ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8682/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8682/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 884 din 22 octombrie

2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4749/117/2010 a fost admisă

în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul R.A., împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a

constatat caracterul politic al internării defunctului R.M. în baza Deciziei

M.S.S. nr. 502/1953 pe timp de 1 an într-o colonie de muncă; a fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro echivalent în lei la

data plății, cu titlu de daune morale și să-i plătească reclamantului

cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că în lumina dispozițiilor art. 1 alin.

(1) și (2), art. 3, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, defunctul

R.M. a fost arestat la data de 22 octombrie 1952 pentru manifestări dușmănoase

împotriva regimului democratic și pentru instigare. Conform ordinului de

misiune, reprezentanții securității au efectuat percheziții și au constituit un

post capcană în locuința defunctului pentru ca acesta să poată fi prins.

Faptele pentru care

defunctul a fost reținut rezultă și din adresa nr. 8-S/192 din 13 ianuarie 1953

în cuprinsul căreia se arată că R.M. a desfășurat activitate instigatoare

împotriva Gospodăriei Agricole Colective, și față de regimul democratic, precum

și faptul că a lansat zvonuri alarmiste în rândurile țărănimii. La cercetări

s-a stabilit activitatea lui dușmănoasă pentru care fapt s-a propus încadrarea

într-o colonie de muncă, iar dosarul cu propuneri a fost înaintat la M.S.S. Biroul

coloniei de muncă unde se găsește și în prezent.

Prin Decizia M.S.S.

nr. 502/1953 defunctul a fost încadrat în colonie de muncă pe timp de 12 luni,

executarea pedepsei începând la data de 22 octombrie 1952.

Din adresa din 3

februarie 1953 a Securității reiese că defunctul R.M. a fost înaintat conform

ordinului M.S.S. Comisia C.M. nr. 648.005 din 19 ianuarie 1953 la centrul de

triere C.M. București ca urmare a internării la C.M.

Instanța a reținut că

prin măsura administrativă cu caracter politic aplicată, defunctului i s-a

produs un prejudiciu deosebit de grav, consecințele internării în C.M. vizând

sănătatea sa fizică și psihică, precum și situația familială, profesională și

socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în mod esențial datorită condamnării,

aceste aspecte influențând și viața reclamantului.

Nu au fost reținute

susținerile pârâtului, în sensul că daunele trebuie limitate conform

prevederilor O.U.G. nr. 62/2010 în condițiile în care această ordonanță a fost

declarată neconstituțională.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel în termenul legal Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Cluj și reclamantul R.A.

Prin Decizia civilă

nr. 32/A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul declarat de

reclamantul R.A. și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional.

Admiterea excepției

de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au

fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa

intervenției Parlamentului

[

art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

]

, are ca și consecință lipsirea de fundament

juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind

obligatorie și cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992.

Termenul de 45 de zile

în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în

prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care

dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.

Instanța, având în

vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până

la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, a considerat

că reclamantul avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1

din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, mai ales că reclamantul deținea și o hotărâre de primă instanță

pronunțată în temeiul acestui act normativ.

S-a apreciat că nu

există o încălcare a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un

act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr.

118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce

a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind

în principal paralelismul legislativ.

Din acest motiv nu se

pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 1,

respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în

situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol,

exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar

cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

În speță nu se poate

vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6

parag. 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în

prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor

juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea

reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile

au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția

părților din proces.

Problema

retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție nu se

pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în

cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas

irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi

ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr.

47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac,

admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și

hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată

neconstituțională.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant R.A.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de

aderare la apel depusă la dosar de către recurent la data de 19 ianuarie 2011,

caz în care sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Trimiterea imprecisă

și incoerentă la Decretul-Lege nr. 118/1990 este fundamental eronată, atât

legislativ, cât și doctrinar, iar Decretul-Lege nr. 118/1990 nu califică

indemnizația pe care o acordă ca fiind o „despăgubire pentru daune morale”.

Pe de altă parte, instanța

nu a ținut cont de actele internaționale incidente.

Rezoluția nr. 1096

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de

eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", interzice

limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste

(foștii condamnați politici), și recunoaște expres regimul criminal de

exterminare promovat de sistemul comunist totalitar. Rezoluția nr. 1481 din

2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare"

recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici

(înfometare, deportări, tortură, munca forțată și alte forme de teroare fizică

și psihică colective, persecuții, etc.).

Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiție și

tratament echitabil a victimelor (deci inclusiv a foștilor deținuți politici

din regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care

constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri,

reparații, despăgubiri, compensații și asistență.

Art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului prevede că: orice persoană care este victima

unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui

articol are dreptul la reparații”.

De altfel, însăși

Curtea Constituțională constată, prin considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că

„la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii”.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel s-a

pronunțat asupra cererii de aderare la apel depusă la dosar de către recurent

la data de 19 ianuarie 2011, reținând în considerente că a fost depusă la acea

dată cerere de aderare la apel, pe care a considerat-o ca nefondată, pentru

argumentele sintetizate anterior. Astfel fiind, nu este fondată critica

recurentului privind neanalizarea cererii sale de aderare la apel.

De asemenea, Înalta

Curte constată că recurentul aduce critici asupra considerentelor avute în

vedere de către Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010,

sub aspectul paralelismului existent între Legea nr. 221/2009 și Decretul-Lege

nr. 118/1990, critici pe care instanța de recurs le apreciază ca fiind

nefondate, pe de o parte deoarece argumentele Curții Constituționale au fost

preluate de instanța de apel, în susținerea argumentării aduse soluției

pronunțate, și nu pot fi înlăturate de către instanța de control judiciar

deoarece controlul său nu poate viza decizia pronunțată de Curtea

Constituțională iar, pe de altă parte, deoarece critica vizează un aspect de

ordin general, cel al trimiterii pe care Curtea Constituțională o face la un

alt act normativ, care nu poate fi reanalizat de către instanța de judecată din

perspectiva unei abordări concrete a situației reclamantului.

Recurentul invocă și

neabordarea de către instanța de apel a actelor internaționale incidente. Sub

acest aspect, Înalta Curte observă că nu ne aflăm în situația motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece reglementările

internaționale pe care le invocă recurentul au numai caracter de recomandare,

iar aceste recomandări dobândesc putere de lege numai în ipoteza în care sunt

preluate în cuprinsul legii.

Prin urmare, această

critică de nelegalitate a deciziei recurate putea fi încadrată în motivul de

recurs invocat, dacă recomandările instituțiilor internaționale ar fi fost

transpuse în reglementări interne și internaționale cu putere de lege și s-ar

fi invocat în concret o încălcare a acestora.

Însă recomandările la

care se face referire au fost avute în vedere la elaborarea Legii nr. 221/2009,

lege care a devenit inaplicabilă sub aspectul acordării daunelor morale ca

urmare a constatării ca neconstituționale a prevederilor sale referitoare la

această formă de despăgubire.

Înalta Curte constată

că nu sunt fondate nici criticile recurentului-reclamant privind incidența în

cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care acțiunea de

față a rămas lipsită de temei juridic.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au devenit inaplicabile, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia menționată, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de

reglementarea constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte va înlătura referirile la Decizia nr. 1354/2010 și art.

5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care nu au incidență în cauză,

și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A. împotriva Deciziei civile nr.

32/A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 09 decembrie 2011.