Bayrak și alții împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 78154/01 prezentate de Adem BAYRAK și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 mai 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători doamna S. Dolle, graffière de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 noiembrie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă Reclamanții, domnul Adem Bayrak, domnul Meyet Tekin, domnul Mehmet K Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții sunt membri ai unei asociații de tineret numită Yenișehir Belediyesi Gençlik Kulubü Derne ianuarie 2000 și subvenționată de primăria din Diyarbakr, care are ca scop organizarea diverselor activități sportive și culturale, printre care și cursuri de muzică, pictură, dejivrare și reparații pentru aparatele electrocasnice, pentru tinerii rezidenți în oraș. La 25 septembrie 2000, Asociația a comunicat Direcției Regionale a Asociațiilor prefecturii, lista membrilor săi și numele președintelui său în funcție temporară. La 28 noiembrie 2000, cu ocazia unui control, Hotărârea de Securitate de la Diyarbak , organizație interzisă în dreptul turc, au fost ținute în cursul cursurilor. Poliția a emis un raport care concluzionează că Asociația urmărea scopul de a înrola susținători pentru cauza acestei organizații.

Activitățile din cadrul asociației au fost întrerupte succesiv la 30 noiembrie 2000, 28 februarie, 31 mai, 29 august, 27 noiembrie 2001 și 1 martie 2002, prin decrete prefectale, pentru perioade care nu depășesc trei luni, în temeiul articolului 11 litera (o) din Legea nr. 2935 privind situația de urgență. Printr-un act de acuzare din 6 noiembrie 2001, o acțiune publică a fost deschisă să fi făcut propagandă separatistă în favoarea organizației teroriste ilegale PKK la 7 februarie 2002, la prima audiere, curtea de securitate a statului Diyarbakakr i-a numit pe reclamanți pentru insuficiența probelor. La 1 iunie 2002, sediul Asociației a fost deschis și activitățile sale au reînceput. La 25 februarie 2003, Asociația a organizat o adunare generală.

La 29 ianuarie 2005, în cadrul adunării generale a fost ales un nou consiliu administrativ și numele asociației a fost modificat: "Yenișehir gençlik klubü derne mai" (Asociația Clubului tinerilor din Yenișehir). Dreptul și practica internă relevante în temeiul articolului 11 litera (o) din Legea nr. 2935 privind situația de urgență, modificată la 14 noiembrie 1984, activitățile asociațiilor pot fi suspendate pentru termene care nu depășesc trei luni, din motive de securitate și de ordine publică. Decretul-lege nr 285 din 10 iulie 1987 instituie un guvernator al În conformitate cu art. 4 litera (b) și (d), toate forțele de ordine și comanda forței de pace a jandarmeriei sunt la dispoziția guvernatorului regiunii.

La art. 7 din Decretul-lege nr. 285 dispune că nici un act administrativ emis de prefectura de stare de urgență în temeiul acestui decret-lege nu poate face obiectul unei acțiuni în opoziție. Invocând articolele 10 și 11 din Convenție, reclamanții se plâng că activitățile Asociației lor au fost suspendate prin decizii prefectale ale regiunii aflate în stare de urgență fără nici o justificare. Invocând art. 6 din Convenție, coroborat cu articolele 11 și 13, reclamanții se plâng de lipsa unor căi de atac împotriva hotărârilor prefectale pronunțate în temeiul Legii nr. 2935 privind starea de urgență. ÎN Â 1. Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la libertatea de asociere. Ei susțin că încetarea activităților lor între 30 noiembrie 2000 și 1 Iunie 2002 a încălcat dreptul lor la libertatea de asociere.

La art. 11 din Convenție este formulat după cum urmează în părțile sale relevante: art. 11 Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, (...) exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor (...) Guvernul avansează, mai degrabă decât orice decizie de dizolvare administrativă sau judiciară nu a fost luată împotriva Asociației, iar reclamanții au fost achitați în prealabil. Acesta observă că 1 Iunie 2002, Asociația și-a reluat activitățile și a ales un nou consiliu administrativ.

Reclamanții ar fi fost liberi să-și desfășoare activitățile în numele Asociației menționate. Guvernul susține, prin urmare, că este imposibil să se vorbească de ingerință sau de limitare a libertății de asociere a reclamanților. Reclamanții susțin că întreruperea activităților din cadrul asociației îi împiedicase să-și comunice ideile și să găsească noi membri. Prin urmare, susțin că: deschiderea sediului societății nu le-a eliminat calitatea de victimă. Curtea arată că, în speță, sediul asociației în cauză rămânea închis între 30 noiembrie 2000 și 1 Iunie 2002, adică un an și șase luni. Acesta a fost deschis la 1 iunie 2002 și, începând cu această dată, își continuă activitatea fără întrerupere.

Curtea constată, de asemenea, că reclamanții au fost exonerați cu ocazia primei ședințe la Curtea de Securitate a regatului Diyarbakar. Prin urmare, Comisia consideră că a fost remediată situația de care se plâng reclamanții prin faptul că instanța corecțională a pronunțat în privința acestora, la 7 februarie 2002 și prin deschiderea sediului Entității. În plus, reclamanții nu demonstrează, în special, existența faptelor sau a lipsei de oportunități intervenite în timpul perioadei de închidere cu efecte iremediabile asupra activităților viitoare ale 37350/97, (dec.) 27 ianuarie 2004). În aceste circumstanțe, reclamanții nu se mai pot declara, în sensul art. 34 din Convenție, victime ale încălcării drepturilor garantate de Convenție în ceea ce privește încetarea activităților Asociației menționate.

Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se declare această cauză inadmisibilă pentru lipsa vădită a temeiului în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, după încetarea aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție. 6 din Convenție, coroborată cu articolele 11 și 13. Având în vedere concluziile privind lipsa unei încălcări a articolului 11 din Convenție, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare separat fâșia reclamanților în temeiul articolului 6. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte [1] Parte a muncitorilor din Kurdistan.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 78154/01 présentée par Adem BAYRAK et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mai 2006 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , I. Cabral Barreto , R. Türmen , M. Ugrekhelidze , M mes A. Mularoni , E. Fura-Sandström, M. D. Popović, juges , et de Mme S. Dollé, greffière de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 21 novembre 2001, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Adem Bayrak, M me Meyet Tekin, M. Mehmet Kıtay, M. Musa Tatlısoy et M me Yasemin Değer, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1960, 1962, 1945, 1969 et 1975, résidant à Diyarbakır.

Ils sont représentés devant la Cour par M e S. Kurbanoğlu, avocat à Diyarbakır. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Les requérants sont membres d’une association de jeunesse dénommée « Yenișehir Belediyesi Gençlik Kulubü Derneği » (Association du club des jeunes de la mairie de Yenișehir) (« Association » ci-dessous) créée le 25 janvier 2000 et subventionnée par la mairie de Diyarbakır, ayant pour but d’organiser diverses activités sportives et culturelles, parmi lesquelles des cours de musique, de peinture, d’informatique et de réparation d’appareils électroménagers, pour les jeunes résidents de la ville.

Le 25 septembre 2000, l’Association communiqua à la Direction régionale des associations de la préfecture, la liste de ses membres et le nom de son président en fonction temporairement. Les 28 novembre 2000, lors d’un contrôle, la Direction de sécurité de Diyarbakır constata que près de trois cents personnes non membres participaient aux activités de l’Association, que des mineurs avaient été inscrits à divers cours sans autorisation parentale, et que des discours en faveur du PKK [1] , organisation interdite en droit turc, avaient été tenus lors des cours. La police dressa un rapport concluant que l’Association poursuivait le but d’enrôler des partisans pour la cause de ladite organisation.

Les activités de l’Association furent interrompues successivement les 30 novembre 2000, 28 février, 31 mai, 29 août, 27 novembre 2001, et 1 er mars 2002, par des arrêtés préfectoraux, pour des périodes ne dépassant pas trois mois, en application de l’article 11 o) de la loi n o 2935 relative à l’état d’urgence. Par un acte d’accusation du 6 novembre 2001, une action publique fut ouverte » devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır contre huit membres du conseil administratif dont les requérants, pour « avoir fait de la propagande séparatiste en faveur de l’organisation terroriste illégale PKK ». Le 7 février 2002, à la première audience, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır acquitta les requérants pour insuffisance des preuves à charge.

Le 1 er juin 2002, le siège de l’Association fut ouvert et ses activités reprirent. Le 25 février 2003, l’Association tint son assemblée générale. Le 29 janvier 2005, lors de l’assemblée générale un nouveau conseil administratif fut élu et le nom de l’Association fut modifié : « Yenișehir gençlik klubü derneği » (Association du club des jeunes de Yenișehir). B. Le droit et la pratique internes pertinents En vertu de l’article 11 o) de la loi n o 2935 relative à l’état d’urgence, amendée le 14 novembre 1984, les activités des associations peuvent être suspendues pour des délais ne dépassant pas trois mois, pour des raisons de sécurité et d’ordre public. Le décret-loi n o 285 du 10 juillet 1987 institue un gouverneur de la région soumise à l’état d’urgence dans certains départements du Sud-Est.

Aux termes de son article 4 b) et d), l’ensemble des forces de l’ordre ainsi que le commandement de la force de paix de la gendarmerie sont à la disposition du gouverneur de la région. L’article 7 du décret-loi n o 285 dispose qu’aucun acte administratif émis par la préfecture de l’état d’urgence en application de ce décret-loi ne peut faire l’objet d’un recours en opposition. GRIEFS Invoquant les articles 10 et 11 de la Convention, les requérants se plaignent que les activités de leur Association ont été suspendues par des décisions préfectorales de la région soumise à l’état d’urgence sans aucune justification. Invoquant l’article 6 de la Convention, combiné avec les articles 11 et 13, les requérants se plaignent de l’absence de voies de recours contre les arrêtés préfectoraux rendus en application de la loi n o 2935 relative à l’état d’urgence.

EN DROIT 1. Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit à la liberté d’association. Ils soutiennent que l’interruption de leurs activités entre le 30 novembre 2000 et le 1 er juin 2002 a violé leur droit à la liberté d’association. L’article 11 de la Convention est libellé comme suit dans ses parties pertinentes : Article 11 « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, (...) 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, (...) ». Le Gouvernement avance, d’emblée qu’aucune décision de dissolution administrative ou judiciaire n’a été prise à l’encontre de l’Association, et que les requérants ont été préalablement acquittés.

Il fait observer que le 1 er juin 2002, l’Association a repris ses activités et qu’un nouveau conseil administratif a été élu. Les requérants auraient été libres alors de réaliser leurs activités au nom de ladite Association. Le Gouvernement soutient donc qu’il est impossible de parler d’ingérence ou de limitation de la liberté d’association des requérants. Les requérants rétorquent que l’interruption des activités de l’Association les avait empêchés de communiquer leurs idées et de trouver de nouveaux adhérents. Ils soutiennent par conséquent que l’ouverture du siège de l’Association n’a pas supprimé leur qualité de victime. La Cour relève qu’en l’espèce, le siège de l’Association en question était resté fermé du 30 novembre 2000 au 1 er juin 2002, soit un an et six mois.

Il fut ouvert le 1 er juin 2002 et, depuis cette date , elle poursuit ses activités sans interruption. La Cour constate par ailleurs, que les requérants ont été acquittés des accusations lors de la première audience devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. Partant, elle considère qu’il a été remédié à la situation dont se plaignent les requérants par l’acquittement que le tribunal correctionnel avait prononcé à leur propos, le 7 février 2002 et par l’ouverture du siège de l’Association.

En outre, les requérants ne démontrent pas, en particulier, l’existence de faits ou de manques d’occasions intervenus pendant la période de fermeture ayant des effets irrémédiables sur les futures activités de l’Association ( Erol et autres c. Turquie, n o 37350/97, (déc.) 27 janvier 2004). Dans ces circonstances, les requérants ne peuvent plus se prétendre, au sens de l’article 34 de la Convention, victimes d’une violation des droits garantis par la Convention en ce qui concerne l’interruption des activités de ladite Association. Partant, la Cour considère qu’il y a lieu de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention, après avoir mis fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

2. Les requérants soutiennent l’absence d’un recours effectif contre l’arrêté préfectoral en cause. Ils invoquent l’article 6 de la Convention, combiné avec les articles 11 et 13. Eu égard aux conclusions concernant l’absence de violation de l’article 11 de la Convention, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief des requérants fondé sur l’article 6. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] Parti des travailleurs du Kurdistan.