ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 560/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 560/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului penal de față;

Prin sentința penală nr. 362/ P din 10 decembrie 2007 pronunțată de

Tribunalul Bihor, în baza art. 522

1

C. proc. pen., s-a admis cererea

de rejudecare formulată de condamnatul R.R. și, în consecință:

A fost anulată sentința penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a

Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia penală nr.

2690 din 25 mai 2001 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În baza art. 282 alin. (2) C. pen., raportat

la art. 284 C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2). C. pen. și art. 74 lit. a)

C. pen. și art. 76 C. pen.,

a fost condamnat inculpatul la un an închisoare.

În baza art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin.

(2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat

inculpatul la un an 6 luni închisoare.

În baza art. 33 și 34 C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus

în pedeapsa cea mai grea de un an 6 luni închisoare, cu art. 71 și 64 lit. a)

teza II și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus

suspendarea condiționată a pedepsei de mai sus, precum și a pedepsei accesorii

pe durata unui termen de încercare de 3 ani 6 luni, stabilit conform art. 82 C.

pen.

A atras atenția asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reținerea din data de

02 iunie 1997 precum și perioada executată de la 07 aprilie 2007 la zi.

A anulat ME 62/2000 emis la 20 iunie 2001 de Tribunalul Bihor și în

baza art. 350 C. proc. pen., a dispus punerea de

îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.

A constatat că părțile vătămate E.B. și S.E. nu s-au constituit părți

ci vile în cauză.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea în favoarea

statului a celor 7 bancnote în valoare de câte 100 mărci germane false, ridicate

în cursul urmăririi penale.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr.

39/2000 a Tribunalului Bihor, s-a dispus achitarea inculpatului R.R., în baza art.

10 lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 282 alin. (2) C. pen., cu referire

la art. 284 C. pen. și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea, art. 41

și 42 C. pen., apreciindu-se că faptelor le lipsește intenția, inculpatul

neavând intenția de a înșela acele părți vătămate, nu a cunoscut că valuta

cumpărată în Ungaria, respectiv 700 mărci germane

pentru 70.000

forinți este falsă, aspect de care a luat cunoștință în

loc. Huedin, când a fost oprit de organele de poliție.

Prin decizia penală nr. 132/ A/2000 a Curții de Apel Oradea, a fost

respins, ca nefondat, apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Bihor.

Prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001

a Curții Supreme de

Justiție,

s-a admis recursul parchetului, s-a casat atât decizia cât și

sentința dată în cauză și, în urma rejudecării, s-a dispus condamnarea

inculpatului, la 2 pedepse a câte 3 ani 6 luni închisoare, pentru comiterea

infracțiunilor prevăzute de art. 282 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 284

C. pen. și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 și 42 C.

pen. S-a arătat în motivare că soluția de achitare a inculpatului este greșită

și nu se întemeiază pe probele dosarului care confirmă vinovăția inculpatului. În

consecință, fapta inculpatului R.R. care a constat în punerea în circulație de

valori falsificate și de a deține astfel de valori pentru punere în circulație,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 282 alin.

(2) C. pen., raportat la art. 284 C. pen. De asemenea, fapta aceluiași inculpat

care a constat în inducerea sau menținerea în eroare a unor persoane prin

folosirea de mijloace frauduloase, cu prilejul încheierii sau executării unui contract,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 215 alin.

(2) și (3) C. pen., astfel cum s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din

infracțiunea prevăzută  de art. 215 alin. (1) C. pen.

În cererea de rejudecare după extrădare înregistrată

instanță, condamnatul a solicitat admiterea

acesteia în principiu și

rejudecarea cauzei întrucât deși a fost prezent

în prima instanță, ocazie cu car ei s-a luat declarație, nu s-a mai prezentat

în apel, iar recursul s-a judecat fără citarea sa legală, el domiciliind în

Ungaria, de unde nu a fost citat și nici nu a

fost prezent.

În ședința publică din 1 octombrie 2007, s-a admis în principiu cererea

de rejudecare după extrădare considerând că au fost îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 522

1

C. proc. pen., inculpatul fiind judecat și condamnat în

lipsă, respingându-se totodată și cererea de suspendare a executării.

Rejudecând cauza, s-a luat declarație inculpatului, au

fost audiați martorii M.P., H.K.

În declarația dată în fața instanței, inculpatul și-a menținut declarația

din fața primei instanțe, arătând că nu a aflat că bancnotele sunt false decât

în momentul în care a fost oprit de organele de poliție din Huedin. De

asemenea, a arătat că nu a oprit la Vama Borș să alimenteze autoturismul, decât

într-o localitate situată la 20-30 km de Oradea, de unde a cumpărat benzină și

ulei de motor pentru care a dat o bancnotă de 100 mărci, după care, a mai

schimbat o sută de mărci, mărci pe care le cumpărase pe teritoriul Ungariei de

la niște tineri care voiau forinți într-o benzinărie. Același inculpat a mai

arătat că, în localitatea Urvind a oprit și a cumpărat soției sale struguri în

valoare de 80.000 lei, de la partea vătămată, pentru care a plătit 100 mărci.

Pentru restul până la 100 mărci a primit lei de la aceeași parte vătămată.

Martorul M.P. audiat și-a menținut

declarația

dată inițial în fața primei instanțe,

declarație care nu coincide cu cea dată în fața organelor de poliție. Astfel,

martorul a arătat că

inculpatul a vrut să-i

plătească în mărci și i-a prezentat 2 bancnote

de 100 mărci pe care

vânzătorul a vrut să le ducă la casa de

schimb

valutar din incinta stației, însă a observat că acestea sunt

uzate și i

Ie-a dat înapoi. Tot martorul arată că în mod obișnuit, persoana care trebuia

să facă plata mergea la casa de schimb

valutar

și schimba valuta, după care revenea să facă plata, cu alte cuvinte, nu-și

poate explica această atitudine adoptată, de a pleca

personal să schimbe

valuta dată de inculpat.

Audiată fiind, martora H.K., concubina inculpatului, a confirmat

spusele acestuia, cum că nu a oprit în stația P. din Borș. În continuare a

arătat că inculpatul a

cumpărat struguri din

Urvind, pentru care a înmânat vânzătorului o

bancnotă de 100 mărci, iar

din Aușeu a cumpărat ulei pentru care a înmânat vânzătorului tot 100 mărci,

pentru restul primind lei până la concurența sumei de 100 mărci.

Din coroborarea întregului probatoriu

administrat în cauză, a

rezultat că inculpatul se face

vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa.

De reținut faptul că inculpatul și-a retractat parțial în fața

primei instanțe declarația dată inițial, arătând

că nu a oprit în stația

Borș și că

nu a cunoscut că valuta este falsă decât în momentul în

care a fost

oprit în localitatea Huedin însă, trebuie avute în vedere și celelalte probe

administrate în cauză. Și martorul M.P. și-a schimbat declarația dată inițial,

arătând că a aflat doar la cea

o săptămână

că bancnotele date de inculpat sunt false, și nu de la

casiera de la

casa de schimb valutar așa cum a declarat inițial, afirmând că aceasta i-a spus

doar că nu poate primi valuta,

întrucât

este uzată, nespălată. Această revenire asupra declarației

nu este

justificată și nici nu poate fi primită întrucât bancnotele ridicate și depuse

dosar urmărire penală nu prezintă urme de uzură și nu arată a fi spălate.

Instanța a reținut că, date fiind împrejurările în care s-a

comis infracțiunea de înșelăciune, schimbarea

încadrării juridice în

infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3)

C. pen., este justificată.

În urma rejudecării, instanța a reținut că, față de faptele

săvârșite, față de împrejurările în care s-au

comis acestea, față de

urmările produse, fiind vorba despre o sumă

relativ mică de monedă falsă pusă în circulație, dată fiind persoana

inculpatului,

faptul că nu are antecedente

penale, a reținut în favoarea acestuia circumstanța atenuantă de la art. 74 lit.

a) C. pen. și i-a aplicat o

pedeapsă sub minimul prevăzut de lege.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul Bihor solicitând admiterea apelului, desființarea

hotărârii instanței de fond, ca nelegală, în sensul respingerii în principiu a

cererii de rejudecare a cauzei după extrădare. În subsidiar, s-a solicitat

desființarea hotărârii atacate și aplicarea pedepselor aplicate de Curtea

Supremă de Justiție în aceiași modalitate de executare.

În motivarea apelului se arată, în esență,

că în mod greșit s-a

apreciat că inculpatul a fost judecat

în lipsă, deoarece a indicat instanței un domiciliu ales în România. De

asemenea, inculpatul a fost prezent la Tribunalul Bihor la două termene de

judecată respectiv la termenul din 31 ianuarie 2000 și 14 februarie 2000 când

cauza a

fost judecată în fond și instanța

Ie-a acordat ultimul cuvânt. În fața Curții Supreme de Justiție inculpatul a

fost citat la domiciliul ales și

a fost reprezentat de doi apărători

aleși.

În situația în care se va considera că

cererea de rejudecare

este admisibilă s-a solicitat

menținerea pedepselor aplicate de Curtea Supremă de Justiție deoarece starea de

fapt nu s-a modificat sub nici un aspect iar reținerea circumstanțelor atenuante

nu se justifică cu atât mai mult cu cât inculpatul audiat fiind nu a recunoscut

săvârșirea faptei.

Prin decizia penală nr. 84/ A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel

Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost

admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor. Desființată în

totalitate

sentința și respinsă, ca neîntemeiată, cererea de rejudecare formulată de

condamnat.

Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel cât și din

oficiu, s-a constatat că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Bihor este fondat pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește admisibilitatea în principiu a cererii de

rejudecare după extrădare, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a

dispus admiterea în principiu a acestei cereri fiind întrunite condițiile

prevăzute de art. 522

1

C. proc. pen.

, respectiv ca în cauză să fie vorba de o persoană extrădată

care

a fost judecată și condamnată în lipsă.

Astfel, inculpatul intimat R.R. a fost condamnat pentru prima dată în

fața instanței de recurs unde nu a fost prezent la nici un termen de judecată.

Împrejurarea că inculpatul a fost prezent

în fața Tribunalului

Bihor nu are relevanță, deoarece atât

Tribunalul Bihor cât și

Curtea de Apel

Oradea au dispus achitarea sa în cauză.

Cu privire la soluția dată de prima instanță, după admiterea în

principiu, Curtea de Apel reține următoarele:

Procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului este o

procedură specială menită să asigure garantarea dreptului la apărare și

contradictorialitatea judecății.

După admiterea în principiu a cererii, instanța în mod

obligatoriu trebuie să-l audieze pe inculpat și

poate dispune, dacă

găsește necesar, administrarea din nou a probelor

care au fost efectuate în cursul judecății și de asemenea, va putea administra

alte probe noi cerute de condamnat în raport de caracterul pertinent și

concludent al acestora.

Dacă din probele administrate rezultă că hotărârea pronunțată în prima

judecată este netemeinică sau nelegală, instanța, rejudecând cauza, anulează

hotărâri le pronunțate în prima judecată, chiar dacă hotărârea de condamnare a

fost pronunțată de instanța de apel sau de recurs și pronunță o nouă

hotărâre potrivit dispozițiile art. 345 – art. 353

C. proc. pen.

Dacă în urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului

solicitat de inculpat, instanța constată că acesta nu are nici o influență

asupra hotărârii pronunțate în cursul primei judecăți, respinge cererea de

rejudecare.

În mod corect instanța de fond a reținut că după administrarea probelor

nu s-au modificat sub aspect probator

elementele

stării de fapt în ceea ce privește vinovăția inculpatului,

care de

altfel nici nu a înțeles să declare apel împotriva hotărârii primei instanțe.

Din probele administrate în cauză arătate pe larg de către prima

instanță rezultă că inculpatul a pus în circulație bancnote false, având

cunoștință despre acest aspect și înșelând părțile civile E.B. și S.E.

S-a apreciat de către instanța de apel că în mod greșit

prima instanță a admis cererea de rejudecare după

extrădare și a

dispus reindividualizarea pedepsei, deoarece din probele

administrate în cursul rejudecării nu au rezultat elemente care să

permită o asemenea reducere a pedepsei (circumstanțe

atenuate,

schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune mai puțin

gravă, apariția unei legi mai favorabile).

Reținând aceeași stare de fapt cât și vinovăția inculpatului, dacă din

probele nou administrate în cauză nu rezultă circumstanțe care să conducă la

atenuarea răspunderii condamnatului, instanța nu putea reindividualiza pedeapsa

conform art. 72 C. pen., deoarece astfel s-ar transforma intr-o instanță de

control judiciar.

Față de cele de mai sus, Curtea de apel a apreciat că probele

administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot înlătura

starea de fapt și nici vinovăția inculpatului

reținută în cursul primei

judecăți, astfel că în baza art. 379 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bihor și a desființat în totalitate hotărârea

atacată, iar în

baza art. 552

1

alin. (2) raportat la art. 406

alin. (4) C. proc. pen., a respins cererea de rejudecare după extrădare

formulată de condamnatul intimat R.R. cu privire la sentința penală nr. 39 din

14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor definitivă prin decizia penală nr. 2690

din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul R.

R., invocând cazurile de casare prevăzută

de art. 385

9

pct. 1, 2, 9, 10, 12, 14 și 18 C. proc. pen.

S-a susținut astfel că cercetarea penală a fost efectuată de un organ

necompetent, atâta timp cât toate actele din dosarul de urmărire penală nu

poartă ștampila vreunei instituții. De

asemenea,

instanța nu a fost legal sesizată, întrucât rechizitoriul nu

este

confirmat și nu este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei.

În ce privește nemotivarea soluției instanței de apel și a

nepronunțării asupra unei probe administratele critică faptul că instanța de

control judiciar nu a motivat înlăturarea declarației

martorului M.P., care îl disculpă complet pe inculpat.

Referitor la pedeapsa aplicată

inculpatului, se critică faptul că

nu s-a reținut în

favoarea acestuia nici una dintre circumstanțele sale personale favorabile (lipsa

unei condamnări anterioare, faptul că este angajatul aceleiași societăți

comerciale de circa 18

ani, împrejurarea că

prejudiciul a fost acoperit în totalitate).

În fine, se susține că inculpatul s-a aflat în gravă eroare de fapt, în

sensul că nu cunoștea că bancnotele cumpărate din Ungaria și schimbate în

România ar fi false.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a

cazurilor de casare menționate anterior, Curtea constată că recursul este

fondat.

Din actele și lucrările dosarului, Curtea

reține că prin sentința

penală nr. 39 din 14 februarie

2000 a Tribunalului Bihor definitivă prin decizia nr. 2690 din 25 mai 2001 a

Curții Supreme de Justiție a fost condamnat inculpatul R.R., la o pedeapsă

rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută

de art. 282 alin. (2) C. pen. și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., ambele

cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen.

Inculpatul nu a fost prezent decât în fața instanței de fond, care în

urma audierii sale și a martorilor din acte a dispus achitarea inculpatului, cu

referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru

ambele infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată.

Această soluție a fost menținută de instanța de apel (care a

respins calea de atac exercitată de parchet), însă

a fost casată prin

decizia instanței de recurs.

Cu alte cuvinte, inculpatul nu a fost prezent decât în fața

primei instanțe, fiind condamnat pentru prima dată

de către instanța

de recurs, în lipsa sa și, evident, fără a fi audiat

cu această ocazie.

Ulterior, ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei

închisorii și a extrădării sale din Germania, inculpatul a formulat o cerere de

rejudecare a cauzei conform art. 522

1

C. proc. pen.

Instanța, investită cu soluționarea cererii formulate de condamnat, a

procedat la audierea acestuia și a doi martori din acte, iar prin sentința

penală nr. 362/ P din 10 decembrie 2007 a

admis

cererea de rejudecare, a anulat sentința penală nr. 39 din 14

februarie

2000 a Tribunalului Bihor și a pronunțat o nouă hotărâre, condamnându-l pe

inculpat la o pedeapsă rezultantă de un an și 6 luni închisoare cu aplicabilă

art. 81 C. pen.

În esență, în urma rejudecării instanța a reținut că din coroborarea

întregului probatoriu administrat în cauză rezultă că

inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina

sa,

însă față de împrejurările în care acestea s-au comis, de urmările produse,

de persoana inculpatului, pot fi reținute în favoarea acestuia

circumstanțe atenuante judiciare, iar scopul educativ al pedepsei poate fi

atins și fără executarea acesteia în regim de detenție.

Această sentință a fost apelată numai de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bihor, calea de atac fiind admisă, hotărârea desființată în

totalitate, iar cererea de rejudecare respinsă ca neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut în esență că, dacă în urma rejudecării

cauzei, după administrarea probatoriului solicitat de inculpat, se constată că

acesta nu are nicio influență asupra

hotărârii

pronunțate în cursul primei judecăți, cererea de rejudecare

trebuie

respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul R.

R., formulând mai multe critici ce pun

în discuție mai multe aspecte, mai ales referitoare la vinovăția sa sau la

modul de desfășurare a urmăririi penale.

Potrivit art. 385

1

alin. (4) C. proc. pen., părți le pot

declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit

apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a

fost modificată soluția

din sentință și numai cu privire la această

modificare.

În speță, în condițiile în care, fiind condamnat în primă instanță, inculpatul

nu a exercitat calea apelului, el a achiesat în totalitate la soluția

pronunțată, atât în ce privește vinovăția, cât și tratamentul sancționator. În

consecință, criticile pe care el le poate formula în recurs trebuie să vizeze

doar soluția instanței de apel, limitându-se la modificările pe care aceasta

Ie-a adus sentinței instanței de rejudecare.

În acest context, Curtea constată că apelul declarat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Bihor a vizat două aspecte, pe de

o parte faptul că în mod greșit a fost admisă în principiu cererea de

rejudecare

(în condițiile în care inculpatul, legal citat, a fost prezent

în fața instanței de fond), iar pe de altă parte

faptul că în mod greșit

s-a reindividualizat pedeapsa (în condițiile în

care starea de fapt stabilită în urma rejudecării nu s-a modificat).

Instanța de apel a răspuns în mod explicit și corespunzător criticii

referitoare la admisibilitatea cererii de rejudecare, însă în ce privește

individualizarea pedepsei considerentele instanței de control judiciar sunt

echivoce, întrucât deși pare că analizează pe fond cea de-a doua critică

formulată de parchet, instanța de apel își motivează soluția de respingere a

cererii de rejudecare prin

aceea că

„probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot

înlătura

starea de fapt și nici vinovăția inculpatului reținută în cursul primei

judecăți”.

Înalta Curte reține că scopul reglementării procedurii rejudecării

cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un

proces echitabil, cu respectarea în principal a dreptului său la apărare.

Aceasta presupune posibilitatea persoanei condamnate în

lipsă de a fi audiată, de a interoga martorii sau

părțile din proces, de

a administra probe în apărarea sa, atât pe

situația de fapt, cât și în circumstanțiere.

În acest context, Curtea apreciază că

persoana extrădată are

dreptul la o nouă judecată, finalizată

cu o nouă hotărâre, însă numai în măsura în care instanța de rejudecare

constată, după readministrarea probatoriului și/sau administrarea de probe noi,

alte fapte, împrejurări sau circumstanțe decât cele reținute în cursul primei

judecăți, cu consecințe în ce privește situația de

fapt, vinovăția inculpatului, încadrarea juridică sau chiar tratamentul

sancționator.

În acest sens, chiar dacă art. 522

1

C. proc. pen., face

trimitere la dispozițiile legale aplicabile în materia revizuirii, această

referire este una limitată la procedura de rejudecare și la soluțiile care pot

fi date la finalizarea acesteia.

Cu alte cuvinte, deși sunt în parte identice, revizuirea și rejudecarea

în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică

înlăturarea unor erori esențiale asupra faptelor reținute într-o hotărâre

definitivă (în esență, a condamnării unei persoane nevinovate sau a achitării

dispuse în mod neîntemeiat), rejudecarea în caz de extrădare are în vedere

dreptul persoanei care a fost judecată și condamnată în lipsă de a-și exercita

dreptul la apărare într-un nou ciclu procesual.

În lipsa unei dispoziții legale în sens contrar, rezultă că rejudecarea

în caz de extrădare nu se va limita la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând

în eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci va putea avea efecte

inclusiv în privința individualizării pedepsei, în măsura în care probatoriul

administrat cu ocazia rejudecării va conduce la o altă concluzie decât cea

stabilită în această privință în primul ciclu

procesual.

Dincolo de deosebirile existente între cele două instituții, această

soluție se impune de la sine, ținând seama de situația în care se află persoana

extrădată, aceea de a fi fost condamnată în lipsă, ceea ce prezumă că nu a avut

posibilitatea de a administra probe în apărarea sa, atât în ce privește

vinovăția, cât și sub aspectul sancțiunii ce i s-ar putea aplica.

Aceasta înseamnă că, chiar dacă situația de fapt și vinovăția

inculpatului rămân aceleași în urma probatoriului administrat cu ocazia

rejudecării, cererea inculpatului va putea fi admisă exclusiv cu privire la

individualizarea pedepsei (cu consecința pronunțării unei noi hotărâri), dacă

probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă

concluzie în privința tratamentului sancționator.

Or, în speță, inculpatul a depus la

dosarul de rejudecare

o serie de înscrisuri în

circumstanțiere asupra cărora

instanța de

apel nu s-a pronunțat, deși era investită cu soluționarea

căii de atac

declarate de Parchet și care privea între altele individualizarea pedepsei

aplicate acestuia.

Procedând astfel, instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre

supusă casării, fiind incident cazul prevăzut de art. 385

9

pct. 10

teza a ll-a C. proc. pen., sens în care recursul inculpatului va fi admis, decizia

casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță conform art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează a analiza calea de atac

declarată de parchet, cu deosebire cea de-a doua critică, prin prisma

probatoriului administrat în cauză cu ocazia rejudecării, respectiv a

înscrisurilor depuse deja la dosar, precum și a oricăror alte probe noi pe care,

considerându-le pertinente, concludente și utile cauzei, le va putea

administra, în condițiile prevăzută de art. 378 alin. (1) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul R.R. împotriva deciziei penale nr.

84/ A din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Casează decizia  penală  atacată și trimite  cauza  spre rejudecare la

Curtea de Apel Oradea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17

februarie 2009.