ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 292/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 292/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 362 din 10

decembrie 2007 Tribunalul Bihor, în baza art. 522

1

C. proc. pen. a

admis cererea de rejudecare formulată de condamnatul R.R., a anulat sentința

penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a aceleiași instanțe, rămasă definitivă

prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Înaltei Curții de Casație și Justiție și :

- în baza art. 282 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 284 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit.

a) C. pen. și art. 76 C. pen. l-a condamnat pe inculpat la 1 an închisoare;

- în baza art. 215 alin. (2), (3) C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen. și art. 76

C. pen. l-a condamnat la 1 an și 6 luni închisoare.

Conform art. 33, art. 34 C. pen. a

dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, cu

aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. și art. 71 alin.

(5) C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei principale și a celei

accesorii, pe un termen de încercare de 3 ani și 6 luni.

A dedus reținerea de la 2 iunie 1997

și perioada executată de la 7 aprilie 2007 la zi, dispunând punerea în

libertate a inculpatului.

A constatat că părțile vătămate nu

s-au constituit părți civile și a dispus confiscarea a 7 bancnote de câte 100

mărci germane, false.

Instanța a reținut că, în precedent,

prin sentința penală nr. 39/2000 Tribunalul Bihor l-a achitat pe inculpatul R.R.,

în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 282 alin. (2) C. pen. raportat la art. 284 C. pen. și,

respectiv, art. 215 alin. (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., apreciind că inculpatul nu a cunoscut că valuta, în sumă de 700 mărci,

achiziționată în particular din Ungaria, este falsă și că nu a intenționat că

le înșele pe părțile vătămate din România prin achitarea unor produse cumpărate

de la acestea din urmă, cu valută falsă.

Prin decizia penală nr. 132/2000

Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.

Prin decizia penală nr. 2690 din 25

mai 2001 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul parchetului, a casat

hotărârile și, în rejudecare, l-a condamnat pe inculpat la două pedepse de câte

3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunile deduse judecății, dispunând

executarea pedepsei unice de 3 ani și 6 luni închisoare.

Instanța supremă a apreciat că

soluția de achitare dispusă anterior, este greșită, existând probe că

inculpatul a cunoscut că mărcile germane sunt false și pe care le-a folosit

pentru cumpărarea unor produse.

Prin cererea de rejudecare, după

extrădare, formulată în baza art. 522

1

C. proc. pen., condamnatul R.R.

a solicitat rejudecarea cauzei întrucât deși a fost prezent în primă instanță,

când a și dat declarație, nu a mai participat la judecată în apel iar citarea

sa în recurs s-a făcut nelegal, el domiciliind în Ungaria.

Instanța a admis în principiu

cererea de rejudecare după extrădare prin încheierea din 1 octombrie 2007, l-a

audiat pe inculpat și martorii M.P. și H.K.

Analizând întregul material probator,

instanța a ajuns la concluzia vinovăției inculpatului în săvârșirea faptelor

reținute.

Luând în considerare datele privind

faptele săvârșite, împrejurările comiterii acestora, urmările produse, constând

în punerea în circulație a unei sume relativ redusă de monedă falsă și un

prejudiciu modic, persoana inculpatului, fără antecedente penale, instanța a

reținut în favoarea acestuia circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit.

a) C. pen. cu reducerea pedepsei sub minimul legal special și cu aplicarea dispozițiilor

art. 81 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri Parchetul

de pe lângă Tribunalul Bihor a declarat apel, criticând-o pentru greșita

admitere a cererii de rejudecare după extrădare întrucât inculpatul a fost

prezent la judecata în fond iar citarea sa la celelalte instanțe s-a făcut la

adresa de domiciliu din România indicată de inculpat.

S-a mai cerut prin apel, în situația

aprecierii ca inadmisibilă a cererii de rejudecare, menținerea hotărârii

anterioare de condamnare întrucât starea de fapt nu s-a modificat iar reținerea

circumstanțelor atenuante nu se justifică.

Prin decizia penală nr. 84 din 23

septembrie 2008 Curtea de Apel Oradea a admis apelul parchetului, a desființat

în totalitate sentința penală nr. 362/2007 a Tribunalului Bihor și a respins ca

neîntemeiată cererea de rejudecare formulată de condamnat.

În motivarea acestei hotărâri, s-a

arătat că în mod corect a fost admisă în principiu cererea de rejudecare după

extrădare, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 522

1

C.

proc. pen., fiind vorba de o persoană extrădată care a fost judecată și

condamnată în lipsă.

Inculpatul R.R. a fost condamnat

pentru prima dată de instanța de recurs în lipsă, nefiind prezent la nici un

termen de judecată.

Mai departe, însă, ne referim la

soluția dată, instanța de apel, teoretizând pe marginea procedurii rejudecării,

a arătat că aceasta este menită să asigure garantarea dreptului la apărare și

contradictorialitate.

După admiterea în principiu,

instanța este obligată să-l audieze pe inculpat și dacă găsește necesar, poate

administra și alte probe ori readministra cele efectuate în cursul judecății.

Dacă din probe rezultă că hotărârea

pronunțată în primul ciclu de judecată este netemeinică ori nelegală, instanța

anulează hotărârile pronunțate, chiar dacă hotărârea de condamnare a fost dată

de instanța de apel sau cea de recurs, pronunțând o nouă hotărâre potrivit art.

345-353 C. proc. pen.

Dacă, însă, în urma probatoriului

administrat instanța constată că acesta nu are nici o influență asupra

hotărârii pronunțate în cursul primei judecăți, respinge cererea de rejudecare.

În această cauză - această instanță de apel - în mod corect instanța de fond a

constatat că după administrarea probelor nu s-au modificat elementele stării de

fapt în ce privește vinovăția inculpatului.

Reținând, așadar, aceeași situație

de fapt cât și vinovăția inculpatului, instanța de fond nu putea

reindividualiza pedeapsa atâta vreme cât în cauză nu rezultă circumstanțe care

să conducă la atenuarea răspunderii penale.

În consecință, Curtea de Apel

Oradea, prin decizia penală susmenționată, admițând apelul parchetului, a

desființat în totalitate sentința atacată și, în rejudecare, în baza art. 522

1

alin. (2) raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a respins cererea de

rejudecare după extrădare formulată de condamnat.

Împotriva acestei decizii inculpatul

R.R. a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 1, 2, 9, 10, 12, 14 și 18 C. proc. pen.

S-a susținut că cercetarea penală a

fost efectuată de un organ necompetent întrucât actele de urmărire penală nu

poartă ștampila vreunei instituții iar instanța nu a fost legal sesizată

deoarece rechizitoriul nu este confirmat și verificat de procurorul ierarhic

sub aspectul legalității și temeiniciei.

Asemenea, s-a mai arătat că

hotărârea instanței de apel nu este motivată iar această instanță nu s-a

pronunțat asupra unei probe readministrate, motivând înlăturarea declarației

martorului M.P., care este favorabilă inculpatului.

A fost criticată pedeapsa aplicată în

primul ciclu judiciar întrucât nu a fost reținută nici una dintre

circumstanțele atenuante existente, respectiv lipsa antecedentelor penale,

prestarea continuă de activitate la angajator timp de 18 ani, faptul că a

acoperit prejudiciul.

Inculpatul a mai susținut că s-a

aflat în gravă eroare de fapt, în sensul că nu a cunoscut că bancnotele

cumpărate în Ungaria și schimbate în România sunt false.

Prin decizia penală nr. 560 din 17

februarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul inculpatului

R.R., a casat decizia penală atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Oradea.

Pentru a pronunța această hotărâre,

s-a reținut că, în adevăr, inculpatul nu a fost prezent decât la judecata de la

prima instanță, care l-a achitat, fiind condamnat pentru prima dată de instanța

de recurs, în lipsa sa și, evident, fără a fi fost audiat.

Condamnatul a fost extrădat din

Germania și a formulat cererea de rejudecare în condițiile art. 522

1

C. proc. pen.

Reluând cursul judecății în

soluționarea cererii de rejudecare după extrădare, instanța de recurs,

răspunzând criticilor făcute de inculpat prin motivele de recurs, a constatat

că motivarea dată de instanța de apel strict soluției de admitere în principiu

a cererii de rejudecare, este explicită și corespunzătoare.

În ce privește, însă, soluția dată

criticii parchetului privind individualizarea pedepsei, considerentele

instanței de apel sunt echivoce întrucât își motivează soluția de respingere a

cererii de rejudecare prin aceea că „probele administrate cu ocazia rejudecării

cauzei nu pot înlătura starea de fapt și nici vinovăția inculpatului reținută

în cursul primei judecăți”.

Instanța de recurs a reținut că

scopul reglementării prevederii rejudecării cauzei după extrădare este acela al

garantării dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, în a cărui

substanță se regăsește dreptul la apărare.

S-a apreciat că persoana extrădată

are dreptul la o nouă judecată, finalizată cu o nouă hotărâre „însă numai în

măsura în care instanța de rejudecare constată, după readministrarea

probatoriului și/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau

circumstanțe decât cele reținute în cursul primei judecăți, cu consecințe în ce

privește situația de fapt, vinovăției inculpatului, încadrarea juridică sau

chiar tratamentul sancționator”.

Mai mult, s-a arătat că, chiar dacă

în urma probatoriului administrat cu ocazia rejudecării situației de fapt și

vinovăția rămân aceleași, „cererea inculpatului va putea di admisă exclusiv cu

privire la individualizarea pedepsei (cu consecința pronunțării unei noi

hotărâri), dacă probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de

rejudecare la o altă concluzie în privința tratamentului sancționator”.

Particularizând, instanța de recurs

a reținut că, în speță, inculpatul a depus la instanța de rejudecare mai multe

înscrisuri în circumstanțiere, asupra cărora instanța de apel, investită pe

calea de atac, nu s-a pronunțat.

Pentru acest motiv, admițând

recursul inculpatului, Înalta Curte a casat decizia instanței de apel,

trimițându-i cauza pentru rejudecare, ocazie cu care va analiza, în calea de

atac exercitată de parchet, critica privind greșita individualizare a pedepsei,

ținând seama de probatoriul administrat cu prilejul rejudecării, respectiv a

înscrisurilor anterior depuse la dosar și a oricăror alte probe noi, ce vor fi

considerate concludente și utile.

În rejudecare, prin decizia penală

nr. 71 din 6 octombrie 2009 Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței penale

nr. 362 din 10 decembrie 2007 a tribunalului Bihor.

Instanța de apel, reținând limitele

investirii prin decizia instanței de recurs în rejudecarea apelului declarat de

parchet, a constatat că după readministrarea probelor nu au apărut modificări

în privința elementelor de fapt și a vinovăției inculpatului, fiind întemeiată

hotărârea instanței de fond, apelată, sub aceste aspecte.

De altfel - reține instanța de apel

- inculpatul și-a asumat aceste constatări, nedeclarând apel împotriva

hotărârii.

Mai departe, examinând critica din

apel sub aspectul individualizării pedepsei, aceeași instanță de control

judiciar, raportând interpretarea rezultată din considerentele deciziei

instanței de recurs la datele cauzei, a constatat că în mod corect instanța de

fond a reținut în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante și a dispus ca

modalitate de executare a pedepsei, suspendarea condiționată.

În acest sens, alături de criticile

de individualizare referitoare la gradul concret redus de pericol social al

infracțiunii săvârșite, împrejurările comiterii acestora, urmările produse,

fiind vorba de o sumă mică de monedă falsă pusă în circulație, a avut în vedere

și poziția inculpatului, de recunoaștere și regret a faptelor (conform

consemnărilor din partea introductivă a deciziei), precum și dovezile depuse în

circumstanțiere, potrivit cărora inculpatul este angajat de 18 ani la firma

Trans Glas KFT - Budapesta, fiind directorul administrativ, are un copil minor

în întreținere, concubina suferindă de ciroză hepatică și este fără antecedente

penale.

Decizia penală susmenționată a fost

atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care a

criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

S-a susținut, în esență, că

rejudecarea după extrădare, în condițiile art. 522

1

raportat la art.

405 și urm. C. proc. pen., nu este o judecată primară, implicând necesitatea de

a avea în vedere procesul penal inițial, că noile împrejurări relevate

instanței de rejudecare de către condamnat, trebuie să se circumscrie unor

stări și împrejurări de fapt legate de persoana inculpatului de la momentul

judecării sale inițiale, când acesta, lipsă fiind, nu a fost în măsură să își

facă apărarea.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi

avute în vedere în contextul actual al rejudecării, probele în circumstanțiere

prezentate și reținute nu sunt de natură să conducă la reducerea pedepsei.

Sub aspectul nelegalității, s-a

arătat că între dispozitivul sentinței penale nr. 362 din 10 decembrie 2007 a

tribunalului Bihor, prin care, admițând cererea de rejudecare, a anulat

hotărârile pronunțate în primul ciclu judiciar, în totalitate, și motivarea

acesteia, din care rezultă că anularea hotărârilor este numai parțială, în ce

privește tratamentul sancționator, există contrazicere.

Sub același motiv, s-a relevat că,

dacă instanța de fond ar fi avut în vedere anularea hotărârilor anterioare în

totalitate, atunci se impunea ca această instanță să se pronunțe pe schimbarea

încadrării juridice, dispuse prin decizia penală nr. 2690/2001 a Curții Supreme

de Justiție în privința infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2), (3) C.

pen., încadrarea juridică pe care și-a asumat-o, deși a anulat decizia

susmenționată.

Verificând hotărârea atacată pe baza

actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat.

Așa cum s-a arătat, Curtea de Apel

Oradea a fost investită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

penală nr. 560 din 17 februarie 2009 cu rejudecarea apelului Parchetului de pe

lângă Tribunalul Bihor în anumite limite, după admiterea recursului

inculpatului.

Concret, instanța de apel avea să se

mai pronunțe numai asupra criticii făcute de parchet prin apel cu privire la

greșita individualizare a pedepsei de către instanța de fond urmare rejudecării

cererii condamnatului, formulate în condițiile art. 522

1

C. proc.

pen.

Cealaltă critică a parchetului prin

apel, privind admiterea în principiu a cererii de rejudecare, nu a fost

primită, instanța de recurs constatând că instanța de apel, în precedent, a

răspuns explicit și corespunzător acestui motiv de apel.

Cât privește motivul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., respectiv

motivarea soluției contrazice dispozitivul sentinței penale nr. 362 din 10

decembrie 2007 a Tribunalului Bihor și cel referitor la aplicarea greșită a

legii în asumarea încadrării juridice, schimbată printr-o hotărâre anulată,

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

din același cod,

Înalta Curte constată că acestea nu pot fi puse în discuție în prezenta cale de

atac din actualul ciclu judiciar.

Cum lesne se observă, Parchetul de

pe lângă Tribunalul Bihor, prin apelul împotriva sentinței penale nr. 362/2007

a Tribunalului Bihor, nu a susținut alte motive decât cele referitoare la

greșita admitere în principiu a cererii de rejudecare după extrădare și,

respectiv, de individualizare a pedepsei.

Instanța de apel, în considerarea

efectului devolutiv al apelului și al obligațiilor ce-i revin potrivit art. 371

alin. (2) C. proc. pen., nu a constatat aspectele de nelegalitate sus-arătate,

pronunțând decizia penală nr. 84 din 23 septembrie 2008.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

sesizată cu recursul inculpatului, nu a fost investită și cu motivele de casare

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 și 17

1

C. proc.

pen., pe care nu le putea lua în considerare din oficiu, în raport de

limitările arătate de al. 3 al textului de lege susmenționat.

Prin decizia penală nr. 560 din 17

februarie 2009, Înalta Curte, admițând recursul inculpatului, a investit Curtea

de Apel Oradea cu rejudecarea apelului parchetului împotriva sentinței penale

nr. 362/2007 a Tribunalului Bihor numai pe motivul referitor la greșita

individualizare a pedepsei.

Așa fiind, Înalta Curte constată că

decizia nr. 71 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în

rejudecare după casare, nu poate fi atacată pentru alte motive de casare decât

cele care ar privi soluția dată obiectului de rejudecare, astfel cum a fost

limitat prin decizia instanței de casare.

În aceeași ordine, urmează a se

constata că încălcările dispozițiilor legale susmenționate nu sunt prevăzute

prin prevederile art. 197 C. proc. pen. sub sancțiunea nulității.

Nici critica referitoare la greșita

individualizare a pedepsei prin hotărârea pronunțată în soluționarea cererii de

rejudecare după extrădare formulată de inculpat, nu este întemeiată.

Nici o dispoziție legală nu

limitează examinarea împrejurărilor ce pot constitui circumstanțe atenuante

doar la cele care ar fi existat până la un moment al procesului penal.

De altfel, în cauză instanța a

reținut ca circumstanțe atenuante împrejurările de la art. 74 lit. a) C. pen.,

care privesc conduita bună a inculpatului înainte de săvârșirea infracțiunii și

aici sunt numite lipsa antecedentelor penale, prestarea unei activități utile,

fiind încadrat în muncă la aceeași societate de peste 18 ani, existența unui

copil în întreținere și afecțiunea gravă a sănătății concubinei inculpatului.

Instanța de apel a completat

motivarea reținerii circumstanțelor atenuante cu împrejurarea apărută în fața

sa, constând în recunoașterea faptei și regretul săvârșirii acesteia, de către

inculpat.

Înalta Curte constată, în concluzie,

că circumstanțele atenuante au fost justificat reținute iar pedeapsa corect

individualizată, atât sub aspectul cuantumului cât și a modalității de

executare, astfel încât recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 71 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe condamnatul R.R.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie

2010.