SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 15068/03 prezentate de Mahmut maiM împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 mai 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 4 aprilie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, domnul Mahmut maiortem, este un resortisant turc, născut în 1976 și rezident în Batman. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Erkul și C. queoban, avocați în Batman. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 iulie 2001, ora 00:45, în urma unei percheziții, polițiștii din Secțiunea Antiteroristă a Direcției de Securitate Batman l-au arestat pe reclamant și l-au arestat pentru apartenență la o organizație ilegală, Hizbullah (Partea lui Dumnezeu). În aceeași zi, la ora 1:20, reclamantul a fost dus la spitalul public din Batman pentru un examen medical, al cărui raport nu a menționat nici o urmă de lovituri și răni pe corpul său. La 10 iulie 2001, reclamantul a fost examinat din nou de către un medic de la spitalul public din Batman. Raportul nu a indicat nici o urmă de lovituri și răni pe corpul său. La 12 iulie 2001, a fost întocmit un alt raport medical, conform căruia nu s-au găsit urme de rănire pe corpul reclamantului. La 13 iulie 2001, ora 13:10, reclamantul a fost examinat din nou de către un medic. Acesta nota că reclamantul suferea de o durere la nivelul abdomenului și testiculelor. Examinarea nu a acoperit nici o urmă de lovituri și răni pe corp, ci o sensibilitate dureroasă a testiculelor la atingere. Medicul a considerat necesar să solicite avizul unui medic specializat în chirurgie generală. În aceeași zi, la ora 15:30, a fost întocmit un raport medical definitiv de către un medic specialist în chirurgie generală, care a examinat în principal organele genitale ale reclamantului și a menționat absența loviturilor și rănilor. Tot la aceeași dată, reclamantul a fost adus în fața instanței penale a lui Batman, care a dispus arestarea sa provizorie. La 10 decembrie 2001, reclamantul a depus o plângere împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa. Prin ordonanța din 15 noiembrie 2002, procurorul a emis o ordonanță de nejudiciare a motivului pe care l-a pronunțat pe motiv că nu avea nicio dovadă concretă împotriva acuzaților. La 31 decembrie 2002, instanța de judecată a lui Midyat a respins opoziția formulată de reclamant. La art. 125 alineatele (1) și (7) din Constituție, orice act sau decizie a administrației este susceptibilă de a fi supusă unui control jurisdicțional (...) Administrația este obligată să repare orice prejudiciu care rezultă din acțiunile și măsurile sale. Această dispoziție consacră o responsabilitate obiectivă a statului, care intră în joc atunci când s-a stabilit că, în circumstanțele unui anumit caz, statul nu și-a îndeplinit obligația de a menține ordinea și siguranța publică sau de a proteja viața și bunurile persoanelor, fără a fi nevoie să se stabilească existența unei erori delictoase legate de administrație. În cadrul acestui regim, administrația poate fi, prin urmare, ținută sub responsabilitatea oricui este victima unui prejudiciu cauzat de acte comise de persoane neidentificate. Pe teren al codului de obligațiuni, persoanele vătămate ca urmare a unui act ilicit sau delictual pot introduce o acțiune în despăgubire atât pentru prejudiciul material (articolele 41-46), cât și moral (art. 47). În acest sens, instanțele civile nu sunt obligate nici de considerații, nici de judecata instanțelor de aplicare a legii asupra vinovăției persoanei vizate (art. 53). La art. 243 din Codul penal dispune Președintele și membrii unui tribunal sau ai unui organism oficial sau orice alt funcționar care, pentru a avansa infracțiunile, tortureză sau comite abuzuri, se fac vinovați de acte inumane sau violează demnitatea umană, vor fi pedepsiți cu cel mult cinci ani de reținere și cu interdicție pe viață sau pe perioadă determinată a funcțiilor publice. Pedeapsa în conformitate cu art. 452, în cazul în care actul duce la deces sau în conformitate cu art. 456 în celelalte cazuri, va fi mărită cu o treime la jumătate. Invocând articolele 3 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a suferit abuzuri în timpul arestării sale și torturi în timpul reținerii sale. El denunță absența unei acțiuni efective în fața unei instanțe naționale prin care ar fi putut formula obiecții. Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale. Recurentul declară încălcarea articolului 8 din Convenție în măsura în care, pentru a proceda la arestarea sa în jurul orei 1 dimineața, forțele de ordine ar fi forțat și spart ușa de intrare a domiciliului său. Reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 3 din Convenție în acest fel nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Guvernul susține că reclamantul nu prezintă nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor sale. 10, 12 și 13 iulie 2001 nu menționează nici o dovadă de rănire pe corp. Curtea reamintește că acuzațiile de maltratare trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate (a se vedea mutatis mutandis Klaas c. Germania, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A n 269, pp. 17-18, § 30. Pentru a stabili faptele invocate, Curtea utilizează criteriul probei (Irlanda c. Regatul Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A n 25, pp. 64-65, § 161 in fine, și Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 121, CEDO 2000 IV). În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat în fața sa dovezi concludente în sprijinul afirmațiilor sale privind relele tratamente. În special, Comisia constată că, atunci când reclamantul și-a exprimat o durere la nivelul abdomenului și testiculelor, un medic specializat în chirurgie generală a examinat și nu a ridicat nici o urmă de lovituri și răni pe corpul său. Aceasta arată că nu reiese din dosar că persoana respectivă s-a plâns, în urma arestării sale, de vreun tratament neadecvat, sau a contestat rapoartele medicale și/sau a făcut un demers pentru a consulta un alt medic decât cel care a întocmit aceste rapoarte. Curtea constată în acest sens că reclamantul a depus o plângere pentru prima dată la 10 decembrie 2001, adică la aproape cinci luni după arestarea sa. Curtea constată, de asemenea, că: în urma acestei plângeri, a fost deschisă o instrucțiune judiciară de către Parchetul lui Batman și o anchetă efectuată în dreptul intern. Aceasta observă că, în afara afirmațiilor subiective ale reclamantului, nicio dovadă care să demonstreze că a fost supusă examinării nu permite să se stabilească existența relelor tratamente în cauză. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Reclamantul susține că nu a dispus de o cale de atac eficientă pentru a-și invoca acuzațiile de maltratare și se plânge de o încălcare a articolului 13 din convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că a ajuns la concluzia că nu a încălcat art. 3 din Convenție. Prin urmare, obiecțiunile întemeiate pe acest articol nu sunt reprobabile mai întâi în sensul articolului 13 (în sens contrar, a se vedea Boyle și Rice c. Regatul Unit , Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A n 131, p. 23 § 52, Kaya c. Turcia , Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998, p. 330-31, § 107 și Yașa c. Turcia, Hotărârea din 2 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2442, § 113. Prin urmare, acest litigiu trebuie respins și pentru neatenție vădită de fond, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Reclamantul susține că, pentru a proceda la arestarea sa, forțele de ordine au forțat și au spart ușa de intrare a domiciliului său. 8 din Convenție astfel formulat Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, de la domiciliul său (...) Curtea constată că reclamantul nu a invocat în nici un moment acest aspect în fața instanțelor naționale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge de durata custodiei sale și invocă în această privință art. 5 alineatul (3) din convenție astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (3) (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a făcut-o. Curtea constată că reținerea în discuție a luat sfârșit la 13 iulie 2001 cu ordonanța de arest provizoriu a judecătorului penal, adică cu mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii, și anume la 4 aprilie 2003. Prin urmare, acest motiv este întârziat și trebuie respins pentru nerespectarea termenului de șase luni în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Presidente
de la requête n
o
15068/03
présentée par Mahmut İRTEM
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 avril 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mahmut İrtem, est un ressortissant turc, né en 1976 et résidant à Batman. Il est représenté devant la Cour par M
es
Çoban, avocats à Batman.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 8 juillet 2001 à 0 h 45, à la suite d’une perquisition, des policiers de la section antiterroriste de la direction de la sûreté de Batman arrêtèrent le requérant puis le placèrent en garde à vue pour appartenance à une organisation illégale, le
Hizbullah
(le Parti de Dieu).
Le même jour à 1 h 20, le requérant fut conduit à l’hôpital public de Batman pour un examen médical, dont le rapport ne mentionna aucune trace de coups et blessures sur son corps.
Le 10 juillet 2001, le requérant fut à nouveau examiné par un médecin de l’hôpital public de Batman. Le rapport ne fit état d’aucune trace de coups et blessures sur son corps.
Le 12 juillet 2001, un autre rapport médical fut établi, aux termes duquel aucune trace de coups et blessures ne fut relevée sur le corps du requérant.
Le 13 juillet 2001 à 13 h 10, le requérant fut à nouveau examiné par un médecin. Celui-ci nota que le requérant souffrait d’une douleur au niveau de l’abdomen et des testicules. L’examen ne releva aucune trace de coups et blessures sur le corps mais une sensibilité douloureuse des testicules au toucher. Le médecin jugea nécessaire de demander l’avis d’un médecin spécialisé en chirurgie générale.
Le même jour à 15 h 30, un rapport médical définitif fut établi par un médecin spécialisé en chirurgie générale. Il examina principalement les parties génitales du requérant et nota l’absence de coups et blessures.
Toujours à la même date, le requérant fut traduit devant le juge d’instance pénale de Batman qui ordonna sa mise en détention provisoire.
Le 10 décembre 2001, le requérant porta plainte à l’encontre des policiers responsables de sa garde à vue.
Par une ordonnance du 15 novembre 2002, le procureur rendit une ordonnance de non-lieu au motif qu’il n’y avait aucune preuve tangible à l’encontre des inculpés.
Le 31 décembre 2002, la cour d’assises de Midyat rejeta l’opposition formée par le requérant.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 §§ 1 et 7 de la Constitution énonce
:
«
Tout acte ou décision de l’administration est susceptible d’un contrôle juridictionnel (...)
L’administration est tenue de réparer tout dommage résultant de ses actes et mesures.
»
Cette disposition consacre une responsabilité objective de l’Etat, laquelle entre en jeu quand il a été établi que, dans les circonstances d’un cas donné, l’Etat a manqué à son obligation de maintenir l’ordre et la sûreté publics ou de protéger la vie et les biens des personnes, et cela sans qu’il faille établir l’existence d’une faute délictuelle imputable à l’administration. Sous ce régime, l’administration peut donc se voir tenue d’indemniser quiconque est victime d’un préjudice résultant d’actes commis par des personnes non identifiées.
Sur le terrain du code des obligations, les personnes lésées du fait d’un acte illicite ou délictuel peuvent introduire une action en réparation pour le préjudice tant matériel (articles 41 à 46) que moral (article 47). En la matière, les tribunaux civils ne sont liés ni par les considérations ni par le jugement des juridictions répressives sur la culpabilité de l’intéressé (article
53).
L’article 243 du code pénal dispose
:
«
Le président et les membres d’un tribunal ou d’un organisme officiel ou tout autre fonctionnaire qui, pour faire avancer des délits, torturent ou commettent des sévices, se rendent coupables d’actes inhumains ou violent la dignité humaine, seront punis de cinq ans de réclusion au plus et de l’interdiction à perpétuité ou à temps d’exercer des fonctions publiques.
La peine encourue selon l’article 452, au cas où l’acte entraîne la mort, ou selon l’article
456 dans les autres cas, sera augmentée d’un tiers à la moitié.
»
Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir subi des mauvais traitements lors de son arrestation ainsi que des tortures lors de sa garde à vue. Il dénonce l’absence de recours effectif devant une instance nationale au travers duquel il aurait pu formuler ses griefs.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue.
Le requérant allègue la violation de l’article 8 de la Convention dans la mesure où, pour procéder à son arrestation vers 1 heure du matin, les forces de l’ordre auraient forcé et cassé la porte d’entrée de son domicile.
La Cour note que le requérant n’a pas envoyé d’observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
1.
Le requérant se plaint d’une violation de l’article 3 de la Convention ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Le Gouvernement soutient que le requérant ne produit aucune preuve à l’appui de ses allégations. Il fait valoir que les rapports médicaux établis les
10, 12 et 13 juillet 2001 ne mentionnent aucune trace de coups et blessures sur le corps de l’intéressé.
La Cour rappelle que les allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (voir,
mutatis mutandis
,
Klaas c. Allemagne
, arrêt du 22 septembre 1993, série A n
o
269, pp.
17-18, §
30). Pour l’établissement des faits allégués, la Cour se sert du critère de la preuve «
au-delà de tout doute raisonnable
»
; une telle preuve peut néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants (
Irlande c.
Royaume-Uni
, arrêt du 18 janvier 1978, série A n
o
25, pp. 64-65, § 161
in fine
, et
Labita c. Italie
[GC], n
o
‑
IV).
Dans la présente affaire, la Cour note que le requérant n’a pas produit, devant elle, d’éléments de preuve concluants à l’appui de ses allégations de mauvais traitements. En particulier, elle constate que lorsque le requérant s’est plaint d’une douleur au niveau de l’abdomen et des testicules, un médecin spécialisé en chirurgie générale l’a examiné et n’a relevé aucune trace de coups et blessures sur son corps.
Elle relève qu’il ne ressort aucunement du dossier que l’intéressé se soit plaint, à la suite de sa garde à vue, d’un quelconque mauvais traitement, ou ait contesté les rapports médicaux et/ou entrepris une démarche afin de voir un médecin autre que celui qui avait établi ces rapports. Elle note en ce sens que le requérant a porté plainte pour la première fois le 10 décembre 2001, soit près de cinq mois après son arrestation.
La Cour constate par ailleurs qu’à la suite de cette plainte, une instruction judiciaire a été ouverte par le parquet de Batman et une enquête menée en droit interne.
Elle observe qu’en dehors des allégations subjectives du requérant, aucun élément de preuve soumis à son examen ne permet d’établir l’existence des mauvais traitements en cause.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant soutient ne pas avoir disposé d’un recours effectif pour faire valoir ses allégations de mauvais traitements et se plaint d’une violation de l’article 13 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour rappelle qu’elle a conclu à la non violation de l’article 3 de la Convention. Dès lors, les griefs tirés de cet article ne sont pas «
défendables
» aux fins de l’article 13 (en sens contraire, voir
Boyle et Rice c.
Royaume-Uni
, arrêt du 27 avril 1988, série A n
o
131, p. 23, § 52,
Kaya c.
Turquie
, arrêt du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
I, pp.
330-331, § 107, et
Yașa c. Turquie
, arrêt du 2 septembre 1998,
Recueil
1998
‑
VI, p. 2442, § 113).
Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant allègue que pour procéder à son arrestation, les forces de l’ordre ont forcé et cassé la porte d’entrée de son domicile. Il invoque l’article
8 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile (...)
»
La Cour observe que le requérant n’a à aucun moment soulevé ce grief devant les juridictions nationales.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35 §§ 1 et
4 de la Convention.
4.
Le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue et invoque à cet égard l’article 5 § 3 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
La Cour constate que la garde à vue en cause a pris fin le 13 juillet 2001 avec l’ordonnance de mise en détention provisoire du juge pénal, soit plus de six mois avant l’introduction de la requête, à savoir le 4 avril 2003. Dès lors, ce grief est tardif et doit être rejeté pour irrespect du délai de six mois conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Dès lors, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président