ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 369/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 8 septembrie 2009, M.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr. 12135 din 20 august 2009 emisă de Primarul general al municipiului București, prin care i-a fost respinsă ca nedovedită notificarea nr. 163 din 1 februarie 2002, prin intermediul căreia a solicitat despăgubiri, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 97 m.p. și construcția edificată pe aceasta din București, Intrarea Moeciu, sector 1, cu motivarea că reclamanta nu ar fi prezentat acte de proprietate în formă autentică, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 221/1950.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1341 din 16 noiembrie 2009 a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta M.C. în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar general. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 404/1986, fiind înscris la poziția nr. 85/86, anexa nr. 1, cu o suprafață de teren de 137 m.p. și o suprafață construită de 40,36 m.p., iar în actul de expropriere este menționat ca proprietar A.G. S-a arătat că reclamanta este moștenitoarea lui A.G., după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 332/1969, în cuprinsul căruia masa succesorală apare ca fiind compusă din teren în suprafață de 97 m.p.

și construcție existentă pe acesta, situat în Intrarea Moeciu, sector 1. În același certificat s-a menționat că autorul reclamantei a deținut terenul în fapt, fără a avea acte de proprietate, conform declarației moștenitorilor deținând terenul din 1953, iar construcția a fost ridicată fără autorizație de construire. Tribunalul a constatat astfel că reclamanta a dobândit, prin deschiderea succesiunii, de la autorul său doar posesia imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât la acea dată erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 221/1950, potrivit cărora pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra unui teren prin acte între vii era necesară încheierea actului translativ de proprietate în formă autentică.

Prima instanță a reținut în plus și incidența prevederilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, în raport de care a constatat că dispoziția legală cuprinsă la art. 24 din Legea nr. 10/2001 își găsește aplicabilitate în acele situații în care nu există nici un fel de relații privind apartenența dreptului de proprietate la persoana îndreptățită. Prin urmare, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile reclamantei în sensul că aceasta nu poate fi prezumată titulara dreptului de proprietate asupra terenului și construcției expropriate, atâta timp cât a făcut dovada contrară a celor rezultate din decretul de expropriere, în concret la momentul exproprierii, autorul său, care nu a fost niciodată proprietarul terenului, fiind decedat.

S-a constatat astfel, că în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Prin decizia nr. 190/ A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o și a admis contestația formulată de M.C. A anulat dispoziția nr. 12135 din 20 august 2009 emisă de Primarul general al municipiului București. A obligat pe pârâtul Municipiul București să restituie reclamantei în natură suprafața de 137 m.p. teren identificată prin raportul de expertiză și completarea acestuia (anexa 1) pct. 1, 2, 3 și 4, întocmite de expert N.V., imobil situat în str. Intrarea Moeciu, sector 1, București.

A obligat pe pârât să propună măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru casa și anexa demolate ce au fost amplasate pe terenul restituit. A respins ca inadmisibile apelurile declarate de I.I. și I.G. împotriva aceleiași sentințe. S-a reținut de către instanța de apel că din actele și lucrările dosarului, a rezultat că apelanții I.G. și I.I., deși sunt, alături de reclamantă, moștenitori legali ai lui A.G., decedat la data de 16 iunie 1969, nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nu au figurat ca părți în fața primei instanțe. Ca urmare, aceștia nu pot figura ca părți nici în apel, iar apelul declarat de către ei, a fost constatat ca fiind inadmisibil.

Referitor la apelul declarat de M.C., instanța a constatat că aceasta a pretins că are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în calitate de moștenitoare a defunctului A.G., de la care a fost preluat imobilul compus din teren în suprafață totală de aproximativ 97 m.p. și construcția edificată pe acesta, situate în București, Intrarea Moeciu, sector 1. Din cuprinsul adreselor nr. 22715 din 15 noiembrie 2006 a Administrației Fondului Imobiliar - Serviciul Tehnic Amplasament și nr. 348207 din 15 noiembrie 2006 a Direcției Impozite și Taxe Locale a sectorului 1 București a rezultat că autorul reclamantei, A.G., figurează înregistrat în rolul fiscal, încă din anul 1959, cu o construcție nouă din paiantă, magazie și suprafața de 97 m.p.

teren, imobil situat în str. Intrarea Moeciu, sector 1. În Decretul Consiliului de Stat nr. 404/1986, imobilul teren și construcție apare înscris la poziția nr. 85/86 Anexa 1, cu următoarele caracteristici: suprafață teren 137 m.p., suprafață construită 40,36 m.p., iar ca proprietar de la care s-a preluat întregul imobil, figurează autorul reclamantei A.G. Din cuprinsul raportului de expertiză și completările acestuia, cât și a schiței - anexa nr. 1 (fila 68 dosar) întocmite în apel de către expertul N.V. a rezultat că imobilul în litigiu era compus din casă și o magazie, ce au fost ulterior demolate, care în prezent valorează 8189 euro, terenul având o întindere de 137 m.p. și fiind liber de construcții, evaluat la 96.585 euro.

Într-adevăr, conform art. 2 din Decretul nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții și la interzicerea construirii fără autorizație, împărțirile sau înstrăinările între vii de orice fel, a terenurilor, cu sau fără construcții, care se află pe teritoriul capitalei R.P.R. și a comunelor învecinate nu se pot face decât prin acte autentice. Ca urmare, actul sub semnătură privată invocat de reclamantă în dovedirea dreptului de proprietate al autorului său nu constituie titlu de proprietate valabil, întrucât în lipsa formei autentice, nu a fost apt de a transmite dreptul de proprietate către acesta, cum just a reținut prima instanță. În schimb, în raport de probatoriul administrat, curtea a reținut că în cauză își au pe deplin aplicare dispozițiile art. 24, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că textul cuprins la art. 24 din lege instituie o prezumție de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ de expropriere și circumscrie întinderea dreptului de proprietate, ca fiind cea recunoscută prin același act normativ. Această prezumție operează doar în absența unor probe contrare, ceea ce înseamnă că la dosarul cauzei ar trebui să existe probe din care să rezulte că o terță persoană, alta decât cea nominalizată în actul de expropriere, este proprietara imobilului în litigiu. În speță, autorul reclamantei A.G. figura ca proprietar al terenului în suprafață de 137 m.p. și construcției cu anexă, în actul de expropriere. Din actele dosarului, nu a rezultat că vreo altă persoană ar fi pretins că este proprietara respectivului teren sau că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru acesta.

Așa fiind, curtea a reținut că în absența unor probe contrare, reclamanta beneficiază de prezumția de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001. Faptul că la data exproprierii, persoana care figura ca proprietară în evidențele fiscale era decedată, nu împiedică recunoașterea dreptului recunoscut prin dispozițiile legale sus citate, atâta vreme cât, persoana defunctului se continuă prin moștenitorii acestuia. Or, din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 332/1969 eliberat la data de 13 februarie 1970 de către Notariatul de Stat București a rezultat că după defunctul A.G. au rămas ca moștenitori, reclamanta și numiții I.G. și I.I. Curtea a reținut astfel că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și poate beneficia de măsurile reparatorii instituite prin aceasta.

Conform art. 7 din legea specială de reparație, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv, se restituie în natură. În cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură, iar pentru construcțiile demolate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Cum din expertiza efectuată în apel a rezultat că imobilul - construcție (casă și anexă) a fost demolat, curtea a reținut că pentru acesta, reclamanta este îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În schimb, în aplicarea textului de lege sus menționat, constatând că suprafața de 137 m.p.

teren, identificată prin raportul de expertiză și completarea acestuia - anexa 1 prin pct. 1, 2, 3 și 4, este liberă de construcții, a dispus restituirea în natură a acesteia. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar general, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pornind de la dispozițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, a arătat că odată dovedită calitatea de persoană îndreptățită, se are în vedere posibilitatea restituirii în natură a imobilului.

A precizat totodată că în plus trebuie stabilită apartenența terenului și în special unitatea deținătoare, aceasta din urmă fiind competentă a emite o decizie în sensul Legii nr. 10/2001. Recurentul a arătat că în mod corect a reținut instanța de fond că autorul reclamantei nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului și construcției, în raport de prevederile Decretului nr. 221/1950, având în vedere și dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995. A considerat, de asemenea, că tribunalul a reținut în mod corect și faptul că reclamanta nu poate fi prezumată titulara dreptului de proprietate asupra terenului și construcției expropriate, atâta timp cât nu a făcut dovada contrară celor rezultate din decretul de expropriere.

Astfel, a rezultat că la momentul exproprierii, respectiv în anul 1986, A.G., autorul reclamantei, era decedat, acesta nefiind niciodată proprietarul terenului. Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurentul nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a criticat însă această hotărâre. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire în principal la aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001. Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul mărginindu-se doar a considera ca legală soluția tribunalului, fără însă a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 190/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.