A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2209/03 prezentate de Erol ÖZCAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor L'pe (secțiunea a doua), care are loc la mai 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 decembrie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl Erol Özcan, este un resortisant turc, născut în 1960 și rezident la Amsterdam. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Babao În perioada 27 septembrie - 18 noiembrie 1980, reclamantul a fost reținut pentru apartenență la organizația ilegală Dev-Yol (Voia revoluționară) printr-un act de acuzare din 10 și 30 iunie 1983, s-a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului. Prin hotărârea din 17 iunie 1986, în temeiul articolului 146 din Codul penal, tribunalul din statul de sediu al Adana, compus din doi judecători civili, doi judecători militari și un ofițer militar, l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa cu moartea și apoi a combătut pedeapsa cu închisoarea pe viață și, ulterior, a părăsit ilegal Turcia. La 29 februarie 1989, reclamantul a declarat unui medic legat de ministrul Justiției că fusese pus în detenție în 1980 până la 16 septembrie 1988; a fost bătut cu o pușcă; a fost suspendat de picioare cu o frânghie și ars cu mucuri de țigări. Prin Hotărârea din 20 martie 1991, Curtea de Casație Militară a încălcat hotărârea atacată. În urma promulgării legii din 27 decembrie 1993 de abolire a competențelor instanțelor din statul de sediu, Curtea de Casație a devenit competentă să cunoască cazul și i s-a transmis dosarul. Prin hotărârea din 8 iunie 2001, în temeiul articolului 146 din Codul penal, Curtea de Casație din Ankara l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa cu moartea și a pus această pedeapsă la condamnare pe viață. Prin Hotărârea din 30 octombrie 2003, Curtea de Casație a Casat hotărârea pronunțată de Curtea de Justiie din Ankara. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața tribunalului din Ankara, care a avut loc la 15 februarie 2006. GRIEFS invocând articolele 5 alineatul (1) din Convenția nr. 4 și 2 din Protocolul nr. 4, reclamantul a declarat că pentru o lungă perioadă de timp a fost emis un aviz de cercetare împotriva sa, astfel încât dreptul său la libertatea de circulație a fost ignorat. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale și de durata detenției sale provizorii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale intentate împotriva sa. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa independenței și a imparțialității instanței din statul de sediu al Adana. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că a recunoscut faptele care i-au fost reproșate sub tortură. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul susține absența unei căi de atac interne pentru a-și invoca obiecțiile de mai sus. ÎN  invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul declară că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil de instanțele naționale. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul susține absența unei căi de atac interne pentru a-și susține acțiunea în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând articolele 5 alineatul (1) din Convenție și 2 din Protocolul nr. 4, reclamantul susține că dreptul său la libertatea de circulație a fost necunoscut. Această chestiune trebuie examinată la nivel de la art. 2 din Protocolul nr. 2 din Protocolul nr. Acest lucru, Curtea respinge cauza pentru incompatibilitate rațională personae , Turcia neratificând Protocolul nr. 4, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale, precum și de durata detenției sale provizorii. Curtea constată că reținerea recurentului este încheiată la 18 noiembrie 1980 și că detenția sa provizorie s-a încheiat la 17 iunie 1986, data hotărârii pronunțate de instanța din statul de sediu al Adana. Curtea amintește că Turcia a acceptat instanța numai pentru faptele sau evenimentele ulterioare datei de 22 ianuarie 1990, data depunerii declarației (a se vedea Hotărârea din 25 martie 1996, Rec., 1996 II, p. 410-411, § 26-28). raționalizată în conformitate cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4). Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa independenței și a proporționalității instanței din statul de sediu al Adana. Curtea constată că, în urma promulgării legii din 27 În decembrie 1993, când a abolit competențele tribunalelor din statul de sediu, Curtea de Casație a devenit competentă să cunoască cauza și dosarul i-a fost transmis. După această dată cauza reclamantului a fost examinată de instanța de judecată din Ankara, compusă numai din magistrați civili, care au examinat toate elementele de fapt și de drept (a se vedea, mutatis mutandis Yașar c. Turcia (dec.), nr. 46412/99, 31 martie 2005, Saltuk c. Turcia (dec.), nr. 31135/96, 24 august 1999, și Sevgi Yalmaz c. Turcia (dec.), nr 62230/00, 20 septembrie 2005). Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că a fost supus unor abuzuri în timpul detenției. Presupunând chiar că reclamantul a epuizat căile de atac interne, Curtea constată că reclamantul nu prezintă nicio dovadă care să susțină acuzațiile sale de abuz. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul susține lipsa unei căi de atac interne pentru a-și invoca obiecțiunile întemeiate pe articolele 3, 5 din Convenție și 2 din Protocolul nr. Curtea reamintește că a respins aceste obiecțiuni care, prin urmare, nu sunt. În sensul articolului 13 (Boyle și Rice c. Regatul Unit , Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A n 131, p. 23 §§ 52 și 65). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână (art. 13) Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Moduler Președinte
de la requête n
o
2209/03
présentée par Erol ÖZCAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
23
mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 décembre 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Erol Özcan, est un ressortissant turc, né en 1960 et résidant à Amsterdam. Il est représenté devant la Cour par M
e
F.
Babaoğlu, avocat à Ankara.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Du 27 septembre au 18 novembre 1980, le requérant fut placé en garde à vue pour appartenance à l’organisation illégale
Dev-Yol
(Voie révolutionnaire).
Par un acte d’accusation des 10 et 30 juin 1983, une action pénale fut engagée contre le requérant.
Par un jugement du 17 juin 1986, sur le fondement de l’article 146 du code pénal, le tribunal de l’état de siège d’Adana, composé de deux juges civils, de deux juges militaires et d’un officier de l’armée, condamna le requérant à la peine de mort puis commua cette peine à la réclusion criminelle à perpétuité.
Par la suite, il quitta clandestinement la Turquie.
Le 29 février 1989, le requérant déclara à un médecin rattaché auprès du ministre de la Justice qu’il avait été placé en détention de 1980 jusqu’au 16
septembre 1988
; avait été battu avec la crosse d’un fusil
; avait été suspendu par les pieds avec une corde et avait été brûlé avec des mégots de cigarettes.
Par arrêt du 20 mars 1991, la Cour de cassation militaire cassa le jugement attaqué.
A la suite de la promulgation de la loi du 27 décembre 1993 abolissant les compétences des tribunaux de l’état de siège, la Cour de cassation devint compétente pour connaître de l’affaire et le dossier lui fut transmis. La cause du requérant fut examinée par la cour d’assises d’Ankara.
Par un arrêt du 8 juin 2001, sur le fondement de l’article 146 du code pénal, la cour d’assises d’Ankara condamna le requérant à la peine de mort puis commua cette peine à la réclusion criminelle à perpétuité.
Par un arrêt du 30 octobre 2003, la Cour de cassation cassa l’arrêt rendu par la cour d’assises d’Ankara.
La procédure est toujours pendante devant la cour d’assises d’Ankara qui tint une audience le 15 février 2006.
Invoquant les articles 5 § 1 de la Convention et 2 du Protocole n
o
4, le requérant allègue que longtemps un avis de recherche avait été émis à son encontre de sorte que son droit à la liberté de circulation a été méconnu.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue ainsi que de la durée de sa détention provisoire.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale intentée à son encontre.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du manque d’indépendance et d’impartialité du tribunal de l’état de siège d’Adana.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient qu’il a reconnu les faits qui lui étaient reprochés sous la torture.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant soutient l’absence de voie de recours interne pour faire valoir ses griefs ci-dessus.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable par les juridictions nationales.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant soutient l’absence de voie de recours interne pour faire valoir son grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant les articles 5 § 1 de la Convention et 2 du Protocole n
o
4, le requérant soutient que son droit à la liberté de circulation a été méconnu. Ce grief doit être examiné sous l’angle de l’article 2 du Protocole n
o
4.
Cela étant, la Cour rejette le grief pour incompatibilité
ratione personae
, la Turquie n’ayant pas ratifié le Protocole n
o
4, conformément à l’article
35 §§
3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue ainsi que de la durée de sa détention provisoire.
La Cour constate que la garde à vue du requérant s’est terminée le 18
novembre 1980 et que sa détention provisoire s’est terminée le 17
juin 1986, date du jugement rendu par le tribunal de l’état de siège d’Adana.
La Cour rappelle que la Turquie n’a accepté sa juridiction que pour les faits ou évènements postérieurs au 22 janvier 1990, date du dépôt de la déclaration (voir
Cankoçak c. Turquie
, n
os
25182/94 et 26956/95, §
26, 20
février 2001, et
Mitap et Müftüoğlu c. Turquie
, arrêt du 25 mars 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
II, pp. 410-411, §§ 26-28).
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione temporis
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
4.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du manque d’indépendance et d’impartialité du tribunal de l’état de siège d’Adana.
La Cour constate que, suite à la promulgation de la loi du 27
décembre 1993 abolissant les compétences des tribunaux de l’état de siège, la Cour de cassation devint compétente pour connaître de l’affaire et le dossier lui fut transmis. Après cette date la cause du requérant a été examinée par la cour d’assises d’Ankara, composée uniquement de magistrats civils, lesquels avaient procédé à l’examen de l’ensemble des éléments de faits et de droit (voir,
mutatis mutandis
,
Yașar c. Turquie
(déc.), n
o
46412/99, 31 mars 2005,
Saltuk c. Turquie
(déc.), n
o
31135/96, 24 août 1999, et
Sevgi Yılmaz c.
Turquie
(déc.), n
o
62230/00, 20 septembre 2005).
Partant, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
5.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient qu’il a subi des mauvais traitements lors de la garde à vue.
A supposer même que le requérant ait épuisé les voies de recours internes, la Cour constate que le requérant ne présente aucun élément de preuve de nature à étayer ses allégations de mauvais traitements.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
6.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant soutient l’absence de voie de recours interne pour faire valoir ses griefs tirés des articles
3, 5 de la Convention et 2 du Protocole n
o
4.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté ces griefs qui ne sont dès lors pas «
défendables
» aux fins de l’article 13 (
Boyle et Rice c. Royaume-Uni
, arrêt du 27 avril 1988, série A n
o
131, p. 23, §§ 52 et 65).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondé et doive être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de la durée de la procédure (article 6 § 1) ainsi que de l’absence de voie de recours interne (article
13)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P. Costa
Greffière
Président