ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 369/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 369/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 8 septembrie 2009, M.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr. 12135 din 20 august 2009 emisă de Primarul

general al municipiului București, prin care i-a fost respinsă ca nedovedită

notificarea nr. 163 din 1 februarie 2002, prin intermediul căreia a solicitat

despăgubiri, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru

imobilul compus din teren în suprafață de 97 m.p. și construcția edificată pe aceasta din București, Intrarea Moeciu, sector 1, cu motivarea că reclamanta nu ar

fi prezentat acte de proprietate în formă autentică, în conformitate cu

prevederile Decretului nr. 221/1950.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1341 din 16 noiembrie 2009 a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta M.C. în contradictoriu cu

Municipiul București prin Primar general.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că imobilul în litigiu a fost expropriat

în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 404/1986, fiind înscris la poziția nr.

85/86, anexa nr. 1, cu o suprafață de teren de 137 m.p. și o suprafață construită de 40,36 m.p., iar în actul de expropriere este menționat ca

proprietar A.G.

S-a arătat că

reclamanta este moștenitoarea lui A.G., după cum rezultă din certificatul de moștenitor

nr. 332/1969, în cuprinsul căruia masa succesorală apare ca fiind compusă din

teren în suprafață de 97 m.p. și construcție existentă pe acesta, situat în

Intrarea Moeciu, sector 1. În același certificat s-a menționat că autorul

reclamantei a deținut terenul în fapt, fără a avea acte de proprietate, conform

declarației moștenitorilor deținând terenul din 1953, iar construcția a fost

ridicată fără autorizație de construire.

Tribunalul a

constatat astfel că reclamanta a dobândit, prin deschiderea succesiunii, de la

autorul său doar posesia imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât la acea

dată erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 221/1950, potrivit cărora

pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra unui teren prin acte între

vii era necesară încheierea actului translativ de proprietate în formă

autentică.

Prima instanță a

reținut în plus și incidența prevederilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, în

raport de care a constatat că dispoziția legală cuprinsă la art. 24 din Legea nr.

10/2001 își găsește aplicabilitate în acele situații în care nu există nici un

fel de relații privind apartenența dreptului de proprietate la persoana

îndreptățită.

Prin urmare,

tribunalul a reținut că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 sunt

aplicabile reclamantei în sensul că aceasta nu poate fi prezumată titulara

dreptului de proprietate asupra terenului și construcției expropriate, atâta

timp cât a făcut dovada contrară a celor rezultate din decretul de expropriere,

în concret la momentul exproprierii, autorul său, care nu a fost niciodată

proprietarul terenului, fiind decedat.

S-a constatat astfel,

că în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001,

reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Prin decizia nr. 190/

A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a

schimbat-o și a admis contestația formulată de M.C. A anulat dispoziția nr. 12135

din 20 august 2009 emisă de Primarul general al municipiului București. A

obligat pe pârâtul Municipiul București să restituie reclamantei în natură

suprafața de 137 m.p. teren identificată prin raportul de expertiză și

completarea acestuia (anexa 1) pct. 1, 2, 3 și 4, întocmite de expert N.V.,

imobil situat în str. Intrarea Moeciu, sector 1, București. A obligat pe pârât

să propună măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 pentru casa și anexa demolate ce au fost amplasate pe

terenul restituit. A respins ca inadmisibile apelurile declarate de I.I. și I.G.

împotriva aceleiași sentințe.

S-a reținut de către

instanța de apel că din actele și lucrările dosarului, a rezultat că apelanții I.G.

și I.I., deși sunt, alături de reclamantă, moștenitori legali ai lui A.G.,

decedat la data de 16 iunie 1969, nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001

și nu au figurat ca părți în fața primei instanțe.

Ca urmare, aceștia nu

pot figura ca părți nici în apel, iar apelul declarat de către ei, a fost

constatat ca fiind inadmisibil.

Referitor la apelul

declarat de M.C., instanța a constatat că aceasta a pretins că are calitate de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în calitate de moștenitoare a

defunctului A.G., de la care a fost preluat imobilul compus din teren în

suprafață totală de aproximativ 97 m.p. și construcția edificată pe acesta,

situate în București, Intrarea Moeciu, sector 1.

Din cuprinsul

adreselor nr. 22715 din 15 noiembrie 2006 a Administrației Fondului Imobiliar - Serviciul Tehnic Amplasament și nr. 348207 din 15 noiembrie 2006 a Direcției Impozite și Taxe Locale a sectorului 1 București a rezultat că autorul reclamantei, A.G.,

figurează înregistrat în rolul fiscal, încă din anul 1959, cu o construcție

nouă din paiantă, magazie și suprafața de 97 m.p. teren, imobil situat în str. Intrarea Moeciu, sector 1.

În Decretul

Consiliului de Stat nr. 404/1986, imobilul teren și construcție apare înscris

la poziția nr. 85/86 Anexa 1, cu următoarele caracteristici: suprafață teren 137 m.p., suprafață construită 40,36 m.p., iar ca proprietar de la care s-a preluat întregul imobil,

figurează autorul reclamantei A.G.

Din cuprinsul

raportului de expertiză și completările acestuia, cât și a schiței - anexa nr. 1

(fila 68 dosar) întocmite în apel de către expertul N.V. a rezultat că imobilul

în litigiu era compus din casă și o magazie, ce au fost ulterior demolate, care

în prezent valorează 8189 euro, terenul având o întindere de 137 m.p. și fiind liber de construcții, evaluat la 96.585 euro.

Într-adevăr, conform art.

2 din Decretul nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor

cu sau fără construcții și la interzicerea construirii fără autorizație,

împărțirile sau înstrăinările între vii de orice fel, a terenurilor, cu sau

fără construcții, care se află pe teritoriul capitalei R.P.R. și a comunelor

învecinate nu se pot face decât prin acte autentice.

Ca urmare, actul sub

semnătură privată invocat de reclamantă în dovedirea dreptului de proprietate

al autorului său nu constituie titlu de proprietate valabil, întrucât în lipsa

formei autentice, nu a fost apt de a transmite dreptul de proprietate către

acesta, cum just a reținut prima instanță.

În schimb, în raport

de probatoriul administrat, curtea a reținut că în cauză își au pe deplin

aplicare dispozițiile art. 24, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

S-a constatat că

textul cuprins la art. 24 din lege instituie o prezumție de proprietate în

favoarea persoanei individualizate în actul normativ de expropriere și

circumscrie întinderea dreptului de proprietate, ca fiind cea recunoscută prin

același act normativ.

Această prezumție

operează doar în absența unor probe contrare, ceea ce înseamnă că la dosarul

cauzei ar trebui să existe probe din care să rezulte că o terță persoană, alta

decât cea nominalizată în actul de expropriere, este proprietara imobilului în

litigiu.

În speță, autorul

reclamantei A.G. figura ca proprietar al terenului în suprafață de 137 m.p. și construcției cu anexă, în actul de expropriere.

Din actele dosarului,

nu a rezultat că vreo altă persoană ar fi pretins că este proprietara

respectivului teren sau că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001

pentru acesta.

Așa fiind, curtea a

reținut că în absența unor probe contrare, reclamanta beneficiază de prezumția

de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Faptul că la data

exproprierii, persoana care figura ca proprietară în evidențele fiscale era

decedată, nu împiedică recunoașterea dreptului recunoscut prin dispozițiile

legale sus citate, atâta vreme cât, persoana defunctului se continuă prin moștenitorii

acestuia.

Or, din cuprinsul

certificatului de moștenitor nr. 332/1969 eliberat la data de 13 februarie 1970

de către Notariatul de Stat București a rezultat că după defunctul A.G. au

rămas ca moștenitori, reclamanta și numiții I.G. și I.I.

Curtea a reținut

astfel că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în

sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și poate beneficia de

măsurile reparatorii instituite prin aceasta.

Conform art. 7 din

legea specială de reparație, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv, se

restituie în natură.

În cazul în care

construcțiile expropriate au fost demolate total, dar nu s-au executat

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în

natură, iar pentru construcțiile demolate, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent.

Cum din expertiza

efectuată în apel a rezultat că imobilul - construcție (casă și anexă) a fost

demolat, curtea a reținut că pentru acesta, reclamanta este îndreptățită doar

la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

În schimb, în

aplicarea textului de lege sus menționat, constatând că suprafața de 137 m.p. teren, identificată prin raportul de expertiză și completarea acestuia - anexa 1 prin pct. 1,

2, 3 și 4, este liberă de construcții, a dispus restituirea în natură a

acesteia.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar

general, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și menținerea, ca legală

și temeinică, a hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pornind de la

dispozițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, a arătat că odată dovedită

calitatea de persoană îndreptățită, se are în vedere posibilitatea restituirii

în natură a imobilului.

A precizat totodată

că în plus trebuie stabilită apartenența terenului și în special unitatea

deținătoare, aceasta din urmă fiind competentă a emite o decizie în sensul

Legii nr. 10/2001.

Recurentul a arătat

că în mod corect a reținut instanța de fond că autorul reclamantei nu a

dobândit dreptul de proprietate asupra terenului și construcției, în raport de

prevederile Decretului nr. 221/1950, având în vedere și dispozițiile art. 88

din Legea nr. 36/1995.

A considerat, de

asemenea, că tribunalul a reținut în mod corect și faptul că reclamanta nu

poate fi prezumată titulara dreptului de proprietate asupra terenului și

construcției expropriate, atâta timp cât nu a făcut dovada contrară celor

rezultate din decretul de expropriere. Astfel, a rezultat că la momentul

exproprierii, respectiv în anul 1986, A.G., autorul reclamantei, era decedat,

acesta nefiind niciodată proprietarul terenului.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau,

după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță,

recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele

de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurentul nesusținând

în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a

criticat însă această hotărâre.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru

care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire

în principal la aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând

legalitatea deciziei din apel, recurentul mărginindu-se doar a considera ca

legală soluția tribunalului, fără însă a arăta în ce mod raționamentul

instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Văzând dispozițiile art.

302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art.

304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea

condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de

nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei

nr. 190/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.