ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3219/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3219/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la 9 septembrie 2009, reclamanta W.M.

a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata sumei de 350.000 Euro reprezentând daune morale urmare condamnării cu

caracter politic dispuse prin sentința nr. 38 din 23 martie 1960 a Tribunalului

Militar Constanța.

În motivarea acțiunii,

întemeiate pe dispozițiile art. 5 Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că

prin hotărârea menționată a fost condamnată la 5 ani închisoare și 4 ani

interdicție corecțională pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C.

pen. respectiv, uneltire contra ordinii sociale, constând în aceea că,

încadrată fiind din 1957 în secta religioasă interzisă iehovistă, în anul 1958

a desfășurat și propagat idei corespunzătoare acestei religii, faptă pentru

care condamnarea are de drept caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

A susținut că, pe

lângă executarea propriu-zisă a pedepsei, a fost permanent urmărită și persecutată,

că i-au fost deteriorate sănătatea și viața de familie, fiica minoră rămânând

în grija mamei reclamantei care, datorită suferinței, a decedat.

Prin sentința civilă

nr. 38 din 21 ianuarie 2010 Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea

reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 35.000 Euro cu titlu de

daune morale, reținând în esență, că această sumă reprezintă o satisfacție

suficientă și echitabilă pentru traumele fizice și psihice suferite de petentă

în timpul detenției.

A fost respinsă ca

nefondată excepția lipsei calității procesuale invocate de pârâta D.G.F.P.

Vrancea.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Reclamanta a susținut

că suma acordată este prea mică raportat la suferințele la care a fost supusă

în timpul detenției și după punerea sa în libertate.

Pârâtul a solicitat,

în principal, admiterea apelului și schimbarea hotărârii instanței de fond în

sensul respingerii acțiunii motivat de faptul că aceasta a beneficiat de

efectul celorlalte legi reparatorii adoptate anterior apariției Legii nr.

221/2009.

În subsidiar, s-a

solicitat reducerea cuantumului daunelor morale pe care le-a considerat

exagerate.

Ambele apeluri au

fost respinse ca nefondate, potrivit deciziei civile nr. 176/A din 15 iunie 2010

a Curții de Apel Galați.

În considerentele

deciziei s-a reținut că fapta săvârșită de reclamantă, încadrată în dispoz.

art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., constituie de drept condamnare cu caracter

politic, având în vedere dispoz. art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009, astfel încât reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același act

normativ.

S-a constatat

totodată că, potrivit Hotărârii nr. 435 din 26 martie 1991 a Comisiei pentru

aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanta primește o îndemnizație

lunară în cuantum de 718 lei.

Pe situația de fapt,

s-a mai reținut că, urmare a încarcerării reclamantei, familia acesteia s-a

destrămat, fiica minoră rămânând în îngrijirea bunicii materne; că, după

punerea în libertate, apelanta-reclamantă s-a putut încadra în muncă,

asigurându-și astfel existența.

Apreciind asupra

dificultății de principiu a determinării întinderii daunelor morale, instanța

de apel a constatat totodată, că suma stabilită de instanța de fond cu acest

titlu este una echitabilă, astfel încât ambele apeluri sunt nefondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs ambele părți.

susținut că hotărârea este nelegală, fiind dată încălcarea art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 și art. 1203 C. civ., atunci când a apreciat asupra

cuantumului despăgubirilor morale, întrucât „față de durata măsurii de 5 ani cu

privare de libertate într-un loc de detenție” nu au fost avute în vedere

consecințele produse asupra reclamantei, fără a se ține seama de importanța

valorii sociale ocrotite și lezate.

Nu s-a ținut seama de

faptul că reclamantei i-au fost încălcate drepturi elementare, în special

dreptul la libertatea de gândire și de conștiință, că a suportat regimul de

detenție în închisori ca Gherla, Jilava, Aiud.

Instanța a reținut în

mod greșit că nu i-ar fi fost afectat prestigiul reclamantei, având în vedere

că aceasta nu a fost încadrată în muncă, întrucât prestigiul unei persoane nu

poate fi raportat doar la cel profesional și chiar dacă reclamanta era o

persoană simplă, care se îndeletnicea cu croitoria, faptul că a fost arestată a

avut drept consecință, pierderea clientelei.

S-a făcut de

asemenea, referire la decizii de speță ale instanței supreme, arătându-se că,

deși nu s-a creat o jurisprudență clar conturată în ce privește daunele morale

acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, totuși instanța nu a avut în vedere

cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

caracterul nelegal al deciziei întrucât nu a ținut seama de faptul că voința

legiuitorului, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, a fost aceea de acordare a

daunelor morale doar dacă se apreciază, în urma examinării tuturor

circumstanțelor cauzei, că reparația obținută prin Decretul-lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.

Acordarea drepturilor

bănești constituie o situație de excepție, iar nu o regulă, deoarece până în

prezent, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au

beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea

prejudiciului moral suferit prin condamnare.

Dacă se va considera

că acțiunea este admisibilă, urmează ca la cuantificarea sumei să se aibă în

vedere situația economico-socială a țării, precum și faptul că despăgubirile

urmează a fi suportate de către contribuabilul actual care nu are nicio vină

pentru faptele comise de fostul regim.

În drept, s-au

invocat dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând criticile

deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

- În primul rând, sub

aspectul îndreptățirii reclamantei de a primi despăgubiri morale, ambele

instanțe de fond au statuat corect că, fiind vorba de săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. (delictul de uneltire contra

ordinii sociale), aceasta constituie de drept condamnare cu caracter politic în

sensul dispoz. art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, intrând astfel,

sub incidența măsurilor reparatorii ale acestui act normativ.

Contrar susținerii

recurentului-pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe

temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform

Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în

vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a

actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”,

iar potrivit art. 5 alin. (1)

1

, „la stabilirea cuantumului

despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în

considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de

libertate … precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 …”.

Rezultă că este vorba

de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de

fond au ținut seama), iar nu o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum

este ea înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

- În privința

cuantumului despăgubirilor morale, criticile au fost formulate prin ambele

recursuri, susținându-se deopotrivă, valoarea insuficientă a acestora – conform

recurentei-reclamante – și respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor

daune, prin criticile pârâtului.

Pe acest aspect,

Înalta Curte urmează să constate că, în timp ce drepturile patrimoniale au un

conținut economic, evaluabil în bani și ca atare, prejudiciul este ușor de

determinat, drepturile nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat

bănește, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității umane

(dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Atunci când este

vorba de prejudicii morale, acestea nu pot fi reparate strict prin echivalentul

lor în bani întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani,

existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a

prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Fiind vorba de o

astfel de dificultate în comensurarea prejudiciului moral, dată fiind natura

valorilor nesocotite, în același timp, în acord și cu jurisprudența instanței

de contencios European, rezultă că reparația trebuie să fie una echitabilă.

Aceasta înseamnă că,

pe de o parte, ea nu se poate constitui un temei al îmbogățirii – întrucât, în

caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care

trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar constatarea

caracterului politic al condamnării este în sine, o recunoaștere a conduitei morale

a reclamantei (condamnată pentru „delictul de uneltire contra ordinii

sociale”).

Pe de altă parte, în

stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere, astfel cum s-a

menționat, natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns

legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.

Sumele acordate cu

titlu de daune morale nu trebuie să fie însă exagerate, pentru că ele vin să

asigure nu o reparație materială, ci o compensație morală pentru o suferință

morală.

Asigurând un

echilibru între cele două repere menționate anterior, care trebuie să

fundamenteze operațiunea jurisdicțională de stabilire a prejudiciului încercat,

dând o satisfacție justă și echitabilă, Înalta Curte constată că instanțele

fondului au apreciat corect asupra cuantumului daunelor morale.

Astfel, perioada de

detenție efectivă a fost de 3 ani, 7 luni și 2 zile (în condițiile în care

durata pedepsei pronunțate a fost de 5 ani), ca urmare a grațierii conform

Decretului nr. 5/1963, iar această perioadă a fost deja recunoscută ca vechime

în muncă, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990.

În ce privește

prestigiul personal care nu ar fi fost luat în considerare pe motiv că

reclamanta nu era încadrată în muncă, recurenta este în eroare atunci când

formulează o asemenea critică, întrucât prima instanță a fondului a avut în

vedere, cu referire la acest aspect, prestigiul profesional al părții (motivând

în mod corect, că nu putea fi afectat, câtă vreme anterior arestării, nu fusese

încadrată în muncă).

De altfel,

împrejurarea că recurenta-reclamantă face confuzie între prejudiciul

patrimonial și prejudiciul moral rezultă din modalitatea în care deduce

judecății în recurs criticile sale.

Astfel, cu referire

la prestigiul afectat al reclamantei, se susține că arestarea acesteia a fost

de natură a-i crea prejudicii materiale întrucât „deși persoană simplă, care se

ocupa cu croitoria, faptul arestării a dus la pierderea clientelei”.

Or, ceea ce face

obiectul judecății în prezenta cauză este afectarea unor valori de ordin moral,

iar nu atingerea adusă patrimoniului persoanei.

La fel, referirea

făcută la decizii particulare, de speță ale instanței supreme, în condițiile în

care recurenta-reclamantă însăși susține că nu există o jurisprudență clar

conturată în materie, nu este de natură să conducă la concluzia nelegalității

deciziei atacate.

Judecătorul este

chemat să dea dezlegare unei situații litigioase concrete care îl învestește,

realizând propria verificare jurisdicțională, fără posibilitatea de a-și

fundamenta soluția, în actualul sistem de drept, pe precedentul judiciar.

Realizând o astfel de

verificare la datele punctuale ale speței, soluția adoptată a fost una corectă,

conform considerentelor expuse anterior.

În consecință, ambele

recursuri fiind găsite nefondate, urmează să fie respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta W.M. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Vrancea împotriva deciziei nr. 176A din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 aprilie 2011.