ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1001/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1001/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1019 din 8 iunie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta P.C.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de

M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în consecință, a obligat pârâtul să

plătească reclamantei echivalentul în lei la data efectuării plății a sumei de

15.000 euro.

Pentru a hotărî

astfel instanța a reținut că defuncta P.M.T., născută W., a fost obligată la

muncă forțată în perioada 20 aprilie 1945-20 aprilie 1948 în cadrul centrului

militar Județean Caraș-Severin.

Ulterior, după eliberarea

din lagăr, în perioada 21 aprilie 1948-15 aprilie 1950, aceasta a avut

domiciliu forțat la Bocșa.

S-a reținut că sunt

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 5 pct. l lit. a) din Legea nr.

221/2009, apreciindu-se cu privire la cuantum, că suma de 15.000 euro acoperă

prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta, și pârâtul.

În motivare,

reclamanta a susținut că suma acordată de către prima instanță cu titlul de

despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit de antecesoarea

sa.

Pârâtul Statul Român,

reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin a arătat că sentința atacată

este netemeinică și nelegală, deoarece reclamanta nu a făcut dovada condamnării

antecesoarei sale printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

S-a mai susținut că

suma acordată este nejustificat de mare în raport cu întinderea prejudiciului

real suferit, neținându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin decizia nr. 88

din 26 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul

pârâtului, a schimbat sentința apelată în sensul respingerii acțiunii în

totalitate și a respins apelul reclamantei.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a examinat apelurile în raport de motivele invocate și de

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin M.F.P. și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține

ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și

alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, s-a

reținut că sunt aplicabile și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție,

potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Această soluție a

fost reținută deși cauza se afla în faza de apel deoarece norma constatată ca

fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale

(obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe

deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive, față de

caracteristica apelului, cale devolutivă de atac, care readuce în fața

instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în

prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În criticile

dezvoltate se susține că instanța de apel trebuia să analizeze consecințele

deciziei Curții Constituționale din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. l,

al art. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice

discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și

protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea

bunurilor.

Nu a fost respectat

principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Nu a fost respectat

art. 20 din Constituția României potrivit căruia dispozițiile constituționale

privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate

în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Nu a fost respectat

principiul tempus regit actum, sens în care nu a fost avut în vedere faptul că

recurenta-reclamantă avea o hotărâre favorabilă pronunțată de prima instanță.

Examinând recursul

prin prisma criticilor invocate, se constată că este nefondat urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurentei această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de

apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamanta nu era

titularul unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta P.C.M. împotriva deciziei nr. 88 din 26

ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012