ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 755/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2175 din 26 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei SC P. SRL în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P. Ialomița și A.F.P.C.M., a anulat decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007 a D.G.F.P. Ialomița, decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 și raportul de inspecție fiscală nr. 602231 din 22 august 2002 emise de A.F.P. Ialomița, exonerând reclamanta de la plata sumelor stabilite prin actele administrative atacate și obligând pârâții la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007, D.G.F.P.

Ialomița a respins contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere stabilite de inspecția fiscală nr. 67/2007 privind obligații fiscale suplimentare de plată în sumă de 630.023 lei, cu titlu de TVA în cuantum de 538.114 lei majorări de întârziere aferente de 67.045 lei, impozit pe venitul nerezidenților în cuantum de 13.472 lei și majorări de întârziere aferente de 11.392 lei. S-a reținut, în esență, că reclamanta a încheiat în perioada 1 iulie 2004 – 31 decembrie 2006, contracte de vânzare - cumpărare cu plata în rate pentru care a emis facturi în aceeași perioadă cu exigibilitatea TVA la momentul la care ratele devin scadente.

Instanța de fond a reținut că, susținerea organelor de control fiscale potrivit căreia anexele la contract erau completate pe măsură ce erau emise facturi de livrare, iar contractele nu menționau bunul vândut, prețul, valoarea și termenul de librare, apare ca neîntemeiată în condițiile în care anexele nu pot fi privite ca și convenții de sine stătătoare, întrucât ele fac parte din contractele cadru încheiate de reclamantă. Astfel, instanța a reținut că toate convențiile încheiate de reclamantă în luna decembrie 2006 îndeplinesc condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, părțile stabilind scadența și data plății TVA-ului la momentul plății ratelor.

Instanța de fond a reținut că dispozițiile din actele administrative contestate referitoare la diferențele de impozit pe veniturile nerezidenților și penalitățile aferente sunt nelegale, întrucât reclamanta a făcut dovada că tranzacțiile comerciale individualizate în acte se regăsesc în contabilitatea partenerului german, iar acesta a plătit impozit în Germania, rezultând deci că reclamanta nu datorează impozit pe veniturile obținute de nerezidenți. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta SC P. SRL și pârâta D.G.F.P. Ialomița. Recurentele invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Recurenta D.G.F.P. Ialomița solicită admiterea recursului, modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și menținerea actelor administrative fiscale ca temeinice și legale. Susține recurenta că instanța de fond a admis în mod nelegal capătul de cerere cu privire la suma de 538.114 lei reprezentând TVA și suma de 67.045 lei reprezentând majorări de întârziere aferente, stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr. 602231 din 22 august 2007 și decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007. În cazul contractelor de vânzare cu plata în rate pentru bunurile mobile, livrarea de bunuri este considerată a fi transferul fizic, T.V.A. se aplică la întreaga valoare, la data la care bunul a fost predat cumpărătorului, iar exigibilitatea taxei intervine la data transferului dreptului de proprietate asupra bunului, respectiv, data când s-a emis factura.

Arată că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 128 alin. (1), art. 128 alin. (3) lit. a) si art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, astfel că organul de inspecție fiscală a stabilit corect diferența de TVA exigibila în sumă de 538.114 lei în momentul emiterii facturilor, întrucât contractele de vânzare - cumpărare cu plata în rate încheiate de SC P. SRL Slobozia, în perioada 01 iulie 2004 - 31 decembrie 2006, nu sunt încheiate valabil. Întrucât în sarcina societății reclamante a fost reținut ca fiind datorat debitul de natură T.V.A., aceasta datorează și majorările și penalitățile calculate de inspectorii fiscali, conform art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Recurenta critică hotărârea și sub aspectul soluționării capătului de cerere privind suma de 13.472 lei, reprezentând diferența de impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți, cu motivarea că reclamanta SC P. SRL Slobozia nu a putut prezenta la solicitarea inspectorilor fiscali originalul sau copia certificatului de rezidență fiscală eliberat de către autoritatea competenta din statul de rezidență din Germania pentru plătitorul de venit, astfel cum prevede H.G. nr. 44/2004 și nu a depus nici o declarație la autoritatea fiscală competentă până la data de 28 februarie 2005, conform art. 116 din Legea nr. 571/2003. Reclamanta-recurentă SC P. SRL Slobozia invocă dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. și arată că deși instanța de fond a admis acțiunea, a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400,43 lei în loc de 4.043 lei, atât cât justifică cu chitanțele de onorariu de avocat depuse la dosar și taxa de timbru. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea introductivă, intimata-reclamantă a contestat actele administrativ-fiscale: decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007, decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 și Raportul de inspecție fiscală cu privire la suma totală de 630.023 lei din care 538.114 lei TVA, 55.951 lei majorări de întârziere la TVA, 13.471 lei impozit pe venitul nerezidenților cu 11.392 lei majorări de întârziere aferente.

În privința primului capăt de cerere cu privire la suma de 538.114 lei TVA cu majorările de întârziere în mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 135 alin. (3) C. fisc., potrivit cărora, in cazul livrării de bunuri cu plata în rate între persoane stabilite în țară, TVA devine exigibilă la fiecare din datele specificate în contract pentru plata ratelor, iar în cazul încasării de avansuri față de data prevăzută în contract, TVA devine exigibilă la data încasării avansului, precum și dispozițiile art. 155 alin. (6) C. fisc., în ceea ce privește emiterea facturilor. Obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de reclamantă în perioada 1 iulie 2004 – 31 decembrie 2006, supuse verificării de organele fiscale este reprezentat de vânzarea-cumpărare cu plata în rate, de produse prevăzute în anexele la contract.

Cap. III din aceste contracte prevede prețul și modalitățile de plată, cu stabilirea datelor scadente pentru ratele convenite de părți. Conform pct. 3.2. din Cap. III din contractul de vânzare - cumpărare, valoarea mărfurilor vândute este menționată în anexele de produse și prețuri care fac parte integrantă din contract. În consecință, este corectă motivarea primei instanțe care a înlăturat susținerea organelor de control fiscal potrivit căreia anexele la contract se completau pe măsură ce erau emise facturi de livrare, iar contractele neavând menționat bunul vândut, prețul și termenul de livrare, ar fi inexistente din punct de vedere juridic, în condițiile în care aceste anexe așa cum s-a arătat fac parte integrantă din contractul încheiat de reclamanta-intimată cu diverși parteneri contractuali.

Contractele de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiate în anul 2006 sunt contracte valabile, conform prevederilor art. 948 C. civ., având alături de celelalte elemente și prețul și cantitatea menționate în anexele care nu sunt convenții de sine stătătoare, ci fac parte integrantă din contract. Cum în mod greșit s-a stabilit de organul fiscal diferența de TVA exigibilă la momentul emiterii facturilor, cu penalizările aferente fără a se ține cont de anexele la contractele de vânzare cu plata în rate, critica formulată de recurentă privind nevalabilitatea acestor convenții este neîntemeiată.

Analizând critica referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere privind suma de 13.472 lei reprezentând impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți, Curtea constată că reclamanta a depus la dosarul cauzei extrasul de cont din contabilitatea partenerului german privind tranzacțiile comerciale cu societatea reclamantă, din care rezultă că acesta a încasat suma de 20.000 euro înregistrată ca venituri pentru care a plătit impozitul aferent fiscului german. Conform H.G. nr. 44/2004 pct. 15 alin. (l) – (3) privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, nerezidenții care sunt beneficiari ai veniturilor din România vor depune anual, la plătitorul de venit, originalul certificatului de rezidență fiscală sau al documentului prevăzut la pct. 13 alin. (2) tradus și legalizat de organul autorizat din România în momentul plații venitului, dar nu mai târziu de o lună calculată de la plata acestuia.

Certificatul de rezidență fiscală este valabil pentru anul fiscal pentru care a fost emis. Plătitorul de venit este răspunzător pentru primirea în termenul legal stabilit a originalului certificatului de rezidență fiscală pentru aplicarea prevederilor din Convenția de evitare a dublei impuneri încheiate în România cu diverse state. Din analiza acestor prevederi normative instanța constată că reclamanta trebuia să prezinte originalul sau copia certificatului de rezidență fiscală eliberat de autoritatea competentă din statul de rezidență pentru plătitorul de venit, iar documentul legalizat depus la dosarul cauzei reprezentat de un extras de cont din contabilitatea partenerului german pentru tranzacțiile comerciale cu reclamanta-intimată nu satisface cerințele textului invocat din H.G.

nr. 44/2004. Drept urmare, prin neprezentarea certificatului de rezidență fiscală conform art. 116 alin. (l) din Legea nr. 571/2003, SC P. SRL Slobozia, în calitatea de plătitor de venit, avea obligația să calculeze, să rețină și să verse la bugetul de stat impozit din veniturile impozabile obținute în România de S. Fiind reținut în sarcina reclamantei-intimate ca fiind datorat impozitul pe venitul nerezidenților, aceasta datorează și majorările calculate de inspectorii fiscali în conformitate cu prevederile art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările și completările ulterioare, ca accesorii la obiectul principal. În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv este întemeiat.

Prin recursul formulat de SC P. SRL Slobozia se susține faptul că prima instanță deși a admis acțiunea, precum și capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, a obligat pârâta la plata 400,43 lei în loc de 4.043 lei cât justifica cu documentele depuse la dosar. Verificând chitanțele de onorariu de avocat și taxa de timbru, rezultă că valoarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă este de 4.043 lei, astfel că sub acest aspect recursul este întemeiat. În raport de prevederile art. 274 cu referire la art. 276 C. proc. civ., reținând că urmare admiterii recursului formulat de D.G.F.P. Ialomița, urmează a fi modificată în parte sentința și deci pretențiile reclamantei vor fi încuviințate în parte, instanța prin apreciere raportat la petitul acțiunii urmează a obliga pârâta către reclamantă la 3.800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și onorariul de avocat.

Pentru considerentele expuse, prin admiterea recursurilor formulate în cauză va fi modificată în parte sentința atacată. Totodată, în baza art. 274 cu aplicarea art. 276 C. proc. civ., urmează a obliga recurenta-pârâtă D.G.F.P. Ialomița către recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în recurs, în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de SC P. SRL și D.G.F.P. Ialomița în nume propriu și pentru A.F.P.C.M. împotriva sentinței nr. 2175 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei SC P. SRL. Anulează în parte actele administrative atacate, respectiv decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007 emisă de D.G.F.P. Ialomița; decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 și raportul de inspecție fiscală nr. 602231 din 22 august 2007 emise de A.F.P. Ialomița, pentru sumele de 538.114 lei TVA; 55.952 lei majorări de întârziere aferente TVA și exonerează contestatoarea de la plata acestor sume.

Menține actele fiscale contestate pentru celelalte sume. Obligă pârâții la plata sumei de 3.800 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă la fondul cauzei. Obligă recurenții-pârâți către recurenta-reclamantă la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.