ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1643/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1643/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față
În baza actelor și lucrărilor dosarului reține
următoarele:
Prin sentința
penală nr. 171 din 24 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția
a II-a penală, în baza art. 20 C. pen., art. 174-175 lit. c) C. pen. a fost
condamnat inculpatul C.N.M., la pedeapsa de 7 ani si 6 luni închisoare si 3 ani
interdicția drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a
II-
a
lit. b), d), e) C. pen., conform art. 65 C. pen.
Totodată, a
fost menținută starea de arest a inculpatului și conform art. 88 C. pen. dedusă
prevenția de la 10 iunie 2010, la zi.
S-a reținut
astfel că, inculpatul C.N.M., în
data de 9
iunie 2010 în locuința comună din București,
sector 5, cu un cuțit a
înjunghiat-o pe partea vătămată C.D.F. în zone vitale, cauzându-i leziuni
grave.
Prin raportul de constatare tehnico științifică
traseologică nr.
396169 din 14 iulie
2010 (filele 141-149) s-a stabilit că obiectul de vestimentație
purtat
de victimă în momentul săvârșirii faptei prezintă în regiunea scapulară stânga
un orificiu înțepat-tăiat, cu dimensiunea de 17 mm, creat de un obiect
înțepător-tăietor, probabil cuțit. S-a mai arătat că acest obiect poate fi
cuțitul ridicat din chiuveta aflată în bucătăria apartamentului inculpatului.
Din
concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. Al/l 0392/2010 (filele
55-56) reiese că partea vătămată C.D.F. prezintă o leziune traumatică
obiectivată prin plagă înjunghiată
hemitorace
stâng penetrantă intrapleural cu hemopneumotorax stâng
postraumatic, care poate data din 9 iunie 2010, a
fost produsă prin lovire cu
corp
tăietor-înțepător, posibil un cuțit, necesită 25-30 de zile de îngrijiri
medicale
și a pus în primejdie viața victimei.
Intenția
inculpatului de a aplica lovitura intr-o zona vitala care sa pună in primejdie
viata victimei a rezultat din regiunea anatomica vizata, obiectul folosit apt
sa producă o astfel de leziune, iar încetarea acțiunii întreprinsa de inculpat
fiind datorata intervenției martorelor P.A.V. si I.M.A. Victima a fost salvata
urmare transportării rapide a acesteia la spital si a efectuării de urgenta a
unei intervenții chirurgicale.
La
individualizarea pedepsei instanța a avut în vedere circumstanțele reale în
care s-a săvârșit fapta, modalitatea și împrejurările comiterii acesteia,
circumstanțele personale ale inculpatului care, în faza de urmărire penală a
avut o atitudine de recunoaștere
parțială a
faptei precum și criteriile generale de individualizare a pedepsei
prevăzute
de art. 72 C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel
inculpatul C.N.M.
, cauza fiind
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a
II-a penală,
sub nr. 52985/3/2010.
Prin
încheierea de ședință din data de 6aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 52985/3/2010, în baza art. 300
2
raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen.
a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive
față
de inculpatul C.N.M.
Astfel, Curtea
de Apel verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a
inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a
constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri și nu
au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Instanța a
constat că în speță există un interes public care impune privarea de libertate
în continuare a inculpatului, având în vedere dispozițiile art. 300/2 C. proc.
pen.
, raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C.
proc. pen.
Totodată, s-a
reținut că în cauză subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,
fiind îndeplinite și exigențele art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Împotriva
acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul C.N.M.
fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate,
dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data
de 18 aprilie 2011, sub numărul 3324/1/2011.
La termenul
fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru
recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea
recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării
preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii
privative nu mai subzistă.
Concluziile
apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului
Ministerului Public au fost consemnate în partea
introductivă a prezentei
decizii.
Examinând
recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispozițiilor prevăzute de
art. 385
6
C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat
pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu
dispozițiile art. 300
2
C. proc. pen., în cauzele în care
inculpatul este arestat,
instanța sesizată
este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și
temeinicia
arestării preventive; iar potrivit art. 160 alin. (3) din același cod, când
constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare
privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică
privarea de libertate, instanța dispune prin
încheiere motivată menținerea
stării de arest.
Din examinarea
actelor dosarului se constată că, împotriva
inculpatului
C.N.M. s-a luat măsura arestării preventive
în baza art. 143 și art. 148
lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 174 alin.
(1) – art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., constând în aceea că inculpatul C.N.M.
în data de 9 iunie 2010 în timp ce se afla locuința comună din București, sector
5, cu un cuțit a înjunghiat-o pe partea vătămată C.D.F. în zone
vitale, cauzându-i leziuni grave, punându-i viața
în pericol.
Cu referire la
cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a
activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța
relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni
grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia
prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui
sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de
justiție, existând totodată temerea că dacă
acesta
ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.
De altfel, în
cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și
de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., și a
cazului prevăzut de art. 148 lit.
f) C.
proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 4
ani și există probe certe
că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta
pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea
persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a
recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub
acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat
că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită
și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita
o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.
Este adevărat
că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se
justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în
considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului
public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în
pofida prezumției de nevinovăție,
prevalează
asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a expus
patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și
desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune:
pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca
acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff
împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva
Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.
Cu referire la
cauză, Înalta Curte constată că este îndeplinită una dintre aceste condiții,
respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât
apreciază că lăsarea în libertate a
recurentului
inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al
populației
și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea
de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism
care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de
condamnare în cauză nu
alterează prezumția de nevinovăție, limitarea
libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în
prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și
Libertăților Fundamentale.
Având în
vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte
consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii
arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel
este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele
ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și
circumstanțele în care se presupune că a
fost
comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată
prin
punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la
luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de
libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate
prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru
ordinea publică.
Fată de
considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul
inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art.
385
15
pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
urmează a
respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la
plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul C.N.M. împotriva încheierii din 6
aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în
dosarul nr. 52985/3/2010 (955/2011).
Obligă
recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care
onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa
din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 21 aprilie
2011.