ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 560/2009

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 362/ P din 10 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, în baza art. 522 1 C. proc. pen., s-a admis cererea de rejudecare formulată de condamnatul R.R. și, în consecință: A fost anulată sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În baza art. 282 alin. (2) C. pen., raportat la art. 284 C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2). C. pen. și art. 74 lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la un an închisoare. În baza art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen.

și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la un an 6 luni închisoare. În baza art. 33 și 34 C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea de un an 6 luni închisoare, cu art. 71 și 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen. În baza art. 81 C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a pedepsei de mai sus, precum și a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen. A atras atenția asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reținerea din data de 02 iunie 1997 precum și perioada executată de la 07 aprilie 2007 la zi. A anulat ME 62/2000 emis la 20 iunie 2001 de Tribunalul Bihor și în baza art. 350 C. proc.

pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză. A constatat că părțile vătămate E.B. și S.E. nu s-au constituit părți ci vile în cauză. În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea în favoarea statului a celor 7 bancnote în valoare de câte 100 mărci germane false, ridicate în cursul urmăririi penale. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 39/2000 a Tribunalului Bihor, s-a dispus achitarea inculpatului R.R., în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 282 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 284 C. pen.

și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea, art. 41 și 42 C. pen., apreciindu-se că faptelor le lipsește intenția, inculpatul neavând intenția de a înșela acele părți vătămate, nu a cunoscut că valuta cumpărată în Ungaria, respectiv 700 mărci germane pentru 70.000 forinți este falsă, aspect de care a luat cunoștință în loc. Huedin, când a fost oprit de organele de poliție. Prin decizia penală nr. 132/ A/2000 a Curții de Apel Oradea, a fost respins, ca nefondat, apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul parchetului, s-a casat atât decizia cât și sentința dată în cauză și, în urma rejudecării, s-a dispus condamnarea inculpatului, la 2 pedepse a câte 3 ani 6 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 282 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 284 C. pen.

și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 și 42 C. pen. S-a arătat în motivare că soluția de achitare a inculpatului este greșită și nu se întemeiază pe probele dosarului care confirmă vinovăția inculpatului. În consecință, fapta inculpatului R.R. care a constat în punerea în circulație de valori falsificate și de a deține astfel de valori pentru punere în circulație, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 282 alin. (2) C. pen., raportat la art. 284 C. pen. De asemenea, fapta aceluiași inculpat care a constat în inducerea sau menținerea în eroare a unor persoane prin folosirea de mijloace frauduloase, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., astfel cum s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen.

În cererea de rejudecare după extrădare înregistrată instanță, condamnatul a solicitat admiterea acesteia în principiu și rejudecarea cauzei întrucât deși a fost prezent în prima instanță, ocazie cu car ei s-a luat declarație, nu s-a mai prezentat în apel, iar recursul s-a judecat fără citarea sa legală, el domiciliind în Ungaria, de unde nu a fost citat și nici nu a fost prezent. În ședința publică din 1 octombrie 2007, s-a admis în principiu cererea de rejudecare după extrădare considerând că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 522 1 C. proc. pen., inculpatul fiind judecat și condamnat în lipsă, respingându-se totodată și cererea de suspendare a executării. Rejudecând cauza, s-a luat declarație inculpatului, au fost audiați martorii M.P., H.K.

În declarația dată în fața instanței, inculpatul și-a menținut declarația din fața primei instanțe, arătând că nu a aflat că bancnotele sunt false decât în momentul în care a fost oprit de organele de poliție din Huedin. De asemenea, a arătat că nu a oprit la Vama Borș să alimenteze autoturismul, decât într-o localitate situată la 20-30 km de Oradea, de unde a cumpărat benzină și ulei de motor pentru care a dat o bancnotă de 100 mărci, după care, a mai schimbat o sută de mărci, mărci pe care le cumpărase pe teritoriul Ungariei de la niște tineri care voiau forinți într-o benzinărie. Același inculpat a mai arătat că, în localitatea Urvind a oprit și a cumpărat soției sale struguri în valoare de 80.000 lei, de la partea vătămată, pentru care a plătit 100 mărci.

Pentru restul până la 100 mărci a primit lei de la aceeași parte vătămată. Martorul M.P. audiat și-a menținut declarația dată inițial în fața primei instanțe, declarație care nu coincide cu cea dată în fața organelor de poliție. Astfel, martorul a arătat că inculpatul a vrut să-i plătească în mărci și i-a prezentat 2 bancnote de 100 mărci pe care vânzătorul a vrut să le ducă la casa de schimb valutar din incinta stației, însă a observat că acestea sunt uzate și i Ie-a dat înapoi. Tot martorul arată că în mod obișnuit, persoana care trebuia să facă plata mergea la casa de schimb valutar și schimba valuta, după care revenea să facă plata, cu alte cuvinte, nu-și poate explica această atitudine adoptată, de a pleca personal să schimbe valuta dată de inculpat.

Audiată fiind, martora H.K., concubina inculpatului, a confirmat spusele acestuia, cum că nu a oprit în stația P. din Borș. În continuare a arătat că inculpatul a cumpărat struguri din Urvind, pentru care a înmânat vânzătorului o bancnotă de 100 mărci, iar din Aușeu a cumpărat ulei pentru care a înmânat vânzătorului tot 100 mărci, pentru restul primind lei până la concurența sumei de 100 mărci. Din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză, a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa. De reținut faptul că inculpatul și-a retractat parțial în fața primei instanțe declarația dată inițial, arătând că nu a oprit în stația Borș și că nu a cunoscut că valuta este falsă decât în momentul în care a fost oprit în localitatea Huedin însă, trebuie avute în vedere și celelalte probe administrate în cauză.

Și martorul M.P. și-a schimbat declarația dată inițial, arătând că a aflat doar la cea o săptămână că bancnotele date de inculpat sunt false, și nu de la casiera de la casa de schimb valutar așa cum a declarat inițial, afirmând că aceasta i-a spus doar că nu poate primi valuta, întrucât este uzată, nespălată. Această revenire asupra declarației nu este justificată și nici nu poate fi primită întrucât bancnotele ridicate și depuse dosar urmărire penală nu prezintă urme de uzură și nu arată a fi spălate. Instanța a reținut că, date fiind împrejurările în care s-a comis infracțiunea de înșelăciune, schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., este justificată.

În urma rejudecării, instanța a reținut că, față de faptele săvârșite, față de împrejurările în care s-au comis acestea, față de urmările produse, fiind vorba despre o sumă relativ mică de monedă falsă pusă în circulație, dată fiind persoana inculpatului, faptul că nu are antecedente penale, a reținut în favoarea acestuia circumstanța atenuantă de la art. 74 lit. a) C. pen. și i-a aplicat o pedeapsă sub minimul prevăzut de lege. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii instanței de fond, ca nelegală, în sensul respingerii în principiu a cererii de rejudecare a cauzei după extrădare.

În subsidiar, s-a solicitat desființarea hotărârii atacate și aplicarea pedepselor aplicate de Curtea Supremă de Justiție în aceiași modalitate de executare. În motivarea apelului se arată, în esență, că în mod greșit s-a apreciat că inculpatul a fost judecat în lipsă, deoarece a indicat instanței un domiciliu ales în România. De asemenea, inculpatul a fost prezent la Tribunalul Bihor la două termene de judecată respectiv la termenul din 31 ianuarie 2000 și 14 februarie 2000 când cauza a fost judecată în fond și instanța Ie-a acordat ultimul cuvânt. În fața Curții Supreme de Justiție inculpatul a fost citat la domiciliul ales și a fost reprezentat de doi apărători aleși.

În situația în care se va considera că cererea de rejudecare este admisibilă s-a solicitat menținerea pedepselor aplicate de Curtea Supremă de Justiție deoarece starea de fapt nu s-a modificat sub nici un aspect iar reținerea circumstanțelor atenuante nu se justifică cu atât mai mult cu cât inculpatul audiat fiind nu a recunoscut săvârșirea faptei. Prin decizia penală nr. 84/ A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor. Desființată în totalitate sentința și respinsă, ca neîntemeiată, cererea de rejudecare formulată de condamnat. Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel cât și din oficiu, s-a constatat că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor este fondat pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a dispus admiterea în principiu a acestei cereri fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 522 1 C. proc. pen. , respectiv ca în cauză să fie vorba de o persoană extrădată care a fost judecată și condamnată în lipsă. Astfel, inculpatul intimat R.R. a fost condamnat pentru prima dată în fața instanței de recurs unde nu a fost prezent la nici un termen de judecată. Împrejurarea că inculpatul a fost prezent în fața Tribunalului Bihor nu are relevanță, deoarece atât Tribunalul Bihor cât și Curtea de Apel Oradea au dispus achitarea sa în cauză. Cu privire la soluția dată de prima instanță, după admiterea în principiu, Curtea de Apel reține următoarele: Procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului este o procedură specială menită să asigure garantarea dreptului la apărare și contradictorialitatea judecății.

După admiterea în principiu a cererii, instanța în mod obligatoriu trebuie să-l audieze pe inculpat și poate dispune, dacă găsește necesar, administrarea din nou a probelor care au fost efectuate în cursul judecății și de asemenea, va putea administra alte probe noi cerute de condamnat în raport de caracterul pertinent și concludent al acestora. Dacă din probele administrate rezultă că hotărârea pronunțată în prima judecată este netemeinică sau nelegală, instanța, rejudecând cauza, anulează hotărâri le pronunțate în prima judecată, chiar dacă hotărârea de condamnare a fost pronunțată de instanța de apel sau de recurs și pronunță o nouă hotărâre potrivit dispozițiile art. 345 – art. 353 C. proc.

pen. Dacă în urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat de inculpat, instanța constată că acesta nu are nici o influență asupra hotărârii pronunțate în cursul primei judecăți, respinge cererea de rejudecare. În mod corect instanța de fond a reținut că după administrarea probelor nu s-au modificat sub aspect probator elementele stării de fapt în ceea ce privește vinovăția inculpatului, care de altfel nici nu a înțeles să declare apel împotriva hotărârii primei instanțe. Din probele administrate în cauză arătate pe larg de către prima instanță rezultă că inculpatul a pus în circulație bancnote false, având cunoștință despre acest aspect și înșelând părțile civile E.B. și S.E.

S-a apreciat de către instanța de apel că în mod greșit prima instanță a admis cererea de rejudecare după extrădare și a dispus reindividualizarea pedepsei, deoarece din probele administrate în cursul rejudecării nu au rezultat elemente care să permită o asemenea reducere a pedepsei (circumstanțe atenuate, schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune mai puțin gravă, apariția unei legi mai favorabile). Reținând aceeași stare de fapt cât și vinovăția inculpatului, dacă din probele nou administrate în cauză nu rezultă circumstanțe care să conducă la atenuarea răspunderii condamnatului, instanța nu putea reindividualiza pedeapsa conform art. 72 C. pen., deoarece astfel s-ar transforma intr-o instanță de control judiciar.

Față de cele de mai sus, Curtea de apel a apreciat că probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot înlătura starea de fapt și nici vinovăția inculpatului reținută în cursul primei judecăți, astfel că în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și a desființat în totalitate hotărârea atacată, iar în baza art. 552 1 alin. (2) raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen., a respins cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul intimat R.R. cu privire la sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor definitivă prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R. R., invocând cazurile de casare prevăzută de art. 385 9 pct. 1, 2, 9, 10, 12, 14 și 18 C. proc. pen. S-a susținut astfel că cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent, atâta timp cât toate actele din dosarul de urmărire penală nu poartă ștampila vreunei instituții. De asemenea, instanța nu a fost legal sesizată, întrucât rechizitoriul nu este confirmat și nu este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei. În ce privește nemotivarea soluției instanței de apel și a nepronunțării asupra unei probe administratele critică faptul că instanța de control judiciar nu a motivat înlăturarea declarației martorului M.P., care îl disculpă complet pe inculpat.

Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului, se critică faptul că nu s-a reținut în favoarea acestuia nici una dintre circumstanțele sale personale favorabile (lipsa unei condamnări anterioare, faptul că este angajatul aceleiași societăți comerciale de circa 18 ani, împrejurarea că prejudiciul a fost acoperit în totalitate). În fine, se susține că inculpatul s-a aflat în gravă eroare de fapt, în sensul că nu cunoștea că bancnotele cumpărate din Ungaria și schimbate în România ar fi false. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare menționate anterior, Curtea constată că recursul este fondat.

Din actele și lucrările dosarului, Curtea reține că prin sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor definitivă prin decizia nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție a fost condamnat inculpatul R.R., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 282 alin. (2) C. pen. și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., ambele cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. Inculpatul nu a fost prezent decât în fața instanței de fond, care în urma audierii sale și a martorilor din acte a dispus achitarea inculpatului, cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru ambele infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată.

Această soluție a fost menținută de instanța de apel (care a respins calea de atac exercitată de parchet), însă a fost casată prin decizia instanței de recurs. Cu alte cuvinte, inculpatul nu a fost prezent decât în fața primei instanțe, fiind condamnat pentru prima dată de către instanța de recurs, în lipsa sa și, evident, fără a fi audiat cu această ocazie. Ulterior, ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii și a extrădării sale din Germania, inculpatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei conform art. 522 1 C. proc. pen.

Instanța, investită cu soluționarea cererii formulate de condamnat, a procedat la audierea acestuia și a doi martori din acte, iar prin sentința penală nr. 362/ P din 10 decembrie 2007 a admis cererea de rejudecare, a anulat sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor și a pronunțat o nouă hotărâre, condamnându-l pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de un an și 6 luni închisoare cu aplicabilă art. 81 C. pen. În esență, în urma rejudecării instanța a reținut că din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză rezultă că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, însă față de împrejurările în care acestea s-au comis, de urmările produse, de persoana inculpatului, pot fi reținute în favoarea acestuia circumstanțe atenuante judiciare, iar scopul educativ al pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim de detenție.

Această sentință a fost apelată numai de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, calea de atac fiind admisă, hotărârea desființată în totalitate, iar cererea de rejudecare respinsă ca neîntemeiată. Instanța de apel a reținut în esență că, dacă în urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat de inculpat, se constată că acesta nu are nicio influență asupra hotărârii pronunțate în cursul primei judecăți, cererea de rejudecare trebuie respinsă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R. R., formulând mai multe critici ce pun în discuție mai multe aspecte, mai ales referitoare la vinovăția sa sau la modul de desfășurare a urmăririi penale. Potrivit art. 385 1 alin. (4) C. proc.

pen., părți le pot declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare. În speță, în condițiile în care, fiind condamnat în primă instanță, inculpatul nu a exercitat calea apelului, el a achiesat în totalitate la soluția pronunțată, atât în ce privește vinovăția, cât și tratamentul sancționator. În consecință, criticile pe care el le poate formula în recurs trebuie să vizeze doar soluția instanței de apel, limitându-se la modificările pe care aceasta Ie-a adus sentinței instanței de rejudecare.

În acest context, Curtea constată că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a vizat două aspecte, pe de o parte faptul că în mod greșit a fost admisă în principiu cererea de rejudecare (în condițiile în care inculpatul, legal citat, a fost prezent în fața instanței de fond), iar pe de altă parte faptul că în mod greșit s-a reindividualizat pedeapsa (în condițiile în care starea de fapt stabilită în urma rejudecării nu s-a modificat).

Instanța de apel a răspuns în mod explicit și corespunzător criticii referitoare la admisibilitatea cererii de rejudecare, însă în ce privește individualizarea pedepsei considerentele instanței de control judiciar sunt echivoce, întrucât deși pare că analizează pe fond cea de-a doua critică formulată de parchet, instanța de apel își motivează soluția de respingere a cererii de rejudecare prin aceea că „probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot înlătura starea de fapt și nici vinovăția inculpatului reținută în cursul primei judecăți”. Înalta Curte reține că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea în principal a dreptului său la apărare.

Aceasta presupune posibilitatea persoanei condamnate în lipsă de a fi audiată, de a interoga martorii sau părțile din proces, de a administra probe în apărarea sa, atât pe situația de fapt, cât și în circumstanțiere. În acest context, Curtea apreciază că persoana extrădată are dreptul la o nouă judecată, finalizată cu o nouă hotărâre, însă numai în măsura în care instanța de rejudecare constată, după readministrarea probatoriului și/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau circumstanțe decât cele reținute în cursul primei judecăți, cu consecințe în ce privește situația de fapt, vinovăția inculpatului, încadrarea juridică sau chiar tratamentul sancționator. În acest sens, chiar dacă art. 522 1 C. proc.

pen., face trimitere la dispozițiile legale aplicabile în materia revizuirii, această referire este una limitată la procedura de rejudecare și la soluțiile care pot fi date la finalizarea acesteia. Cu alte cuvinte, deși sunt în parte identice, revizuirea și rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esențiale asupra faptelor reținute într-o hotărâre definitivă (în esență, a condamnării unei persoane nevinovate sau a achitării dispuse în mod neîntemeiat), rejudecarea în caz de extrădare are în vedere dreptul persoanei care a fost judecată și condamnată în lipsă de a-și exercita dreptul la apărare într-un nou ciclu procesual.

În lipsa unei dispoziții legale în sens contrar, rezultă că rejudecarea în caz de extrădare nu se va limita la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând în eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci va putea avea efecte inclusiv în privința individualizării pedepsei, în măsura în care probatoriul administrat cu ocazia rejudecării va conduce la o altă concluzie decât cea stabilită în această privință în primul ciclu procesual. Dincolo de deosebirile existente între cele două instituții, această soluție se impune de la sine, ținând seama de situația în care se află persoana extrădată, aceea de a fi fost condamnată în lipsă, ceea ce prezumă că nu a avut posibilitatea de a administra probe în apărarea sa, atât în ce privește vinovăția, cât și sub aspectul sancțiunii ce i s-ar putea aplica.

Aceasta înseamnă că, chiar dacă situația de fapt și vinovăția inculpatului rămân aceleași în urma probatoriului administrat cu ocazia rejudecării, cererea inculpatului va putea fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei (cu consecința pronunțării unei noi hotărâri), dacă probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă concluzie în privința tratamentului sancționator. Or, în speță, inculpatul a depus la dosarul de rejudecare o serie de înscrisuri în circumstanțiere asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, deși era investită cu soluționarea căii de atac declarate de Parchet și care privea între altele individualizarea pedepsei aplicate acestuia.

Procedând astfel, instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre supusă casării, fiind incident cazul prevăzut de art. 385 9 pct. 10 teza a ll-a C. proc. pen., sens în care recursul inculpatului va fi admis, decizia casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță conform art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează a analiza calea de atac declarată de parchet, cu deosebire cea de-a doua critică, prin prisma probatoriului administrat în cauză cu ocazia rejudecării, respectiv a înscrisurilor depuse deja la dosar, precum și a oricăror alte probe noi pe care, considerându-le pertinente, concludente și utile cauzei, le va putea administra, în condițiile prevăzută de art. 378 alin. (1) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul R.R. împotriva deciziei penale nr. 84/ A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Casează decizia penală atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 februarie 2009.