ÎCCJ, decizie (scj.ro #83965)

Rejudecare în caz de extrădare. Soluții Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale. Asistența judiciară internațională. Rejudecarea în caz de extrădare Indice alfabetic: Drept procesual penal - rejudecare în caz de extrădare C. proc . pen ., art. 522 1 Art. 522 1 C. proc . pen ., care reglementează rejudecarea în caz de extrădare, face trimitere la dispozițiile art. 405 - 408 C. proc . pen ., aplicabile căii extraordinare de atac a revizuirii, însă această trimitere este limitată la procedura de rejudecare și la soluțiile care pot fi pronunțate.

Revizuirea și rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esențiale asupra faptelor reținute într-o hotărâre definitivă, rejudecarea în caz de extrădare are ca scop garantarea dreptului persoanei extrădate, care a fost judecată și condamnată în lipsă, la un proces echitabil și, în principal, exercitarea dreptul său la apărare într-un nou ciclu procesual, ceea ce presupune posibilitatea acesteia de a fi audiată, de a interoga martorii sau părțile din proces și de a administra probe în apărarea sa, atât cu privire la situația de fapt, cât și în circumstanțiere.

În lipsa unei dispoziții contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esențiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei și, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situația de fapt și vinovăția inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă concluzie în privința individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual. I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 560 din 17 februarie 2009 Prin sentința penală nr. 362/P din 10 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, în baza art. 522 1 C. proc . pen ., s-a admis cererea de rejudecare formulată de condamnatul R.R.

și, în consecință: A fost anulată sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție. În baza art. 282 alin. (2) C. pen . raportat la art. 284 C. pen ., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen ., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen . și art. 76 C. pen ., a fost condamnat inculpatul la un an închisoare. În baza art. 215 alin. (2) și (3) C. pen ., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen ., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen . și art. 76 C. pen ., a fost condamnat inculpatul la un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 și art. 34 C. pen ., au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea de un an și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen . În baza art. 81 C. pen . și art. 71 alin. (5) C. pen ., s-a dispus suspendarea condiționată a pedepsei, precum și a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen . A atras atenția asupra dispozițiilor art. 83 C. pen . Tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, s-a dispus achitarea inculpatului R.R.

în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc . pen . raportat la art. 282 alin. (2) C. pen . cu referire la art. 284 C. pen . și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen ., cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen ., apreciindu-se că faptelor le lipsește intenția, inculpatul neavând intenția de a înșela părțile vătămate, nu a cunoscut că valuta cumpărată în Ungaria, respectiv 700 mărci germane pentru 70.000 forinți este falsă, aspect de care a luat cunoștință când a fost oprit de organele de poliție. Prin decizia penală nr. 132/A/2000 a Curții de Apel Oradea, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de procuror.

Prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul procurorului, s-a casat atât decizia, cât și sentința dată în cauză și, în urma rejudecării, s-a dispus condamnarea inculpatului la 2 pedepse a câte 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în art. 282 alin. (2) C. pen . cu referire la art. 284 C. pen . și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen ., cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen . S-a arătat, în motivare, că soluția de achitare a inculpatului este greșită și nu se întemeiază pe probele dosarului care confirmă vinovăția inculpatului.

În consecință, fapta inculpatului, care a constat în punerea în circulație de valori falsificate și deținerea de astfel de valori pentru punere în circulație, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 282 alin. (2) C. pen . raportat la art. 284 C. pen . De asemenea, fapta aceluiași inculpat, care a constat în inducerea sau menținerea în eroare a unor persoane prin folosirea de mijloace frauduloase, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 215 alin. (2) și (3) C. pen . În cererea de rejudecare după extrădare înregistrată la instanță, condamnatul a solicitat admiterea acesteia în principiu și rejudecarea cauzei, întrucât deși a fost prezent în prima instanță, ocazie cu care i s-a luat declarație, nu s-a mai prezentat în apel, iar recursul s-a judecat fără citarea sa legală, el domiciliind în Ungaria, unde nu a fost citat și nici nu a fost prezent.

În ședința publică din 1 octombrie 2007, s-a admis în principiu cererea de rejudecare după extrădare, considerându-se că au fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 522 1 C. proc . pen ., inculpatul fiind judecat și condamnat în lipsă, respingându-se totodată și cererea de suspendare a executării. Rejudecând cauza, s-a luat declarația inculpatului și au fost audiați martorii M.P. și H.K. În declarația dată în fața instanței, inculpatul și-a menținut declarația din fața primei instanțe, arătând că nu a aflat că bancnotele sunt false decât în momentul în care a fost oprit de organele de poliție. De asemenea, a arătat că nu a oprit la Vama Borș să alimenteze autoturismul, decât într-o localitate situată la 20-30 km de Oradea, de unde a cumpărat benzină și ulei de motor, pentru care a dat o bancnotă de 100 mărci, după care a mai schimbat o sută de mărci, pe care le cumpărase pe teritoriul Ungariei de la niște tineri.

Același inculpat a mai arătat că, în localitatea Urvind , a oprit și a cumpărat soției sale struguri în valoare de 80.000 lei, de la partea vătămată, pentru care a plătit 100 mărci. Pentru restul până la 100 mărci a primit lei de la aceeași parte vătămată. Din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză, a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa. În urma rejudecării, instanța a reținut că, față de faptele săvârșite, față de împrejurările în care s-au comis acestea, față de urmările produse, fiind vorba despre o sumă relativ mică de monedă falsă pusă în circulație, dată fiind persoana inculpatului, faptul că nu are antecedente penale, a reținut în favoarea acestuia circumstanța atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen . și i-a aplicat o pedeapsă sub minimul prevăzut de lege.

Prin decizia nr. 84/A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul procurorului, desființată în totalitate sentința și respinsă, ca neîntemeiată, cererea de rejudecare formulată de condamnat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R. R., invocând, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc . pen . Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat. Din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, definitivă prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, a fost condamnat inculpatul R.R.

la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 282 alin. (2) C. pen . raportat la art. 284 C. pen . și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen ., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen . Inculpatul nu a fost prezent decât în fața instanței de fond, care, în urma audierii sale și a martorilor din acte, a dispus achitarea inculpatului, cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc . pen ., pentru ambele infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată. Această soluție a fost menținută de instanța de apel (care a respins calea de atac exercitată de procuror), însă a fost casată prin decizia instanței de recurs. Cu alte cuvinte, inculpatul nu a fost prezent decât în fața primei instanțe, fiind condamnat pentru prima dată de către instanța de recurs, în lipsa sa și, evident, fără a fi audiat cu această ocazie.

Ulterior, ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii și a extrădării sale din Germania, inculpatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei conform art. 522 1 C. proc . pen . Instanța învestită cu soluționarea cererii formulate de condamnat a procedat la audierea acestuia și a doi martori din acte, iar prin sentința penală nr. 362/P din 10 decembrie 2007 a admis cererea de rejudecare, a anulat sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor și a pronunțat o nouă hotărâre, condamnându-l pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de un an și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen . În esență, în urma rejudecării, instanța a reținut că din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză rezultă că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, însă față de împrejurările în care acestea s-au comis, de urmările produse, de persoana inculpatului, pot fi reținute în favoarea acestuia circumstanțe atenuante judiciare, iar scopul educativ al pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim de detenție.

Această sentință a fost apelată numai de procuror, calea de atac fiind admisă, hotărârea desființată în totalitate, iar cererea de rejudecare respinsă ca neîntemeiată. Instanța de apel a reținut în esență că, dacă în urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat de inculpat, se constată că acesta nu are nicio influență asupra hotărârii pronunțate în cursul primei judecăți, cererea de rejudecare trebuie respinsă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R. R. Potrivit art. 385 1 alin. (4) C. proc . pen ., părțile pot declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare.

În speță, în condițiile în care, fiind condamnat în primă instanță, inculpatul nu a exercitat calea apelului, el a achiesat în totalitate la soluția pronunțată, atât în ce privește vinovăția, cât și tratamentul sancționator; în consecință, criticile pe care el le poate formula în recurs trebuie să vizeze doar soluția instanței de apel, limitându-se la modificările pe care aceasta Ie-a adus sentinței instanței de rejudecare. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că apelul declarat de procuror a vizat două aspecte: pe de o parte, faptul că în mod greșit a fost admisă în principiu cererea de rejudecare (în condițiile în care inculpatul, legal citat, a fost prezent în fața instanței de fond), iar pe de altă parte, faptul că în mod greșit s-a reindividualizat pedeapsa (în condițiile în care starea de fapt stabilită în urma rejudecării nu s-a modificat).

Instanța de apel a răspuns în mod explicit și corespunzător criticii referitoare la admisibilitatea cererii de rejudecare, însă în ce privește individualizarea pedepsei considerentele instanței de control judiciar sunt echivoce, întrucât deși pare că analizează pe fond cea de-a doua critică formulată de procuror, instanța de apel își motivează soluția de respingere a cererii de rejudecare prin aceea că „probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot înlătura starea de fapt și nici vinovăția inculpatului reținută în cursul primei judecăți.” Înalta Curte de Casație și Justiție reține că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea în principal a dreptului său la apărare.

Aceasta presupune posibilitatea persoanei condamnate în lipsă de a fi audiată, de a interoga martorii sau părțile din proces, de a administra probe în apărarea sa, atât pe situația de fapt, cât și în circumstanțiere. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că persoana extrădată are dreptul la o nouă judecată, finalizată cu o nouă hotărâre, însă numai în măsura în care instanța de rejudecare constată, după readministrarea probatoriului și/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau circumstanțe decât cele reținute în cursul primei judecăți, cu consecințe în ce privește situația de fapt, vinovăția inculpatului, încadrarea juridică sau chiar tratamentul sancționator.

În acest sens, chiar dacă art. 522 1 C. proc . pen . face trimitere la dispozițiile legale aplicabile în materia revizuirii, această referire este una limitată la procedura de rejudecare și la soluțiile care pot fi date la finalizarea acesteia. Cu alte cuvinte, deși sunt în parte identice, revizuirea și rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esențiale asupra faptelor reținute într-o hotărâre definitivă (în esență, a condamnării unei persoane nevinovate sau a achitării dispuse în mod neîntemeiat), rejudecarea în caz de extrădare are în vedere dreptul persoanei care a fost judecată și condamnată în lipsă de a-și exercita dreptul la apărare într-un nou ciclu procesual.

În lipsa unei dispoziții legale în sens contrar, rezultă că rejudecarea în caz de extrădare nu se va limita la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând în eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci va putea avea efecte inclusiv în privința individualizării pedepsei, în măsura în care probatoriul administrat cu ocazia rejudecării va conduce la o altă concluzie decât cea stabilită în această privință în primul ciclu procesual. Dincolo de deosebirile existente între cele două instituții, această soluție se impune de la sine, ținând seama de situația în care se află persoana extrădată, aceea de a fi fost condamnată în lipsă, ceea ce prezumă că nu a avut posibilitatea de a administra probe în apărarea sa, atât în ce privește vinovăția, cât și sub aspectul sancțiunii ce i s-ar putea aplica.

Aceasta înseamnă că, chiar dacă situația de fapt și vinovăția inculpatului rămân aceleași în urma probatoriului administrat cu ocazia rejudecării, cererea inculpatului va putea fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei (cu consecința pronunțării unei noi hotărâri), dacă probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă concluzie în privința tratamentului sancționator. Or, în speță, inculpatul a depus la dosarul de rejudecare o serie de înscrisuri în circumstanțiere asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, deși era învestită cu soluționarea căii de atac declarate de procuror și care privea, între altele, individualizarea pedepsei aplicate acestuia.

Procedând astfel, instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre supusă casării, fiind incident cazul prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 10 teza a ll-a C. proc . pen ., sens în care recursul inculpatului a fost admis, iar decizia nr. 84/A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță - Curtea de Apel Oradea - conform art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc . pen .