ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1387/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 213/2009 pronunțată la

data de 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel București,  secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului

de cerere privitor la despăgubiri și a respins ca neîntemeiate celelalte capete

de cerere formulate de reclamanta SC I. SA cu sediul în comuna M., DN 3A București

Fetești Km 151, județul Ialomița în contradictoriu cu pârâta A.D.S. – București,

str. Ș.V., ce se refereau la anularea Normelor Interne aprobate de pârâtă pentru

aplicarea Legii nr. 249/2003 și a hotărârilor Consiliului de Administrație al A.D.S.

nr. 20 din 27 octombrie 2005 și nr. 3 din 27 februarie 2007, anularea privind partea

referitoare la redevența la contractele de concesionare de terenuri agricole prin

metoda atribuirii directe, în speță concesionarea suprafeței de 630 ha teren agricol

de la B., județul Ialomița, redevența ce trebuia stabilită fiind cea de 459 kg.

grâu la ha și nu 1632 kg., echivalent grâu la ha.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că potrivit art. 21

3

din Legea

nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare

terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea

A.D.S., modificată și completată, stabilirea nivelului redevenței reprezintă atribuția

exclusivă a Consiliului de Administrație al pârâtei, iar Normele interne de aplicare

a prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și Ordinul Ministerului Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 804 din 17 august 2005 privind încheierea contractelor

de concesiune prin metoda atribuirii directe, aprobate prin hotărârea nr. 17/2005

a Consiliului de Administrație al A.D.S., astfel cum au fost modificate și completate

prin hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2005 a aceluiași Consiliu de Administrație,

sunt legale, ele raportându-se alternativ, fie la valoarea redevenței dintr-un contract

preexistent, în speță la valoarea redevenței de 1632 kg. STAS 813/68/ha/an, pentru

teren arabil stabilită prin contractul de arendă din 8 iunie 2005 încheiat de părțile

în prezenta cauză, cu privire la aceeași suprafață de teren, fie la nivelul obținut

prin formula de calcul pentru concesionarea prin atribuire directă.

Instanța de fond a reținut

că nu poate fi avută în vedere solicitarea reclamantei de a se lua în calcul varianta

Normelor Interne anterior completării acestora prin Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie

2005 a Consiliului de Administrație al A.D.S., pentru că, contractul de concesionare

trebuie să respecte normele în vigoare la data încheierii sale, conform principiului

„tempus regit actum”.

Cât privește durata contractului

de concesionare, instanța de fond a reținut că trebuie avute în vedere dispozițiile

art. 21

2

din Legea nr. 268/2001, modificată și completată, care îi conferă

reclamantei dreptul la concesionare directă „pe perioada existenței mijlocului fix,

sau a activului, dar nu mai mult de 49 de ani”, cât și prevederile Hotărârilor Consiliului

de Administrație ale pârâtei care cuprind termene reduse de încheiere a contractului

de concesiune, nemulțumirile reclamantei sub acest aspect putând fi exprimate în

cadrul unui proces în contencios administrativ (obiectul acțiunii de față neprevăzând

o astfel de solicitare).

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC I. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

fiind invocat motivul de modificare al sentinței prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. – „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii” și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Prin motivele de recurs

formulate, recurenta-reclamantă susține în esență că instanța de fond a soluționat

cauza cu aplicarea greșită a legii, neprocedându-se la examinarea legalității prevederilor

din Normele Interne respective în raport de dispozițiile legale aplicabile în speță,

respectiv Legea nr. 268/2008 și Normele Interne de aplicare aprobate prin H.G.

nr. 626/2001.

Completarea Normelor Interne

de aplicare a Legii nr. 249/2003 cu un ultim parag., susține recurenta-reclamantă,

prin care se stabilește redevența, la contractele de concesionare prin atribuire

directă, fără aplicarea „formulei de calcul” (în funcție de indicatori obiectivi

precum clasa de calitate a terenului, dotarea cu utilități, etc.) numai prin preluarea

nivelului cel mai ridicat, din contractele preexistente, chiar dacă redevența/arenda

din acele contracte preexistente – a fost stabilită ca urmare a unei licitații cu

strigare – cum este cazul în speță, este nelegală, în speță fiind vorba de încheierea

unui contract de concesiune prin atribuire directă a unui teren din domeniul public

al statului și nu de încheierea unui contract de drept comun care se face în funcție

de cerere și ofertă.

Normele Interne de aplicare

a Legii nr. 249/2003 introduse prin hotărârea nr. 20/2005 a Consiliului de Administrație

al A.D.S., susține recurenta-reclamantă, sunt contrare dispozițiilor art. 25 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 aprobate prin H.G. nr. 626/2001

și ele adaugă la lege, fiind contrare și scopului legii.

În sfârșit, susține recurenta-reclamantă,

greșit a apreciat instanța de fond ca fiind corecte prevederile din hotărârile Consiliului

de Administrație al A.D.S. nr. 3/2007 și nr. 237/2008, care pe lângă stabilirea

nivelului redevenței fără aplicarea formulei de calcul a stabilit și o durată mai

mică a contractului de concesiune, de 2 ani, apoi de 20 de ani, decât prevederile

art. 21

2

din Legea nr. 268/2001, susținând că acestea sunt rezultatul

unei negocieri.

De altfel, susține recurenta-reclamantă,

pe acest aspect instanța de fond nici nu s-a pronunțat în concret, deși la termenul

de judecată din 1 octombrie 2008 s-a procedat la completarea acțiunii cerând analizarea

și a acestui aspect al duratei mai mici a contractului de concesiune.

Intimata A.D.S. a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca fiind

legală și temeinică a sentinței instanței de fond.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor

ce se vor arăta în continuare.

Legea nr. 268/2001 privind

privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenurile proprietate

publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea A.D.S., modificată

și completată, reglementează printre altele, prin art. 1 lit. c) și regimul concesionării

sau arendării terenurilor proprietate publică și privată a statului, aflate în exploatarea

acestora.

Conform art. 21

3

din această lege „în cazul procedurii de concesionare prin atribuire directă, nivelul

redevenței se aprobă de către Consiliul de Administrație al A.D.S.”.

Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 268/2001, modificată și completată, aprobate prin H.G. nr.

626/2001, în art. 35 alin. (1) stabilesc că „A.D.S. va elabora proceduri interne

în baza cărora se va desfășura procesul de privatizare și/sau de concesionare. Procedurile

vor fi aprobate de Consiliul de Administrație al A.D.S. în termen de 10 zile de

la data intrării în vigoare a prezentelor Norme metodologice”.

Potrivit acestor reglementări,

A.D.S. a elaborat Normele Interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003,

H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale

nr. 804/2005, aprobate prin hotărârea Consiliului de administrație al A.D.S.

nr. 17 din 7 septembrie 2005 și completate prin hotărârea nr. 20/2005 a Consiliului

de Administrație al A.D.S., conform cărora redevența pentru acele suprafețe de teren

ce urmează a fi atribuite direct, spre concesionare și care fac obiectul unor contracte

de concesiune/arendă/asociere în participațiune a fost stabilită la valoarea din

contractul preexistent, chiar dacă nivelul redevenței din contractele preexistente

a rezultat în urma unor licitații cu strigare.

Cum, în speță, terenul

în suprafață de 630 ha teren făcea obiectul unui contract de arendă încheiat de

intimata pârâtă cu recurenta reclamantă (nr. 17/2005), Consiliul de Administrație

al A.D.S., prin art. 7 din Hotărârea nr. 3 din 27 februarie 2007 a aprobat concesionarea

prin atribuire directă a suprafeței de 630 ha teren din comuna B., județul Ialomița,

stabilind nivelul redevenței la nivelul arendei din contractul de arendă – 1632

kg. grâu STAS 813/68/ha anual pentru terenul arabil.

Având în vedere prevederile

legale speciale, incidente în cauză, Legea nr. 268/2001, modificată și completată,

instanța de fond interpretând în mod corect legea, a apreciat astfel în mod just

că stabilirea nivelului redevenței reprezintă atribuția exclusivă a Consiliului

de Administrație al A.D.S. că exercitarea acestei atribuții a fost realizată cu

bună credință, fără a se înfăptui vreun abuz în acest sens.

Contrar celor susținute

de recurenta-reclamantă, stabilirea prin Normele Interne de aplicare a prevederilor

Legii nr. 249/2003 a unui nivel al redevenței raportat alternativ, fie la valoarea

redevenței dintr-un contract preexistent, fie la un nivel obținut potrivit unei

formule de calcul aplicabilă în cazul concesionărilor prin metoda atribuirii directe

pentru situațiile în care investitorii nu aveau deja relații contractuale cu A.D.S.,

pentru suprafețele respective de teren, este perfect legală, aceste Norme Interne

fiind în deplină concordanță cu prevederile legale sus-menționate.

Faptul că între părțile

în litigiu există un contract de arendare, conform căruia arenda fusese stabilită

la echivalentul a 1632 kg. grâu STAS 813/68/ha anual, a determinat intimata-pârâtă

la stabilirea unei redevențe la același nivel în contractul de concesionare încheiat,

nivel al redevenței aprobat și prin hotărârea nr. 3 din 27 februarie 2007 a Consiliului

de Administrație a A.D.S.

În mod corect a motivat

instanța de fond stabilirea acestui nivel al redevenței, reținând că este firesc

și totodată legal ca „modalitatea de stabilire a nivelului redevenței să aibă în

vedere conservarea unor drepturi deja câștigate, corelative unor obligații asumate,

acceptate de către partenerul contractual”.

Dar, mai mult decât atât,

chiar recurenta-reclamantă motivându-și recursul precizează că „Legea nr. 268/2001

atunci când dispune că investitorii care au cumpărat activele fostelor I.A.S.-uri

aflate în faliment vor primi în concesiune directă terenuri agricole în scopul dezvoltării

de activități economice și a punerii în valoare a activelor cumpărate, nu instituie

un regim de favoare în stabilirea nivelului redevenței și cu atât mai puțin cazuri

de îmbogățire fără justă cauză”.

Nu poate fi reținut nici

faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 25 din H.G. nr. 626/2001, așa cum

susține recurenta reclamantă, care se referă la faptul că „redevența minimă va fi

stabilită de Consiliul de Administrație al A.D.S. în funcție de clasele de calitate

ale terenurilor concesionate”, față de dispozițiile legale cu caracter special deja

enunțate și potrivit cărora stabilirea nivelului redevenței este atributul exclusiv

al Consiliului de Administrație al intimatei-pârâte, aceasta elaborându-și și procedurile

interne în baza cărora se desfășoară și procesul de concesionare, la toate acestea

adăugându-se și faptul că la data concesionării între părți există deja încheiat

un contract de arendă pentru aceeași suprafață de teren.

Cât privește cel de-al

doilea motiv de recurs formulat, referitor la greșita stabilire a duratei contractului

de concesiune prin cele două hotărâri ale Consiliului de Administrație al A.D.S.

nr. 3/2007 și nr. 237/2008, durata stabilită de 2 ani, apoi de 20 de ani, nerespectând

prevederile art. 21

2

din Legea nr. 268/2001, recurenta-reclamantă acreditând

chiar ideea că instanța de fond nu a analizat acest aspect, considerent pentru care

socotește necesară o casare cu trimitere a cauzei, se constată că și acesta este

nefondat.

Dimpotrivă, așa cum de

altfel susține intimata-pârâtă, instanța de fond a analizat și acest aspect, reținând

corect că textul art. 21

2

din Legea nr. 268/2001, modificată și completată,

îi conferă recurentei-reclamante dreptul la concesionare prin atribuire directă

„pe perioada existenței mijlocului fix sau a activului, dar nu mai mult de 49 de

ani”.

Deci, textul de lege prevede

un termen maxim de 49 de ani de concesionare și nu exclude posibilitatea ca părțile

să stabilească de comun acord durata concesionării, durată care să țină seama de

„perioada existenței mijlocului fix sau a activului”, în speță activele cumpărate

de recurenta-reclamantă referindu-se la construcții, sisteme de irigații și desecare,

drumuri, etc.

Așadar, instanța de fond

a analizat și acest aspect al duratei contractului de concesionare, inserat în cele

două hotărâri ale Consiliului de Administrație, nefiind exclusă posibilitatea unor

negocieri în viitor cu privire la durata concesionării, durată care poate suferi

modificări.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate, recursul se privește

ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC I. SA Movila împotriva sentinței civile nr. 213 din 21 ianuarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2010.