ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 678/2020

Ședința publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2016 reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI- prin ADMINISTRATIA JUDETEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA - SERVICIUL DE INSPECȚIE FISCALĂ CONTRIBUABILI MIJLOCII, anularea deciziei nr. 595 din 01 octombrie 2015 privind soluționarea contestației formulată impotriva deciziei de impunere nr. x/17.02. 2015, deciziei de impunere nr. x/17.02.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspectia fiscală, raportului de inspecție fiscală nr. x/17.02.2015 și suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/17.02.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sumă de 2.189.321 RON până la soluționarea definitivă a contestației introduse pentru anularea actelor administrativ fiscale unilaterale de către instanța de fond.

Prin sentința civilă nr. 3230 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Directia Generala Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeana A Finanțelor Publice Ialomița - Serviciul de Inspecție Fiscală Contribuabili Mijlocii și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prim instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia de impunere nr. x/17.02.2015 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații financiare suplimentare de plată, respectiv impozit pe profit 2.189.321 RON precum si accesorii din care 635.909 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere 635.909 RON și 325.632 RON reprezentând penalități de întârziere de 325.632 RON.

Această decizie a fost emisă în urma controlului efectuat de organele fiscale și finalizat prin întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.02.2015.

Împotriva deciziei de impunere nr. x/17.02.2015 reclamanta a formulat contestație, ce a fost respinsă de pârâtă prin decizia nr. 595 din 01.10.2015.

În esență actele atacate au avut la bază constatarea organelor fiscale potrivit cărora reclamanta a înregistrat în evidența contabilă în perioada ianuarie 2012 - decembrie 2013 facturi de achiziție marfă care nu corespundeau unor tranzacții cu un conținut real, astfel încât valoarea cheltuielilor cu marfa achiziționată de la furnizorii S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L și înregistrată în contabilitate anii 2012 și 2013 a fost considerată cheltuială nedeductibilă fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) și lit. u) din Codul fiscal, drept pentru care s-a stabilit un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 2.189.321 RON.

Instanța de fond a apreciat că aceste constatări ale organelor fiscale sunt temeinice și legale, organele fiscale având motive întemeiate să considere că în realitate reclamanta nu a achiziționat cereale de la furnizorii S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., iar înregistrările în contabilitate nu au la bază operațiuni reale.

Aceste motive se referă, în opinia instanței de fond, la faptul că societățile furnizoare au avut un comportament fiscal inadecvat, nu au răspuns invitației organelor fiscale, nu funcționează la sediul declarat, nu au angajați, nu figurează cu bunuri mobile, (clădiri/terenuri), nu au utilaje, mijloace de transport și de producție, nu depun declarații la organele fiscale competente.

De asemenea s-au reținut unele nereguli de ordin formal în ceea ce privește actele doveditoare iar în privința S.C. D. S.R.L s-a avut în vedere și faptul că pentru tranzacțiile de la această societate nu au fost prezentate CMR-uri, sumele virate în contul acestei societăți au fost retrase în aceeași zi și societatea are activitatea suspendată începând cu data de are activitatea suspendată din data de 23.01.2013, dată la care a fost scoasă și din evidența ca plătitor de TVA ca urmare a nedepunerii bilanțurilor contabile.

În drept s-au avut în vedere prevederile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) potrivit căruia "La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuții sociale obligatorii, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției/activității." apreciindu-se că reclamanta nu a făcut dovada realității tranzacțiilor iar facturile nu pot fi considerate documente justificative fiind incidente prevederile art. art. 21 alin. (4) lit. f) și lit. u) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Împotriva sentinței nr. 3230 din 25 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

În motivarea recursului recurenta reclamantă a instanța de fond a reținut în mod greșit incidența prevederilor art. art. 21 alin. (4) lit. u) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal referitor la existența unor fapte de corupție în condițiile în care organele fiscale au invocat doar art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și în dosarul penal nr. x/2015 s-a demonstrat cu expertiză realitatea operațiunilor comerciale. Recurenta mai arată că a solicitat efectuarea unei expertize respinse în mod greșit de instanța de fond în condițiile în care această probă ar fi confirmat faptul că întreaga cantitate de marfă a fost achiziționată în mod real și a fost revândută de societate. Nu se poate susține că marfa nu ar fi fost achiziționată de la furnizorii înscriși pe factură în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost achiziționată de la alți furnizori.

Recurenta solicită și suspendarea judecării cauzei până la soluționarea cauzei penale ce face obiectul dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Ialomița.

În măsura în care se apreciază că tranzacțiile sunt fictive impozitul pe profit nu se putea calcula prin aplicarea cotei de 16% la valoarea facturilor ci prin reevaluarea acestora așa cum a precizat și expertul fiscal.

Pe fond recurenta mai arată că a depus toate actele necesare pentru dovedirea tranzacțiilor și actele suplimentare solicitate de organele fiscale nu erau obligatorii, organul fiscal emițând decizia de impunere contestată doar pe baza unor suspiciuni în condițiile în care controalele anterioare nu au identificat nereguli.

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Ca și situație de fapt se reține că prin Decizia de impunere nr. x/17.02.2015 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații financiare suplimentare de plată, respectiv impozit pe profit 2.189.321 RON precum si accesorii din care 635.909 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere 635.909 RON și 325.632 RON reprezentând penalități de întârziere de 325.632 RON.

Această decizie a fost emisă în urma controlului efectuat de organele fiscale și finalizat prin întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.02.2015.

Împotriva deciziei de impunere nr. x/17.02.2015 reclamanta a formulat contestație, ce a fost respinsă de pârâtă prin decizia nr. 595 din 01.10.2015.

În esență actele atacate au avut la bază constatarea organelor fiscale potrivit cărora reclamanta a înregistrat în evidența contabilă în perioada ianuarie 2012 - decembrie 2013 facturi de achiziție marfă care nu corespundeau unor tranzacții cu un conținut real, astfel încât valoarea cheltuielilor cu marfa achiziționată de la furnizorii S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L și înregistrată în contabilitate anii 2012 și 2013 a fost considerată cheltuială nedeductibilă fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) și lit. u) din Codul fiscal, drept pentru care s-a stabilit un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 2.189.321 RON.

Această constatare este temeinică și legală, așa cum a reținut și instanța de fond.

În mod corect prima instanță s-a raportat la faptul că societățile furnizoare au avut un comportament fiscal inadecvat, nu au răspuns invitației organelor fiscale, nu funcționează la sediul declarat, nu au angajați, nu figurează cu bunuri mobile, (clădiri/terenuri), nu au utilaje, mijloace de transport și de producție, nu depun declarații la organele fiscale competente.

De asemenea s-au reținut în mod corect unele nereguli de ordin formal în ceea ce privește actele doveditoare iar în privința S.C. D. S.R.L s-a avut în vedere și faptul că pentru tranzacțiile de la această societate nu au fost prezentate CMR-uri, sumele virate în contul acestei societăți au fost retrase în aceeași zi și societatea are activitatea suspendată din data de 23.01.2013, dată la care a fost scoasă și din evidența ca plătitor de TVA ca urmare a nedepunerii bilanțurilor contabile.

Faptul că mărfurile cuprinse în facturile invocate de societate se regăsesc în patrimoniul societății și au condus la obținerea de profit așa cum s-ar fi stabilit printr-un raport de expertiză efectuat într-un dosar penal în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală de către administratorul reclamantei nu înseamnă că facturile prezentate trebuie să fie luate în mod obligatoriu în calcul la stabilirea impozitului pe profit. Dimpotrivă, pentru a fi luate în considerare ele trebuie să corespundă unei tranzacții reale atât sub aspectul mărfurilor achiziționate cât și sub aspectul societății furnizoare. Or, din acest punct de vedere, probatoriul administrat la instanța de fond confirmă faptul că tranzacțiile la care fac referire facturile analizate sunt fictive cel puțin sub aspectul furnizorului, societățile de la care a achiziționat reclamanta interpunându-se pe lanțul de distribuție în mod fictiv doar pentru diminuarea datoriilor la bugetul de stat.

Nu se poate invoca, în speță, lipsa de vinovăție a recurentei în condițiile în care, lipsa unor acte suplimentare care, în mod firesc, ar fi existat în cazul unor tranzacții reale, cum sunt bonurile de cântar, dovedesc faptul că societatea recurentă a fost implicată în respectiva fraudă fiscală.

Mai trebuie făcută observația că în dosarul penal nr. x/2015, până la judecarea căruia recurenta reclamantă a solicitat suspendarea prezentului recurs, a fost pronunțată decizia penală nr. 1492/A din 08.11.2018 prin care inculpatul E., administratorul societății recurente, a fost condamnat penal la 4 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în legătură cu tranzacțiile de cereale analizate și în prezenta cauză.

S-a reținut în respectiva decizie penală faptul că administratorul societății A. S.R.L. a contribuit la înființarea societăților furnizoare care erau societăți de tip conductă sau societăți de tip fantomă administrate formal de persoane lipsite de cunoștințe, aflate în căutarea unui loc de muncă, coordonate de inculpat.

Așadar lucrările realizate în respectivul doar penal nu doar că nu contrazic cele reținute de organele fiscale dar, mai mult, confirmă implicare societății recurente în întocmirea de acte fictive menite să conducă la sustragerea de la plata impozitelor la bugetul de stat.

Cât privește eronata calculare a impozitului pe profit prin aplicarea cotei de 16% la valoarea facturilor considerate fictive, Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat temeiurile de drept pentru care organul fiscal ar fi trebuit să procedeze la reevaluarea mărfurilor. În speță s-a procedat corect la recalcularea impozitului pe profit prin aplicarea cotei de impozit la valoarea sumelor din facturile care nu aveau la bază tranzacții reale întrucât aceste cheltuieli, în întregul lor, au fost considerate nedeductibile, fapt care a condus la majorarea corespunzătoare a bazei de impunere.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar F. împotriva sentinței civile nr. 3230 din 25 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2020.