ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8682/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 884 din 22 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4749/117/2010 a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul R.A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat caracterul politic al internării defunctului R.M. în baza Deciziei M.S.S. nr. 502/1953 pe timp de 1 an într-o colonie de muncă; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale și să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, defunctul R.M.

a fost arestat la data de 22 octombrie 1952 pentru manifestări dușmănoase împotriva regimului democratic și pentru instigare. Conform ordinului de misiune, reprezentanții securității au efectuat percheziții și au constituit un post capcană în locuința defunctului pentru ca acesta să poată fi prins. Faptele pentru care defunctul a fost reținut rezultă și din adresa nr. 8-S/192 din 13 ianuarie 1953 în cuprinsul căreia se arată că R.M. a desfășurat activitate instigatoare împotriva Gospodăriei Agricole Colective, și față de regimul democratic, precum și faptul că a lansat zvonuri alarmiste în rândurile țărănimii. La cercetări s-a stabilit activitatea lui dușmănoasă pentru care fapt s-a propus încadrarea într-o colonie de muncă, iar dosarul cu propuneri a fost înaintat la M.S.S.

Biroul coloniei de muncă unde se găsește și în prezent. Prin Decizia M.S.S. nr. 502/1953 defunctul a fost încadrat în colonie de muncă pe timp de 12 luni, executarea pedepsei începând la data de 22 octombrie 1952. Din adresa din 3 februarie 1953 a Securității reiese că defunctul R.M. a fost înaintat conform ordinului M.S.S. Comisia C.M. nr. 648.005 din 19 ianuarie 1953 la centrul de triere C.M. București ca urmare a internării la C.M. Instanța a reținut că prin măsura administrativă cu caracter politic aplicată, defunctului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecințele internării în C.M. vizând sănătatea sa fizică și psihică, precum și situația familială, profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în mod esențial datorită condamnării, aceste aspecte influențând și viața reclamantului.

Nu au fost reținute susținerile pârâtului, în sensul că daunele trebuie limitate conform prevederilor O.U.G. nr. 62/2010 în condițiile în care această ordonanță a fost declarată neconstituțională. Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termenul legal Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și reclamantul R.A. Prin Decizia civilă nr. 32/A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul declarat de reclamantul R.A. și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional. Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului [ art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 ] , are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice. Instanța, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, a considerat că reclamantul avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantul deținea și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.

S-a apreciat că nu există o încălcare a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.

Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 1, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant R.A.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de aderare la apel depusă la dosar de către recurent la data de 19 ianuarie 2011, caz în care sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Trimiterea imprecisă și incoerentă la Decretul-Lege nr. 118/1990 este fundamental eronată, atât legislativ, cât și doctrinar, iar Decretul-Lege nr. 118/1990 nu califică indemnizația pe care o acordă ca fiind o „despăgubire pentru daune morale”. Pe de altă parte, instanța nu a ținut cont de actele internaționale incidente.

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste (foștii condamnați politici), și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar. Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici (înfometare, deportări, tortură, munca forțată și alte forme de teroare fizică și psihică colective, persecuții, etc.).

Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil a victimelor (deci inclusiv a foștilor deținuți politici din regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență. Art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că: orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”.

De altfel, însăși Curtea Constituțională constată, prin considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că „la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii”. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de aderare la apel depusă la dosar de către recurent la data de 19 ianuarie 2011, reținând în considerente că a fost depusă la acea dată cerere de aderare la apel, pe care a considerat-o ca nefondată, pentru argumentele sintetizate anterior.

Astfel fiind, nu este fondată critica recurentului privind neanalizarea cererii sale de aderare la apel.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul aduce critici asupra considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010, sub aspectul paralelismului existent între Legea nr. 221/2009 și Decretul-Lege nr. 118/1990, critici pe care instanța de recurs le apreciază ca fiind nefondate, pe de o parte deoarece argumentele Curții Constituționale au fost preluate de instanța de apel, în susținerea argumentării aduse soluției pronunțate, și nu pot fi înlăturate de către instanța de control judiciar deoarece controlul său nu poate viza decizia pronunțată de Curtea Constituțională iar, pe de altă parte, deoarece critica vizează un aspect de ordin general, cel al trimiterii pe care Curtea Constituțională o face la un alt act normativ, care nu poate fi reanalizat de către instanța de judecată din perspectiva unei abordări concrete a situației reclamantului.

Recurentul invocă și neabordarea de către instanța de apel a actelor internaționale incidente. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că nu ne aflăm în situația motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece reglementările internaționale pe care le invocă recurentul au numai caracter de recomandare, iar aceste recomandări dobândesc putere de lege numai în ipoteza în care sunt preluate în cuprinsul legii. Prin urmare, această critică de nelegalitate a deciziei recurate putea fi încadrată în motivul de recurs invocat, dacă recomandările instituțiilor internaționale ar fi fost transpuse în reglementări interne și internaționale cu putere de lege și s-ar fi invocat în concret o încălcare a acestora.

Însă recomandările la care se face referire au fost avute în vedere la elaborarea Legii nr. 221/2009, lege care a devenit inaplicabilă sub aspectul acordării daunelor morale ca urmare a constatării ca neconstituționale a prevederilor sale referitoare la această formă de despăgubire. Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici criticile recurentului-reclamant privind incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care acțiunea de față a rămas lipsită de temei juridic. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au devenit inaplicabile, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia menționată, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de reglementarea constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste argumente, Înalta Curte va înlătura referirile la Decizia nr. 1354/2010 și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care nu au incidență în cauză, și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A. împotriva Deciziei civile nr. 32/A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 decembrie 2011.