ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1890/2010

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 31 din 10 martie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentii T.V., T.A., T.F. și T.T.C. privitor la rezoluția nr. 692/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și nr. 1421/11/2/2009 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

A obligat petentii la plata sumei de câte 50 lei fiecare cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele.

Prin plângerea înregistrată pe rolul instanței sub nr. 59/42/2010, petiționarii T.V., T.A., T.F. și T.T.C. au solicitat desființarea rezoluției nr. 692/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Ploiești, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de infracțiunile prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. și art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii, petentii au arătat că nu se poate invoca termenul decădere de 2 luni necesar pentru formularea plângerii prealabile deoarece între părți ar fi existat o judecată continuă referitoare la modalitatea executării silite, organul cercetare penală ar fi trebuit să verifice dosarul de evacuare și executare silită în care se află depus procesul verbal de evacuare, în care sunt enumerate pe 9 pagini toate bunurile scoase din casa petenților și distruse prin neglijența executorul judecătoresc D.M.

De asemenea s-a mai arătat că executorul nu trebuia să ceară vânzarea apartamentului la licitație publică, în urma căreia s-a obținut o sumă derizorie de 146.000.000 lei, pentru a recupera o creanță de 3.038.500 lei deoarece în casă ar fi existat mai multe bunuri mobile care se puteau vinde pentru a recupera pretinsa creanță.

Din oficiu s-a atașat la dosarul cauzei, Dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești 692/P/2009 în care s-a dispus rezoluția contestată cât și Dosarul nr. 520/P/2007 de asemenea al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Din rezoluția contestată se reține că petenții au formulat plângere în data de 12 noiembrie 2009 împotriva executorului judecătoresc D.M. precizând că acesta în data de 13 mai 2005, cu ocazia punerii în executare silită a unui titlul executoriu le-ar fi distrus mai multe bunuri mobile.

În ce privește această infracțiune de distrugere procurorul a arătat că punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea plângerii penale prealabile, în termen de 2 luni, de la data când persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, ori în speța de față, persoanele vătămate au cunoscut acest lucru însă nu s-au încadrat în termenul imperativ impus de lege.

S-a mai arătat că prin rezoluția nr. 520/P/2007 din 27 februarie 2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de același executor judecătoresc pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., soluție împotriva căreia aceleași persoane au formulat plângere înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 509/42/2008, plângere care a fost respinsă de către judecător, ca nefondată.

Cu privire la nerespectarea termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. pen., soluția procurorului a fost considerată corectă.

Astfel, acest articol menționează că în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă (așa cum arată art. 217 alin. (6) C. pen.) aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din momentul în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul.

Din prezenta plângere a rezultat că petenții ar fi cunoscut încă din ziua de 13 mai 2005 că o parte din bunurile mobile din apartamentul din care aceștia au fost evacuați ar fi fost „distruse prin neglijența executorului judecătoresc D.M.".

Practica judiciară dar și doctrina a stabilit că acest termen este unul de decădere și neformularea unei plângeri prealabile exprese pentru infracțiunea respectivă în interiorul acestei perioade îl decade pe petent de a putea solicita ulterior tragereala răspunderea penală a pretinsului făptuitor.

S-a invocat faptul că petenții au formulat mai multe reclamații de-a lungul timpului, motiv pentru care ar fi adus la cunoștință organelor judiciare despre comiterea acestei infracțiuni de către executorul judecătoresc D.M.

Așa cum s-a menționat anterior la dosarul cauzei a fost depus și Dosarul de urmărire penală nr. 520/P/2007, în care de asemenea s-au efectuat cercetări penale împotriva aceluiași executor D.M. însă, din plângerea din această cauză sau din celelalte declarații date de către petenți nu a rezultat că aceștia l-ar fi învinuit pe executor de comiterea infracțiunii de distrugere, fiind numai nemulțumiți de faptul că a dus la capăt o executare silită prin vânzarea la licitație a apartamentului în care aceștia locuiau. Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, petenții au formulat mai multe plângeri sub acest aspect împotriva executorului judecătoresc, una dintre acestea atinsa formând obiectul Dosarului nr. 520/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, care prin rezoluția cu același număr din 27 februarie 2008 a dispus neînceperea Airtea urmăririi penale față de D.M., menționând că fapta nu există. Plângerea formulată de aceeași petenți împotriva acestei rezoluții a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința penală nr. 108 din 11 august 2008 ce a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3403 din 24 octombrie 2008 a I.C.C.J. ce a respins recursul petentei T.V., ca nefondat. Altă hotărâre judecătorească prin care s-a respins o plângere a petenților este și sentința penală nr. 126 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a respins ca nefondată plângerea împotriva rezoluției dispusă în Dosarul nr. 31/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Astfel, de la data pronunțării sentinței nr. 108 din 11 august 2008 a Curții de Apel Ploiești, ce a rezultat din prezenta plângere plângere formulată de petenți nu s-au mai descoperit și alte fapte sau înscrisuri noi care să impună o nouă cercetare asupra executorului judecătoresc, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., așa cum în mod justificat a arătat procurorul în rezoluția contestată.

Din acest motiv, în prezent, instanța de judecată nu a putut da o nouă interpretare asupra aspectelor învederate de către petenți. În caz contrar ar fi însemnat că nu se ține cont de faptul că sub aspectul unor fapte și probe deja existente s-a pronunțat o soluție definitivă de către o instanță de judecată.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenții T.V., T.A., T.F. și T.T.C. împotriva rezoluției nr. 692/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și nr. 1421/11/2/2009 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Împotriva acestei sentințe în termen legal au declarat recurs petiționarii T.V., T.A., T.F. și T.T.C.

La termenul de astăzi 12 mai 2010, au susținut recursul astfel cum a fost depus și în scris la dosarul cauzei.

Prin motivele depuse în scris au arătat că Plângerea a vizat insuficienta analiza a motivelor de fapt și de drept a organelor de urmărire penala în ceea ce privește modalitatea evacuării familiei T. din apartamentul proprietatea lor, că așa cum au arătat, bunurile din casă au fost distruse prin executarea silita abuziva dispusa de B.E.J. D.M. În mod firesc, se impunea analizarea în concret a procedurii executării și daca au fost respectate dispozițiile legale, aceasta solicitare fiind menționata în plângerea inițiala formulata pentru art. 217 C. pen. Prezentul recurs se referă, în esență, la lipsa verificării dosarului de executare întocmit de B.E.J. D.M., dacă modul de recuperare a așa -zisului debit a respectat întrutotul dispozițiile legale.

Au mai menționat că așa cum au explicat în fiecare plângere, punerea în executare a hotărârii de evacuare s-a făcut abuziv, deoarece nu exista nici un debit al familiei T. către persoane fizice sau juridice. Totuși exista posibilitatea recuperării așa -zisei datorii prin poprire pe venituri sau prin vânzarea unor bunuri mobile, nefiind necesară punerea în vânzare prin licitație publică a apartamentului proprietatea lor.

Valoarea apartamentului cu care s-a vândut 146.000 lei este mult mai mare decât așa -zisul debit de 3.038.500 lei, fără a mai spune că un apartament cu 3 camere, decomandat, valora mult mai mult pe pia|a imobiliară în anul 2005.

Cu ocazia executării efectuate de executorul D.M. a distrus bunurile mobile aflate în apartament, în sensul că au fost deteriorate și nu le-au mai putut folosi, adică au fost rupte și transportate cu mașina de gunoi.

În apartament existau multe bunuri mobile, toate acestea fiind menționate în procesul verbal de evacuare.

Pe o listă în nr. de 9 pagini întocmită cu acea ocazie, au fost enumerate lucrurile găsite în apartamentul proprietatea lor - frigider, televizor, mașină de spălat, mobilă în fiecare dintre cele trei camere, mobilă de bucătărie, etc.

Aceste bunuri se puteau vinde pentru a se recupera pretinsa creanță. Este clar că nu era nevoie vânzarea apartamentului cu o sumă derizorie de 146.000.000 lei.

Cu toate acestea, executorul judecătoresc D.M. a găsit de cuviință să ceară vânzarea apartamentului la licitație publică pentru a recupera o sumă de 3.038.500 lei, având în vedere că debitorii beneficiau de venituri (salariu și pensie).

Toate lucrurile din casă s-au stricat, deoarece nu au avut unde să le depoziteze, motiv pentru care au solicitat sancționarea executorului judecătoresc pentru distrugerea acestora, determinată de lipsa de diligentă și de executarea silită abuzivă.

Fața de toate aceste aspecte, au considerat că evacuarea din casa proprietatea acestora a fost făcută peste lege.

Au mai arătat că, bunurile din casă nu se mai pot recupera, fiind degradate și distruse cu ocazia evacuării forțate, menționând că au fost aruncați în stradă, fără nici o milă, în timp ce nepotul lor T.T.C. avea doar 5 ani, iar ei nu mai aveam nici o altă locuință în care să poată sta.

Prejudiciul suferit este extrem de mare, atât prejudiciul material, deoarece au rămas fără casă și bunuri pentru care au muncit o viață, dar și prejudiciul moral, care a determinat degradarea stării de sănătate a tuturor, dar mai ales a nepotului T., care este în permanență sub tratament, așa cum vor face dovada. Față de toate aceste aspecte, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței nr. 31 din 10 martie 2010 și pe fond sancționarea penală a executorului judecătoresc D.M. și obligarea la restituirea contravalorii bunurilor distruse cu ocazia evacuării familiei T., au mai solicitat să fie atașat la dosarul de față, copii certificate de pe actele de executare, inclusiv procesul verbal de evacuare și lista bunurilor găsite în apartament, pentru a putea verifica legalitatea actelor de evacuare, precum și legalitatea actelor de vânzare la licitație publică a apartamentului, proprietatea acestora.

Examinând recursurile declarate de petiționari sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acestea sunt nefondate.

Cu privire la infracțiunea de distrugere, Înalta Curte, a constatat că petiționarii nu au depus plângere în termen de două luni, astfel că în mod corect plângerea a fost respinsă ca tardivă.

Înalta Curte, a reținut că, instanța de fond, în mod corect în baza materialului probator aflat la dosarul cauzei a constatat că nu se putea da o nouă interpretare asupra aspectelor învederate de către petenți, în cauză operând principiul autorității de lucru judecat. în caz contrar ar fi însemnat a nu se ține cont de faptul că sub aspectul unor fapte și probe deja existente s-a pronunțat o soluție definitivă de către o instanță de judecată.

Așadar, Înalta Curte, a constatat că plângerea formulată de aceeași petenți împotriva primei rezoluții a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința penală nr. 108 din 11 august 2008 ce a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3403 din 24 octombrie 2008 a I.C.C.J. prin care s-a respins recursul petentei T.V., ca nefondat. Altă hotărâre judecătorească prin care s-a respins o plângere a petenților este și sentința penală nr. 126 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a respins ca nefondată plângerea împotriva rezoluției dispusă în Dosarul nr. 31/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

De altfel, criticile recurenților petiționari reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe.

Așadar, pentru toate aceste considerente, apreciind că soluția pronunțată în cauză este legală, temeinică și corect motivată în fapt și în drept, văzând dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge recursurile ca nefondate, iar în baza art. 192 alin. (3) din același cod va obliga recurenții petiționari la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiționarii T.V., T.A., T.F. și T.T.C. împotriva sentinței penale nr. 31 din 10 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții petiționari la plata sumelor de câte 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2010.