ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 573/2011

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 971 din 17 martie 2009 pronunțată în dosarul nr. 900/42/2008 a admis recursul declarat de petentul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova împotriva sentinței penale nr. 170 din 17 octombrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, a casat sentința și a desființat, în parte, rezoluția nr. 395/P/2008 din 10 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în vederea începerii urmăririi penale față de intimatul M.N., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. și pentru a se efectua cercetări față de numita N.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen.

Pentru a pronunța decizia, instanța supremă a reținut că prin sentința recurată, în baza dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, împotriva rezoluțiilor nr. 395/P/2008 din 10 iulie 2008 și nr. 1301/II/2/2008 din 07 august 2008, ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, privind pe intimații A.V. și M.N., notari publici Biroul Notarial – M.N. și M.E., localitatea Pogoanele, județul Buzău.

Petentul, la 02 septembrie 2008, prin plângere, ceruse desființarea rezoluțiilor menționate și începerea urmăririi penale în contra intimaților, sub aspectul comiterii a 3 (trei) infracțiuni de fals intelectual, prevăzute de art. 289 C. pen., în condițiile concursului de infracțiuni prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.

Curtea de Apel Ploiești, după atașarea dosarului parchetului, cu adresa nr. 9831/105/2006 din 17 iunie 2008 a înaintat organului judiciar amintit, copia încheierii de ședință din 28 mai 2008, copia cererii de înscriere în fals privind testamentele autentificate sub nr. 925 din 04 aprilie 2007 și nr. 2827 din 26 iulie 2007, ambele de către Biroul Notarilor Publici M.E. și M.N., procesul-verbal datat, acesta înscriind că actele notariale defăimate, anexate în copii, nu prezentau ștersături, adăugiri sau îndreptări.

Cu acea ocazie, s-a cerut efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., de către notarul din biroul notarial amintit, acesta, necorespunzător adevărului, precizând, în certificatul autentificat sub nr. 925 din 04 aprilie 2007 că M.S.M., care lăsa, după deces, toate bunurile mobile și imobile ce s-ar găsi în patrimoniul ei, numitei N.V., „după citirea actului, a consimțit la autentificarea înscrisului, dar nu a putut semna, neștiind carte”, dar că actul poartă semnătura olografă a testatoarei, în încheiere consemnându-se că respectiva nu era căsătorită.

Totodată, în încheierea de rectificare nr. 10960 din 05 octombrie 2007, emisă de același birou notarial, tot necorespunzător adevărului, s-a menționat că „părțile și-au dat acordul” pentru îndreptarea erorii materiale, deși M.S.M. decedase încă din 31 iulie 2007.

Referitor celui de-al doilea testament autentificat sub nr. 2827 din 26 iulie 2007, s-a susținut că testatoarea „nu a putut semna din cauza bolii”, astfel că s-a aplicat impresiunea arătătorului mâinii drepte, despre aceasta explicându-se că fiind întocmit cu 4 zile înainte de deces, cea în cauză era în stare de inconștiență la momentul încheierii actului.

Rezoluția nr. 395/P/2008 din 10 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale față de A.V. și M.N., secretar și notar public din Biroul Notarial M.E. și M.N., sub aspectul a trei infracțiuni de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. în condițiile concursului de infracțiuni prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.

Actul procurorului reținuse că testamentele și încheierea de rectificare amintite, fuseseră tehnoredactate de către secretar și semnate de notarul public, secretarul susținând că din eroare a consemnat că M.S.M. nu a putut semna pentru că nu știa carte, însă testamentele fuseseră semnate, ea explicând că a intrat pe conținutul altei încheieri de autentificare, eroarea nefiind sesizată de notar și nici de parte până la momentul întocmirii încheierii de rectificare, aceasta fiind văzută abia la 05 octombrie 2007 de către N.V., beneficiara testamentului, respectiv când a fost chemată în judecată de către L.F., ea cerând îndreptarea.

Dar, în încheierea din 05 octombrie 2007, s-a consemnat că notarul public s-a sesizat din oficiu că în încheierea de autentificare a testamentului nr. 925 din 04 aprilie 2007 s-a menționat greșit că testatoarea nu știe carte și, deci, nu a semnat, în loc de „semnând toate exemplarele și că având acordul expres al părților”, în conformitate cu dispozițiile art.53 din Legea nr.36/1995, s-a procedat la rectificare.

Textul invocat prevede că actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau completate, prin încheiere, la cerere sau din oficiu, cu acordul părților, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greșelilor sau completarea omisiunilor. Acordul părților se prezumă dacă, fiind legal citate, nu se opun. Testatoarea decedase la 31 iulie 2007, iar cererea fusese făcută de N.V.

În ce privește starea civilă a testatoarei, A.V. susține că a consemnat că nu era căsătorită, pentru că așa ar fi menționat cea în cauză.

Notarul public, referindu-se la încheierea de rectificare din 05 octombrie 2007, a declarat că a procedat astfel la cererea beneficiarei testamentului – N.V., că el cunoștea că M.S.M. decedase, că ar fi trebuit să consemneze „cu acordul părții”, dar nu a sesizat eroarea.

În ce privește testamentul autentificat sub nr. 2827 din 26 iulie 2007, procurorul a stabilit că la 18 iulie 2007, M.S.M., aflată în proprietatea sa din comuna Puchenii Mari, a fost consultată de medicul de familie P.D.N. la rugămintea lui B.A.V., tot medic de familie, pe listele căruia cea menționată era inclusă.

Boala gravă prezentată (cancer) a determinat ca până la 25 iulie 2007, M.S.M. să fie internată în spital, iar la 26 iulie 2007, beneficiara testamentului, N.V., a transportat-o cu autoturismul ei la biroul notarial pentru întocmirea testamentului. Cei trei implicați au declarat că femeia era conștientă, dar, fiind grav bolnavă, nu a putut să semneze pentru că îi tremurau mâinile, din această cauză recurgându-se la aplicarea impresiunii digitale.

Referitor modului în care N.V. a intrat în acest cerc, s-a reținut că ea o cunoștea pe M.S.M. încă din anul 1990 și, în timp, a aflat că fusese căsătorită cu M.V.A., că în România a divorțat de acesta, fostul soț plecase în Germania, aici luând numele S., sens în care a găsit o hotărâre judecătorească din 1962 care atesta desfacerea căsătoriei și aceasta a fost desfăcută și în Germania încă din 16 octombrie 1998.

Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, abilitat în baza Ordinului nr. 123/2008, prin rezoluția din 07 august 2008, a respins plângerea petentului Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova împotriva soluției procurorului, din 10 iulie 2008.

În fața instanței competentă cu judecarea plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., petentul a criticat neefectuarea, de către procuror, a actelor de urmărire penală a celor trei persoane, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen.

Curtea de Apel Ploiești, verificând plângerea, în esență, a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., lipsind atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă [ art. 10 lit. d) C. proc. pen.].

În ce o privește pe N.V., instanța a apreciat că în mod corect aceasta a fost audiată ca martor, ea fiind, legal, beneficiară a testamentului și moștenitoare a defunctei.

Recursul petentei, analizat de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost apreciat ca fondat, reținându-se că la 28 mai 2008, în dosarul civil nr. 9831/105/2006 al Curții de Apel Ploiești având ca obiect apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 588/2007 al Tribunalului Prahova, intervenientul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, atât în această calitate cât și accesoriu, a depus, în baza dispozițiilor art. 180 alin. (1) C. proc. civ., o cerere de înscriere în fals privind patru (4) înscrisuri, între acestea, cele două testamente ale defunctei M.S.M., autentificate în condițiile amintite, la Biroul Notarilor Publici M.E. și M.N., indicând ca autori ai falsului, pe N.V., avocat, și respectivul birou notarial.

Instanța civilă a admis cererea de înscriere în fals cu privire la cele două testamente și a dispus suspendarea judecării, reținând că printre autorii falsului indicați de intervenient, se află „și apelanta, respectiv N.V., moștenitoare legatar universal al contestatoarei M.S.M., care decedase pe parcursul procesului”.

Curtea a reținut că cererea de înscriere în fals formulată în procesul civil reprezintă o veritabilă plângere penală, pe această cale sesizându-se comiterea unor (unei) infracțiuni de fals în legătură cu înscrisuri folosite ca probe.

Totodată, astfel cum este și în cauză, odată cu cererea de înscriere în fals, se indică și autori, organul de urmărire penală este obligat să efectueze cercetări și să dea soluție nu numai cu privire la faptă, cât și la persoanele indicate.

În actul procurorului, însă, nesocotindu-se cele de mai sus, s-a dat soluție numai privind pe notarul public și pe secretara biroului (deși aceasta nu fusese indicată), despre N.V., apelantă în cauza civilă și care s-a prevalat de înscrisurile în fals, neexistând soluție.

Referitor infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. în sarcina notarului public M.N., procurorul nu a elucidat, fără dubiu, legalitatea încheierii testamentelor, a actului de rectificare, odată ce nu s-au eliminat, justificat și pe bază de probe certe, inadvertențele privind starea civilă a testatoarei, starea ei fizică și psihică, realitatea, probată, în contradictoriu, a consemnărilor din cuprinsul înscrisurilor pentru a se ajunge, de asemenea motivat și fără putință de contrariu, a voinței reale a acesteia, cu precădere raportat și la actele ce ar fi trebuit să premeargă redactarea testamentelor, a încheierii de rectificare, astfel cum notarul public ar fi trebuit să procedeze potrivit Legii nr. 36/1995, Regulamentului de aplicare a legii speciale.

Nu s-au verificat, comparativ scriptelor de comparație (fila 15 dosar parchet), semnăturile aplicate de cea în cauză, iar privind testamentul autentificat la 26 iulie 2007, M.S.M., atunci în vârstă de 81 ani, era bolnavă incurabil în stadiu terminal, decesul survenind la 31 iulie 2007, astfel că prezintă serios dubiu, nerăsturnat în vreun fel, că cea în cauză, în prima zi după externarea din spital, a fost, fizic posibil și de bună voie, aptă să accepte transportarea ei pe o distanță de 200 km din localitatea unde se afla până la notarul public M.N., organul judiciar rezumându-se doar la ascultarea medicilor de familie care au relatat starea defunctei dinainte de spitalizare, impunându-se identificarea și audierea a unor vecini, locuitori ai comunei Puchenii Moșneni care ar putea detalia starea acesteia, precum și a unor persoane care se presupune că au îngrijit-o în perioada 25-31 iulie 2007.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin rezoluția din 05 ianuarie 2010, în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4), raportat la art.10 lit. a) C. proc. pen. a dispus, neînceperea urmăririi penale față de notarul public M.N., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. și față de N.V., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., în rezumat, procurorul reținând că expertiza criminalistică nr. 394 din 14 decembrie 2009 a stabilit că semnătura de la rubrica testatoare de pe cele două exemplare ale testamentului din 04 aprilie 2007 au fost executate de S.M.M., testatoarea era conștientă și avea reprezentarea actelor și faptelor sale, fiind orientată în timp, spațiu și asupra persoanei. În legătură cu deplasarea testatoarei, la 26 iulie 2007, la biroul notarial, s-a concluzionat că respectiva deplasare a avut loc (filele 349 – 350 dosar parchet).

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin rezoluția din 04 martie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 275-278 C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea petentului Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

Instanța, sesizată cu plângerea petentului Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, împotriva rezoluției din 05 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, plângere fundamentată pe ignorarea îndrumărilor instanței supreme și pe nulitatea absolută pentru că nu s-au lămurit aspecte esențiale ținând, alături de actele dosarului nr. 9831/105/2006 al Curții de Apel Ploiești, respectiv cererile de înscriere în fals privind testamentul autentificat sub nr. 925 din 04 aprilie 2007, nr. 2827 din 26 iulie 2007, sentința pronunțată la 08 octombrie 1998 de Judecătoria Offenburg în dosarul nr. 2F 255/98 prin care s-a desfăcut căsătoria încheiată la 14 ianuarie 1952 între V.A.M.(S) și S.M., sentința pronunțată la 14 aprilie 1963 de Tribunalul Popular Timișoara în dosarul civil nr. 11368/1962 prin care s-a desfăcut o căsătorie încheiată la 12 ianuarie 1953 între aceeași, testamentul din 04 aprilie 2007 atestă că testatoarea, necăsătorită, fără părinți în viață și fără copii, lăsa bunurile prezente și viitoare, lui N.V., a fost semnat olograf în încheiere însă se atestă că nu a fost semnat, pentru că testatoarea nu știa carte, între conținut, deci, și, încheiere, existând contradicții.

Referitor încheierii de rectificare nr. 10960 din 5 octombrie 2007, deci adresată la un interval de peste două luni de la decesul testatoarei, apar inadvertențe și pentru că se menționează că testatoarea, deși decedată, și-a dat acordul expres la îndreptare, în testament, și de această dată (la 26 iulie 2007), se consemna că testatoarea nu era căsătorită.

Or, certificatul de căsătorie seria CB nr. 009232 atestă că D.S.M., la 14 ianuarie 1952 s-a căsătorit cu M.V.A. în București, la 03 martie 2008, Primăria Sectorului 1 București comunicând că acea căsătorie era în ființă și nu s-a înregistrat decesul lui M.V.A. (copie Registru de Căsătorii).

În ce privește al doilea testament, cel din 26 iulie 2007 atestă că testatoarea, necăsătorită, după citirea actului, în nume propriu, a consimțit la autentificare, dar nu a putut semna, necertificându-se, în vreun mod, dacă impresiunea digitală aparține testatoarei.

Referitor hotărârilor privind divorțul, parchetul nu a analizat, realitatea lor.

Curtea de Apel Ploiești, prin sentința penală nr. 83 din 18 iunie 2010, în baza dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen. a admis plângerea, a desființat rezoluțiile atacate și a trimis cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimatul M.N., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. și pentru a se efectua cercetări față de intimata N.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. și de art. 291 C. pen., în considerentele sentinței, instanța motivând amplu faptele, împrejurările ce urmează a fi constatate și mijloacele de probă, astfel cum detaliază și decizia nr. 26/2008, publicată în M.Of. nr. 423 din 22 iunie 2009, pronunțată în recurs în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În dezvoltarea considerentelor, instanța a constatat că procurorul, urmând decizia de casare amintită, a efectuat unele acte de urmărire penală, însă acestea, în coroborare, nu clarifică legalitatea încheierii și semnării celor două testamente, precum și a încheierii de rectificare din 05 octombrie 2007, astfel că se impune completarea cercetărilor pentru stabilirea realității, legalității și autenticității actelor menționate.

Analizând cronologia testamentelor și a încheierii de rectificare, instanța a reliefat că cel din 04 aprilie 2007, în acesta menționându-se că testatoarea este necăsătorită, fără părinți și copii, lăsa bunurile mobile și imobile care se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, intimatei N.V., dar ea nu a putut semna, pentru că nu știa carte, ulterior ea semnând olograf, deci, unul din aspecte zis „autentificat”, este contrar realității.

În dosarul de urmărire penală sunt acte care atestă că D.A.S.M. în anii 1948, 1949 era studentă (filele 314, 315, 316 la fila 315 dosar parchet, existând, datat 09 septembrie 1947 și un înscris care demonstrează că domnișoara S.D., de naționalitate română, îndeplinește condițiile pentru a fi înmatriculată la Facultatea de Drept din Paris în anul școlar 1947 – 1948 (act în limba franceză).

Tot la 04 aprilie 2007, la același notar, M.S.M. semnează olograf o procură autentificată și un contract de vânzare-cumpărare.

În continuare, la 26 iulie 2007, în testamentul autentificat sub nr. 2827, se menționează că nu a fost semnat din cauza bolii, procedându-se la aplicarea impresiunii degetului arătător de la mâna dreaptă, pentru ca în încheierea de rectificare din 05 octombrie 2007, din nou, să se menționeze că nu a fost semnată pentru că testatoarea nu știa carte, ulterior menționându-se că „a consimțit semnând toate exemplarele”, deși decesul intervenise la 31 iulie 2007.

Or, această încheiere, nu respectă cerințele de legalitate, pe lângă inadvertențele menționate, fiind inserat că rectificarea s-a făcut „având acordul expres al părților”, cauza intervenită nefiind o simplă eroare materială.

Totodată, notarul public nu a solicitat niciun înscris eliberat de un medic specialist care să fi atestat consimțământul valabil atunci când s-a autentificat și acest al doilea testament, boala în fază terminală putând afecta capacitatea psihică de a realiza conținutul actului, mai ales că biletul de externare (fila 189 dosar parchet) conține diagnosticul „formațiune tumorală pelvină, cu invazie vaginală și determinări sec pulmonare, anemie secundară severă, pacienta fiind internată în stare gravă, de urgență”.

Referitor mențiunilor din ambele testamente, că testatoarea era necăsătorită, actele de la dosar relevă o cu totul altă situație: la 14 ianuarie 1952, D.S.M. și M.V.A. se căsătoresc, Primăria Sector 1 București comunicând dosarului, la 03 martie 2008 (deci după datele actelor în discuție) că nu s-a înregistrat decesul soțului.

Asupra celor două hotărâri de divorț, procurorul nu a efectuat nicio verificare care să le fi certificat autenticitatea.

La fila 182 dosar parchet se află sentința din 14 aprilie 1963, dar în aceasta se menționează că la 12 ianuarie 1953, și nu 14 ianuarie 1952, s-a căsătorit M.V.A. cu D.S.M., nu D.S., cum apare în actele de naștere (filele 317 și următoarele), numele soției, iar data nașterii este menționată a fi ... 1931, în realitate cea în cauză s-a născut la... 1926.

Procurorul nu a observat nici că ștampila aplicată pe sentință este ilizibilă, condiție în care este absolut imperios să ateste, prin probe, dacă este veridică sau nu.

În aceeași ordine de idei, cu referire la hotărârea presupus a exista în legătură cu un divorț din 08 octombrie 1998, procurorul era obligat să dispună probe pentru a se elucida realitatea acesteia, recunoașterea ei în România, aceasta și cu referire la înscrisul de la fila 181 dosar parchet, neverificându-se dacă a fost întocmit de acel semnatar V.A.S..

Este de observat și situația adopției privind-o pe L.F., în cauza respectivă instanța pronunțându-se definitiv la 03 mai 2007, deci după 04 aprilie 2007 (data primului testament), astfel că și mențiunea că testatoarea nu avea copii în viață, nu este veridică, raportat și la faptul că la 20 noiembrie 2007 N.V. apărea ca moștenitoare a defunctei reclamante S.M.M.

Existența sau inexistența căsătoriei, precum și a adopției cu efecte depline a lui L.F., valabile la momentul redactării actelor notariale și subsecvente testamentului, procurii, contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, N.V. cerând anularea adopției încă din anul 2006, sunt definitorii pentru clarificarea situației de fapt și în condițiile în care testatoarea era posesoarea BI seria GT nr. 068965 eliberat la 19 octombrie 2005 de Secția 6 Poliție București, în acesta înscriindu-se că era căsătorită (fila 188 dosar parchet).

Notarul public, la 04 aprilie 2007 și 26 iulie 2007, cum s-a mai arătat, numai în testamente menționează că testatoarea era necăsătorită, în celelalte acte notariale el menționând căsătorită (fila 273, 275 dosar parchet).

În ce privește încheierea de rectificare (05 octombrie 2007), potrivit art. 4 din Legea nr. 36/1995, notarul public este obligat să verifice în întregime actul, acesta fiind de autoritate publică și prezintă forță probantă, iar potrivit art. 45 același notar este obligat să deslușească scopul real urmărit de părți atât cu privire la conținut, cât și la conformitatea actului cu legea.

Referitor raportului de expertiză criminalistică, acesta s-a referit numai la testamentul autentificat la 04 aprilie 2007, scriptele de comparație puse la dispoziție au fost dintre cele predate numai de către BNPA, alte acte, semnate de defunctă nefiind arătate expertului: exemple: - antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 889 din 2 martie 2007 de către notarul public N.D. (filele 197-198 dosar parchet), - procesul-verbal de predare-primire încheiat cu L.F. la 31 mai 2006 (filele 193, 194 același dosar, cu observare specială – înscrisul redactat și semnat de defunctă (filele 193-195 același dosar), semnătura posesoarei BI depusă, chiar pe act.

Se impune a se verifica, prin probe, realitatea desfacerii căsătoriei defunctei, în condițiile în care ea, și la data decesului, purta numele celui cu care se căsătorise în 1952 (M.), iar în România presupusul divorț pronunțat în Germania nu apare a fi recunoscut (filele 185, 186, 188 dosar parchet – pe acestea fiind realizată, olograf, semnătura defunctei, ea folosindu-se de certificatul de căsătorie și de actul de identitate în care apare mențiunea „căsătorită”).

Împotriva sentinței, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și intimații M.N., notar public, precum și N.V., avocat.

Parchetul și-a motivat recursul pe considerentul că rezoluția procurorului este legală și temeinică, iar reluarea cercetărilor nu ar duce la stabilirea unei alte situații de fapt și la antrenarea răspunderii penale a celor doi făptuitori.

În fapt, parchetul exemplifică nelegalitatea sentinței, în exclusivitate, pe cele realizate de procuror după casarea primei hotărâri.

Recurenta N.V., în recursul scris, susține că instanța nu a apreciat complet și just probele, în primul testament autentificat la 04 aprilie 2007 s-a strecurat o greșeală, culpa aparținând secretarei biroului notarial, adopția nu are legătură cu dosarul penal, expertiza medico-legală psihiatrică nu este relevantă, de asemenea, nu este relevantă administrarea unei probe științifice privind amprenta digitală, în cauză nu sunt aspecte contradictorii în legătură cu starea civilă a defunctei sau cu privire la copii, astfel că mențiunile din actele autentificate sunt adevărate.

M.N., în recurs, a motivat că în privința testamentului din 04 aprilie 2007, culpa aparține secretarei sale, încheierea de rectificare s-a făcut cu acordul beneficiarei testamentului, moștenitoare a defunctei, al doilea testament a exprimat acordul de voință al testatoarei, hotărârea de divorț din Germania este autentică, în ce privește adopția, aceasta nu are legătură cu cauza pentru că hotărârea a rămas definitivă dinaintea decesului testatoarei.

Recursurile nu sunt fondate.

Este de amintit, cu primordialitate, că, dacă instanța de recurs, în aplicarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a casat sentința primei instanțe, a desființat rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale și a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale, procurorul este obligat să respecte dispozițiile instanței de recurs, neputând dispune, din nou, astfel cum s-a petrecut în cauză, neînceperea urmăririi penale (vezi și decizia penală nr. 6108 din 23 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, publicată în Buletinul Casației nr. 1/2007, pagina 59).

Sub acest aspect, rezoluția procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, nr. 395/P din 5 ianuarie 2010 este nelegală, la fel rezoluția procurorului general din 04 martie 2010.

În continuare, examinând sentința recurată prin prisma dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., aceasta este legală și temeinică sub toate aspectele de drept și de fapt.

În cauză, alături de plângerea penală a petentului Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Curtea de Apel Ploiești, la 17 iunie 2008 în dosarul civil nr. 9831/105/2006, a înaintat parchetului, în temeiul dispozițiilor art. 180 alin. (1) C. proc. civ., cerere de înscriere în fals cu privire la testamentul autentificat sub nr. 925 din 04 aprilie 2007 de BNPA M.E. și M.N., testamentul autentificat sub nr. 2827 din 26 iulie 2007 de BNPA M.N. și M.E., sentința pronunțată la 08 octombrie 1998 de Judecătoria Offenburg în dosarul nr. 2F255/98, sentința pronunțată la 14 aprilie 1963 de Tribunalul Popular Timișoara în dosarul civil nr. 11368/1962.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 289 C. pen., falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, constituie fals intelectual.

Pentru a se constata, fără dubiu și în scopul aflării adevărului judiciar, dacă actele incriminate sunt (au fost) voința, nealterată, a defunctei, au respectat condițiile de fond și de formă cerute pentru ca ele să fie și autentice, apte să producă consecințe juridice patrimoniale, sentința instanței este și temeinică, ea conținând multiple dezlegări necesare protejării intereselor legale ale petentului și ordinii de drept, procurorul fiind obligat să efectueze tot ceea ce a considerat instanța și a fost dezvoltat și în prezenta.

Fără a relua considerentele sentinței, în cadrul începerii urmăririi penale, organul judiciar este obligat să procedeze la lămurirea realităților faptice ale cauzei, lucrările dosarului dându-i suficiente temeiuri pentru a dispune în consecință.

Pentru considerentele expuse, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de intimații M.N. și N.V. nefiind fondate, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse.

Potrivit dispozițiilor art. 192, cu referire la art. 189 alin. (1) din același cod, intimații recurenți vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de intimații N.V. și M.N. împotriva sentinței penale nr. 83 din 18 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe petentul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

Obligă recurenții intimați la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 15 februarie 2011.