar potrivit art. 5 alin. (1) 1 , „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate … precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 …”. Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de fond au ținut seama), iar nu o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

- În privința cuantumului despăgubirilor morale, criticile au fost formulate prin ambele recursuri, susținându-se deopotrivă, valoarea insuficientă a acestora – conform recurentei-reclamante – și respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor daune, prin criticile pârâtului. Pe acest aspect, Înalta Curte urmează să constate că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani și ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate). Atunci când este vorba de prejudicii morale, acestea nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Fiind vorba de o astfel de dificultate în comensurarea prejudiciului moral, dată fiind natura valorilor nesocotite, în același timp, în acord și cu jurisprudența instanței de contencios European, rezultă că reparația trebuie să fie una echitabilă. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, ea nu se poate constitui un temei al îmbogățirii – întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al condamnării este în sine, o recunoaștere a conduitei morale a reclamantei (condamnată pentru „delictul de uneltire contra ordinii sociale”). Pe de altă parte, în stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere, astfel cum s-a menționat, natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.

Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să fie însă exagerate, pentru că ele vin să asigure nu o reparație materială, ci o compensație morală pentru o suferință morală. Asigurând un echilibru între cele două repere menționate anterior, care trebuie să fundamenteze operațiunea jurisdicțională de stabilire a prejudiciului încercat, dând o satisfacție justă și echitabilă, Înalta Curte constată că instanțele fondului au apreciat corect asupra cuantumului daunelor morale. Astfel, perioada de detenție efectivă a fost de 3 ani, 7 luni și 2 zile (în condițiile în care durata pedepsei pronunțate a fost de 5 ani), ca urmare a grațierii conform Decretului nr. 5/1963, iar această perioadă a fost deja recunoscută ca vechime în muncă, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990.

În ce privește prestigiul personal care nu ar fi fost luat în considerare pe motiv că reclamanta nu era încadrată în muncă, recurenta este în eroare atunci când formulează o asemenea critică, întrucât prima instanță a fondului a avut în vedere, cu referire la acest aspect, prestigiul profesional al părții (motivând în mod corect, că nu putea fi afectat, câtă vreme anterior arestării, nu fusese încadrată în muncă). De altfel, împrejurarea că recurenta-reclamantă face confuzie între prejudiciul patrimonial și prejudiciul moral rezultă din modalitatea în care deduce judecății în recurs criticile sale. Astfel, cu referire la prestigiul afectat al reclamantei, se susține că arestarea acesteia a fost de natură a-i crea prejudicii materiale întrucât „deși persoană simplă, care se ocupa cu croitoria, faptul arestării a dus la pierderea clientelei”.

Or, ceea ce face obiectul judecății în prezenta cauză este afectarea unor valori de ordin moral, iar nu atingerea adusă patrimoniului persoanei. La fel, referirea făcută la decizii particulare, de speță ale instanței supreme, în condițiile în care recurenta-reclamantă însăși susține că nu există o jurisprudență clar conturată în materie, nu este de natură să conducă la concluzia nelegalității deciziei atacate. Judecătorul este chemat să dea dezlegare unei situații litigioase concrete care îl învestește, realizând propria verificare jurisdicțională, fără posibilitatea de a-și fundamenta soluția, în actualul sistem de drept, pe precedentul judiciar. Realizând o astfel de verificare la datele punctuale ale speței, soluția adoptată a fost una corectă, conform considerentelor expuse anterior.

În consecință, ambele recursuri fiind găsite nefondate, urmează să fie respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta W.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 176A din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.