ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2914/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 18 august 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 9008/3/2010 (2108/2010) s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat M.M . cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu - comuna Camana, județul Giurgiu, fără încuviințarea instanței de judecată și, în baza art. 145 1 alin. (1) C. proc. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului următoarele obligații. - să se prezinte la instanță ori de câte ori este chemat; - să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea - Poliția Comunie Comana, județul Giurgiu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție, sau ori de câte ori este chemat; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme.

S-a atras atenția inculpatului asupta dispozițiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen., referitoare la înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu măsura arestării preventive în situația în care nu va respecta măsurile și obligațiile impuse de instanță. S-a dispus punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Prin aceeași încheiere s-a acordat termen pentru soluționarea apelurilor la 15 septembrie 2010, completul 3. În considerentele acestei hotărâri, instanța, făcând o evaluare a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii preventive împotriva inculpatului, a apreciat că acestea au fost corect reținute cu ocazia arestării preventive, dar că au survenit modificări.

În aceste sens s-a constatat că, deși este îndeplinită cerința prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că există suficiente indicii temeinice, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68 C. proc. pen., care justifică, în continuare, presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat, sub aspectul condițiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., la acest momnet procesual, nu mai este îndeplinită una din cerințele a cărei respectare este necesarăpentru nmenținerea, în continuare, a măsurii arestării preventive, și anume a existenței la dosar a unor probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, reținând că îndeplinirea condiției reglementate de art. 148 lit. f) C. proc. pen. a fost justificată, atât în momentul în care s-a dispus luarea arestării preventive, cât și cu ocazia prelungirii și menținerii ulterioare a măsurii de prevenție, instanța de apel a apreciat că, după trecerea unui interval de timp de aproximativ 9 luni de la luarea măsurii privative de libertate, menținerea în detenție preventivă a inculpatului nu mai poate fi justificată în mod esențial și abstract pe gravitatea faptei ce formează obiectul cercetărilor, în condițiile în care, în cauză, nu există alte indicii concrete care să releve o veritabilă cerință de interes public, ce prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertăților individuale stabilită prin art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sus acest din urmă aspect, s-a constatat că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, că a manifestat, până la data comiterii faptei, un comportament corespunzător în comunitatea în care locuiește și lucrează, a avut o conduită procesuală sinceră și cooperantă, regretând comiterea faptei și ajutând familia victimei pe perioada spitalizării acesteia cu suma de 900 lei, precum și faptul că avea, până la momentul reținerii sale, un loc de muncă în cadrul SC B. SRL, având așadar, asigurate în mod licit mijloacele de existență, concluzionându-se că profilul său socio-moral și profesinal nu mai poate justifica, în niciun fel, după 9 luni de la arestarea sa, temerea că, lăsat în libertate, ar periclita ordinea de drept sau ar crea disfuncții în menținerea acesteia.

Cu privire la aspecte anterior menționate, care țin de persoana inculpatului, instanța de apel a apreciat că acestea nu constituie doare criterii de individualizare judiciară a sancțiunii penale, în ipoteza stabilirii, în mod definitiv, a vinovăției sale, ci reprezintă, potrivit art. 136 alin. (8) C. proc. pen., elemente de care trebuie să se țină seama la alegerea celei mai bune măsuri provizorii, arestarea preventivă a unui inculpat neputânf fi justificată în mod fundamental de gravitate și natura infracțiunii de care acesta este bănuit, pentru a nu anticipa apelicarea unei pedepse privative de libertate. În acest context instanța de apel a concluzionat că nu mai există motive relevante și suficiente care să justifice necesitatea menținerii în stare de arest preventiv a apelantului inculpat, nemaifiind îndeplintă condiția prevăzută de dispozițiile art. 148 lit. f) teza a II-a C. proc.

pen., referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestuia, astfel încât, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 145 C. proc. pen., a dispus înlocuirea aceste măsuri cu măsura obligării de a nu părsi localitatea de domiciliu - comuna Camana, județul Giurgiu. Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru considerente de netemeinicie a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind dezvoltate în memoriul aflat la filele 4-5 din dosarul de recurs. La termenul acordat pentru soluționarea recursului, 20 august 2010, reprezentantul parchetului a susținut oral motivele de recurs, așa cum au fost acestea consemnate în practicarea prezentei decizii.

Analizând recursul declarat, potrivit motivelor de casare dezvoltate în scris și susținute oral de reprezentantul parchetului, concluziilor apărătorului intimatului inculpat, precum și susținerilor acestuia, a actelor și lucrărilor de la dosar, precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 18 august 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 9008/3/2010 (2108/2010), privind pe intimatul inculpat M.M., este fondat, pentru considerentele se se vor arăta în continuare: Prin rechizitoriul nr. 3396/P/2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului M.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. În fapt, s-a reținut că, în seara zilei de 23 octombrie 2009, în jurul orelor 2000, într-o hală aparținând SC B. SRL, în urma unor neînțelegeri cu privire la o partidă de table, inculpatul M.M.

a lovit-o cu putere, cu pumnul în bărbie (zona mentonieră) pe victima C.M. În urma loviturii aceasta a căzut în apropierea rampei de descărcare și s-a lovit cu capul de pardoseala din beton, suferind astfel leziuni traumatice care i-au provocat decesul, în data de 09 noiembrie 2009. Prin sentința penală nr. 553 din 01 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 9008/3/2010, Tribunalul București, secția I-a penală, a dispus condamnarea inculpatului M.M. la o pedeapsă de 7 ani închisoare, făcând aplicarea art. 71-64 lit. a) teza I, și lit. b) C. pen. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la 09 noiembrie 2009 la zi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpatul M.M. și partea responsabilă civilmente SC B. SRL. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I-a penală sub nr. 9008/3/2010 (2108/2010). În ceea ce privește măsurile preventive dispuse față de inculpat, se constată că prin ordonanța nr. 3396/P/2009 din 9 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București s-a dispus reținerea inculpatului M.M.

pe o perioadă de 24 h, începând cu 9 noiembrie 2009. Prin încheierea nr. 407 din 25 noimebrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 44563/3/2009, Curtea de Apel București, secția I-a penală a dispus, (ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii de ședință din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului București, prin care s-a respins propunerea de arestare preventivă formulată de aceeași unitate de parchet și s-a luat măsura obligării de a nu părăsi țara), arestarea preventivă a inculpatului M.M. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de maorte prevăzută de art. 183 C. pen. Au fost reținute ca temeiuri ale arestării dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă bănuiala că inculpatul ar fi comis fapta reținută în sarcina sa, precum și faptul că infracțiunea pentru care acesta este cercetat este prevăzute de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită susccesiv atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de fond, prin sentința penală nr. 553 din 01 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 9008/3/2010, Tribunalul București, secția I-a penală, menținându-se starea de arest a inculpatului. După înregistarea dosarului la 8 august 2010, Curtea de Apel București, secția I-a penală, investită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpatul M.M.

și partea responsabilă civilmente SC B. SRL, procedând în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 , raportat la art. 160 b C. proc. pen., a dispus, prin încheierea din 18 august 2010, înlocuirea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat M.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu - comuna Camana, județul Giurgiu, fără încuviințarea instanței de judecată, stabilind în sarcina inculpatulu, în baza art. 145 1 alin. (1) C. proc. pen., o serie de obligații. Încheierea atacată este netemeinică și nelegală, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și susținute de reprezentantul parchetului dovedindu-se a fi întemeiate. Art. 23 din Constituție garantează libertatea individuală și siguranța persoanei.

Din dispozițiile art. 23 din Constituție rezultă interesul evident pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile constituționale. Prin urmare, art. 23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragr. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Conform dreptului intern, respectiv dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. "în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b " iar potrivit art. 160 b procedură penală.

„(1) În cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive. (2) Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. (3) Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

(4) Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160 a alin. (2) aplicăndu-se în mod corespunzător." Pe de altă parte, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. „Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpatul M.M., în conformitate cu dispozițiile legale mai sus evocate, instanța de apel, în mod netemeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art. 143 alin. (1) C. proc.

pen., s-au modificat, astfel că a dispus înlocuirea măsurii arestări preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, fără încuviințarea instanței. Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.M., se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. În cauză, se constată că există indicii, obținute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispozițiilor legale pentru obținerea acestora, care conduc la existența unor bănuieli legitime că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat. Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața instanțelor de judecată până în prezent, respectiv declarațiile inculpatului, procesele-verbale încheiate de organele de poliție, planșele foto efectuate cu ocazia cerectării la fața locului, procesul -verbal de reconstituire, raportul de constatare medico-legală, înscrisurile medicale existente la dosarul cauzei, declarațiile martorilor T.C.V., G.V., D.F.

și A.G.C., rezultă, în esență, că, în seara zilei de 23 octombrie 2009, inculpatul a lovit-o cu putere, cu pumnul, în bărbie pe victima C.M., lovitură în urma căreia aceasta a căzut și s-a lovit cu capul de pardoseala din beton, suferind astfel leziuni traumatice care i-au provocat decesul. În cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârșit fapta ce i se reține în sarcină. În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, de loviri sau alte vătămări cauzatoare de moarte, prev. și ped. de art. 183 C. pen., este sancționată cu închisoarea de la 5 la 15 ani. Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiție penală, trebuie particularizată în speță prin raportare la definiția dată de art. 145 C. pen. noțiunii „public” în sensul că prin ordine publică se înțelege tot ceea ce vizează autoritățile publice, instituțile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă același art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul și împrejurările în care s-a comis infracțiunea și natura acesteia. Prin noțiunea de probă, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înțelege orice element de fapt, în sensul arătat de art. 63 din același Cod. Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

în materie, termenul și caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ținând seama de natura și complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și al celui arestat, iar menținerea detenției este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. Din această perspectivă, se recunoaște de instanța de contencios european că, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea unor infracțiuni, acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anumit timp.

În circumstanțe excepționale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al Convenției, cu condiția ca și dreptul intern să accepte noțiunea de tulburare a ordinii publice. Însă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea deținutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare amenințată efectiv, detenția neputand fi menținută în anticiparea unei pedepse privative de libertate (cauza Letellier vs. Franța, precit, din 1991 și Tomasi vs. Franța din 27 august 1992). Or, în raport de probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpatul este acuzat de săvârșirea unei fapte foarte grave, prin care s-a produs decesul unei persoane.

Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din natura infracțiunii, dar și din împrejurările comiterii acesteia, aceasta fiind de natură să genereze o stare de neîncredere și insecuritate în rândul persoanelor care respectă ordinea de drept și valorile sociale. Or, în contextul recrudescenței infracțiunilor de violență, lăsarea în libertate a unui inculpat care săvârșește o astfel de faptă, prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 18 august 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 9008/3/2010 (2108/2010), va casa, în parte, încheierea atacată numai cu privire la dispoziția instanței de înlocuire a măsurii arestării preventive a apelantului inculpat M.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziție pe care o va înlătura și, în baza art. 300 2 rap.

la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., va menține măsura arestării preventive a inculpatului M.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 18 august 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 9008/3/2010 (2108/2010). Casează, în parte, încheierea atacată numai cu privire la dispoziția instanței de înlocuire a măsurii arestării preventive a apelantului inculpat M.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziție pe care o înlătură. În baza art. 300 2 rap. la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului M.M. Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate. Suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul M.J.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 august 2010.