ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 755/2010

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2175 din 26 mai

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea reclamantei SC P. SRL în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P.

Ialomița și A.F.P.C.M., a anulat decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007 a D.G.F.P. Ialomița, decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 și raportul de inspecție

fiscală nr. 602231 din 22 august 2002 emise de A.F.P. Ialomița, exonerând

reclamanta de la plata sumelor stabilite prin actele administrative atacate și obligând

pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007, D.G.F.P.

Ialomița a respins contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de

impunere stabilite de inspecția fiscală nr. 67/2007 privind obligații fiscale

suplimentare de plată în sumă de 630.023 lei, cu titlu de TVA în cuantum de

538.114 lei majorări de întârziere aferente de 67.045 lei, impozit pe venitul

nerezidenților în cuantum de 13.472 lei și majorări de întârziere aferente de

11.392 lei.

S-a reținut, în esență, că

reclamanta a încheiat în perioada 1 iulie 2004 – 31 decembrie 2006, contracte

de vânzare - cumpărare cu plata în rate pentru care a emis facturi în aceeași

perioadă cu exigibilitatea TVA la momentul la care ratele devin scadente.

Instanța de fond a reținut că,

susținerea organelor de control fiscale potrivit căreia anexele la contract

erau completate pe măsură ce erau emise facturi de livrare, iar contractele nu

menționau bunul vândut, prețul, valoarea și termenul de librare, apare ca

neîntemeiată în condițiile în care anexele nu pot fi privite ca și convenții de

sine stătătoare, întrucât ele fac parte din contractele cadru încheiate de

reclamantă.

Astfel, instanța a reținut că toate

convențiile încheiate de reclamantă în luna decembrie 2006 îndeplinesc

condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, părțile stabilind scadența și

data plății TVA-ului la momentul plății ratelor.

Instanța de fond a reținut că

dispozițiile din actele administrative contestate referitoare la diferențele de

impozit pe veniturile nerezidenților și penalitățile aferente sunt nelegale,

întrucât reclamanta a făcut dovada că tranzacțiile comerciale individualizate în

acte se regăsesc în contabilitatea partenerului german, iar acesta a plătit

impozit în Germania, rezultând deci că reclamanta nu datorează impozit pe veniturile

obținute de nerezidenți.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanta SC P. SRL și pârâta D.G.F.P. Ialomița.

Recurentele invocă prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Recurenta D.G.F.P. Ialomița solicită

admiterea recursului, modificarea sentinței instanței de fond în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată și menținerea actelor administrative

fiscale ca temeinice și legale.

Susține recurenta că instanța de

fond a admis în mod nelegal capătul de cerere cu privire la suma de 538.114 lei

reprezentând TVA și suma de 67.045 lei reprezentând majorări de întârziere

aferente, stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr. 602231 din 22 august

2007 și decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007.

În cazul contractelor de vânzare cu

plata în rate pentru bunurile mobile, livrarea de bunuri este considerată a fi

transferul fizic, T.V.A. se aplică la întreaga valoare, la data la care bunul a

fost predat cumpărătorului, iar exigibilitatea taxei intervine la data

transferului dreptului de proprietate asupra bunului, respectiv, data când s-a

emis factura.

Arată că reclamanta nu a respectat

dispozițiile art. 128 alin. (1), art. 128 alin. (3) lit. a) si art. 134 alin. (2)

din Legea nr. 571/2003, astfel că organul de inspecție fiscală a stabilit

corect diferența de TVA exigibila în sumă de 538.114 lei în momentul emiterii

facturilor, întrucât contractele de vânzare - cumpărare cu plata în rate

încheiate de SC P. SRL Slobozia, în perioada 01 iulie 2004 - 31 decembrie 2006,

nu sunt încheiate valabil.

Întrucât în sarcina societății reclamante

a fost reținut ca fiind datorat debitul de natură T.V.A., aceasta datorează și

majorările și penalitățile calculate de inspectorii fiscali, conform art. 120 alin.

(1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Recurenta critică hotărârea și sub

aspectul soluționării capătului de cerere privind suma de 13.472 lei,

reprezentând diferența de impozit pe veniturile obținute în România de

nerezidenți, cu motivarea că reclamanta SC P. SRL Slobozia nu a putut prezenta

la solicitarea inspectorilor fiscali originalul sau copia certificatului de

rezidență fiscală eliberat de către autoritatea competenta din statul de

rezidență din Germania pentru plătitorul de venit, astfel cum prevede H.G. nr. 44/2004

și nu a depus nici o declarație la autoritatea fiscală competentă până la data

de 28 februarie 2005, conform art. 116 din Legea nr. 571/2003.

Reclamanta-recurentă SC P. SRL

Slobozia invocă dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și arată că deși instanța

de fond a admis acțiunea, a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 400,43 lei în loc de 4.043 lei, atât cât justifică cu

chitanțele de onorariu de avocat depuse la dosar și taxa de timbru.

Examinând sentința recurată prin

prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea introductivă,

intimata-reclamantă a contestat actele administrativ-fiscale: decizia nr. 257

din 20 noiembrie 2007, decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 și

Raportul de inspecție fiscală cu privire la suma totală de 630.023 lei din care

538.114 lei TVA, 55.951 lei majorări de întârziere la TVA, 13.471 lei impozit pe venitul nerezidenților cu 11.392 lei majorări de întârziere

aferente.

În privința primului capăt de cerere

cu privire la suma de 538.114 lei TVA cu majorările de întârziere în mod corect

prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 135 alin.

(3) C. fisc., potrivit cărora, in cazul livrării de bunuri cu plata în rate

între persoane stabilite în țară, TVA devine exigibilă la fiecare din datele

specificate în contract pentru plata ratelor, iar în cazul încasării de

avansuri față de data prevăzută în contract, TVA devine exigibilă la data

încasării avansului, precum și dispozițiile art. 155 alin. (6) C. fisc., în

ceea ce privește emiterea facturilor.

Obiectul contractelor de vânzare -

cumpărare încheiate de reclamantă în perioada 1 iulie 2004 – 31 decembrie 2006,

supuse verificării de organele fiscale este reprezentat de vânzarea-cumpărare cu

plata în rate, de produse prevăzute în anexele la contract.

Cap. III din aceste contracte

prevede prețul și modalitățile de plată, cu stabilirea datelor scadente pentru

ratele convenite de părți.

Conform pct. 3.2. din Cap. III din

contractul de vânzare - cumpărare, valoarea mărfurilor vândute este menționată

în anexele de produse și prețuri care fac parte integrantă din contract.

În consecință, este corectă

motivarea primei instanțe care a înlăturat susținerea organelor de control

fiscal potrivit căreia anexele la contract se completau pe măsură ce erau emise

facturi de livrare, iar contractele neavând menționat bunul vândut, prețul și

termenul de livrare, ar fi  inexistente din punct de vedere juridic, în

condițiile în care aceste anexe așa cum s-a arătat fac parte integrantă din

contractul încheiat de reclamanta-intimată cu diverși parteneri contractuali.

Contractele de vânzare-cumpărare cu

plata în rate încheiate în anul 2006 sunt contracte valabile, conform

prevederilor art. 948 C. civ., având alături de celelalte elemente și prețul și

cantitatea menționate în anexele care nu sunt convenții de sine stătătoare, ci

fac parte integrantă din contract.

Cum în mod greșit s-a stabilit de

organul fiscal diferența de TVA exigibilă la momentul emiterii facturilor, cu penalizările

aferente fără a se ține cont de anexele la contractele de vânzare cu plata în

rate, critica formulată de recurentă privind nevalabilitatea acestor convenții

este neîntemeiată.

Analizând critica referitoare la

modul de soluționare a capătului de cerere privind suma de 13.472 lei

reprezentând impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți, Curtea

constată că reclamanta a depus la dosarul cauzei extrasul de cont din

contabilitatea partenerului german privind tranzacțiile comerciale cu

societatea reclamantă, din care rezultă că acesta a încasat suma de 20.000 euro

înregistrată ca venituri pentru care a plătit impozitul aferent fiscului

german.

Conform H.G. nr. 44/2004 pct. 15 alin.

(l) – (3) privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal,

nerezidenții care sunt beneficiari ai veniturilor din România vor depune anual,

la plătitorul de venit, originalul certificatului de rezidență fiscală sau al

documentului prevăzut la pct. 13 alin. (2) tradus și legalizat de organul

autorizat din România în momentul plații venitului, dar nu mai târziu de o lună

calculată de la plata acestuia. Certificatul de rezidență fiscală este valabil

pentru anul fiscal pentru care a fost emis. Plătitorul de venit este răspunzător

pentru primirea în termenul legal stabilit a originalului certificatului de

rezidență fiscală pentru aplicarea prevederilor din Convenția de evitare a

dublei impuneri încheiate în România cu diverse state.

Din analiza acestor prevederi

normative instanța constată că reclamanta trebuia să prezinte originalul sau

copia certificatului de rezidență fiscală eliberat de autoritatea competentă

din statul de rezidență pentru plătitorul de venit, iar documentul legalizat

depus la dosarul cauzei reprezentat de un extras de cont din contabilitatea

partenerului german pentru tranzacțiile comerciale cu reclamanta-intimată nu

satisface cerințele textului invocat din H.G. nr. 44/2004.

Drept urmare, prin neprezentarea

certificatului de rezidență fiscală conform art. 116 alin. (l) din Legea nr. 571/2003,

SC P. SRL Slobozia, în calitatea de plătitor de venit, avea obligația să

calculeze, să rețină și să verse la bugetul de stat impozit din veniturile

impozabile obținute în România de S.

Fiind reținut în sarcina reclamantei-intimate

ca fiind datorat impozitul pe venitul nerezidenților, aceasta datorează și

majorările calculate de inspectorii fiscali în conformitate cu prevederile art.

120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, cu

modificările și completările ulterioare, ca accesorii la obiectul principal.

În consecință, Înalta Curte constată

că acest motiv este întemeiat.

Prin recursul formulat de SC P. SRL

Slobozia se susține faptul că prima instanță deși a admis acțiunea, precum și

capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, a obligat pârâta la plata

400,43 lei în loc de 4.043 lei cât justifica cu documentele depuse la dosar.

Verificând chitanțele de onorariu de

avocat și taxa de timbru, rezultă că valoarea cheltuielilor de judecată efectuate

de reclamantă este de 4.043 lei, astfel că sub acest aspect recursul este

întemeiat.

În raport de prevederile art. 274 cu

referire la art. 276 C. proc. civ., reținând că urmare admiterii recursului

formulat de D.G.F.P. Ialomița, urmează a fi modificată în parte sentința și

deci pretențiile reclamantei vor fi încuviințate în parte, instanța prin

apreciere raportat la petitul acțiunii urmează a obliga pârâta către reclamantă

la 3.800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și onorariul

de avocat.

Pentru considerentele expuse, prin

admiterea recursurilor formulate în cauză va fi modificată în parte sentința

atacată.

Totodată, în baza art. 274 cu

aplicarea art. 276 C. proc. civ., urmează a obliga recurenta-pârâtă D.G.F.P. Ialomița

către recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în

recurs, în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de SC P.

SRL și D.G.F.P. Ialomița în nume propriu și pentru A.F.P.C.M. împotriva

sentinței nr. 2175 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul

că admite în parte acțiunea reclamantei SC P. SRL.

Anulează în parte actele

administrative atacate, respectiv decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007 emisă

de D.G.F.P. Ialomița; decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 și raportul

de inspecție fiscală nr. 602231 din 22 august 2007 emise de A.F.P. Ialomița,

pentru sumele de 538.114 lei TVA; 55.952 lei majorări de întârziere aferente

TVA și exonerează contestatoarea de la plata acestor sume.

Menține actele fiscale contestate

pentru celelalte sume.

Obligă pârâții la plata sumei de

3.800 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă la fondul

cauzei.

Obligă recurenții-pârâți către

recurenta-reclamantă la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de

judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 februarie 2010.