ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 738/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2300 din 02 iunie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul D.C., în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Călărași și a anulat Hotărârea nr. 4464 din 26

iulie 2005, emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului

calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, și să-i acorde

drepturile pentru perioada 10 septembrie 1944 - 06 martie 1945.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța de fond a reținut, din probele administrate în cauză

că, prin Hotărârea nr. 4464 din 26 iulie 2005, Casa Județeană de Pensii

Călărași - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 189/2000 a respins cererea

reclamantului, cu motivarea că s-a născut la data de 10 septembrie 1944 în timp

ce părinții săi erau deja refugiați în România și nu se încadrează în cele 300

de zile de la data strămutării părinților, așa încât nu poate beneficia de

drepturile prevăzute de această lege.

În baza probatoriului

administrat în cauză, instanța de fond a reținut că reclamantul s-a născut la

data de 10 septembrie 1944 în comuna C., județul Constanța, familia

reclamantului fiind refugiată, ca urmare a schimbului de populație dispus prin

Tratatul semnat la Craiova la 07 septembrie 1940 între România și Bulgaria.

Or, în cauză este

necontestat faptul că reclamantul, care s-a născut în perioada refugiului

părinților din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe

nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca urmare a

persecuțiilor etnice exercitate în toată perioada prevăzută de lege.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Călărași,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, întrucât nu s-a

născut în timpul călătoriei spre localitatea de refugiu și nici nu a fost

conceput înainte sau în timpul strămutării.

De asemenea,

reclamantul nu a dovedit faptul că a suferit efectiv persecuțiile prevăzute de

lege.

Intimatul-reclamant a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cauza prin

prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., în raport cu prevederile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

precum și cu jurisprudența în materie a Instanței Supreme, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în

continuare.

În esență, criticile

recurentei-pârâte vizează acordarea beneficiului O.G. nr. 105/1999 persoanelor

născute în localitatea în care părinții lor au fost strămutați în urma

Tratatului între România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

În cauză, este

necontestat faptul că familia intimatului-reclamant a făcut, în anul 1940,

obiectul schimbului de populație în baza Tratatului între România și Bulgaria,

semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, și că reclamantul s-a născut, în

perioada prevăzută de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, în comuna C., județul Constanța unde se stabilise familia sa după

strămutare.

În mod constant, în

practica Înaltei Curți s-a reținut că, din interpretarea teleologică a

dispozițiilor din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, și a dispozițiilor Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

rezultă că atât obiectul cât și scopul reglementării îl constituie acordarea

unor drepturi cu caracter reparatoriu pentru prejudiciile suferite de

persoanele persecutate din motive etnice, în mod direct și indirect, de

regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.

Astfel, instanța de

fond a reținut, întemeiat, că persoane asupra cărora persecuțiile din motive

etnice s-au răsfrânt nemijlocit sunt și copiii născuți în perioada în care

părinții lor au fost strămutați și care au avut de suferit toate consecințele

nefavorabile ce decurg din această situație.

În consecință, în mod

corect a apreciat prima instanță că reclamantul a făcut dovada, prin probele

administrate, că părinții săi au fost strămutați din Bulgaria, comuna Bosna,

județul Durostor în anul 1940 și că s-a născut în localitatea în care aceștia

au fost strămutați, astfel că a suferit aceleași consecințe nefavorabile ca și

părinții săi, fiind, deci, îndreptățit să beneficieze de prevederile O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

A admite teza

recurentei-pârâte ar însemna acceptarea unui tratament discriminatoriu între

intimatul-reclamant, pe de o parte, și părinții săi, pe de altă parte, cu care

aceasta s-a aflat în aceeași situație, în speță cea de strămutat, suportând consecințe

nefavorabile similare datorate persecuțiilor din motive etnice.

Interpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, este în acord și cu aspectele reținute de Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că

„toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază de aceleași drepturi.

Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna

dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o

problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești”.

În consecință, pe

baza probatoriului administrat, prima instanță, întemeiat și legal, a reținut

că familia reclamantului a făcut obiectul schimbului de populație în baza

Tratatului între România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 și

că, fiind născut la data de10 septembrie 1944, în localitatea de strămutare a

familiei sale, reclamantul D.C. se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și beneficiază

de drepturile cu caracter reparatoriu prevăzute de lege pentru perioada

cuprinsă între data nașterii și data limită prevăzută de lege, respectiv 6

martie 1945.

În consecință,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală cu respectarea

cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, și în raport cu jurisprudența Instanței Supreme, precum și a

normelor și principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea și

analiza mijloacelor de probă.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică,

urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să fie

respins recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Călărași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Casa Județeană de Pensii Călărași împotriva Sentinței civile nr.

2300 din 02 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2010.