ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea

formulată la 5 octombrie 2006, reclamanții P.T.M. și P.F. au chemat în judecată

pe SC Z. S.A solicitând să fie obligată pârâta la plata, cu titlu de

despăgubiri a unei sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

imobilului situat în București, str. D.L. nr. 39, sectorul 2, sumă apreciată

provizoriu la cuantumul de 544.143 RON și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

s-a arătat că reclamanții sunt proprietarii imobilului în București, str. D.L.

nr. 39, sectorul 2, acesta fiind preluat de autoritățile comuniste.

În temeiul Legii nr.

10/2001, reclamanții au formulat notificare la 27 aprilie 2001 pentru

restituirea în natură a imobilului, către S. SA, devenită ulterior Z. SA

Prin Sentința civilă

nr. 866 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalul București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, s-a admis cererea reclamanților, obligând SC S. SA să

lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str.

D.L. nr. 39, sectorul 2.

Dispozițiile

sentinței au fost menținute de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 280 din 16 mai

2003 și de Înalta Curte de Justiție și Casație prin Decizia civilă nr. 6676 din

6 iunie 2006.

În perioada în care

pârâta a deținut ilegal imobilul, aceasta l-a închiriat Fundației pentru

Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC), dovadă fiind

contractul de închiriere nr. 1670 din 13 aprilie 1992.

Pârâta SC Z. S.A a

formulat și cerere de chemare în garanție a Fundației pentru Ocrotirea

Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC) solicitând, ca în situația în

care se va admite acțiunea față de SC Z. S.A, chemată în garanție, să fie

obligată la rândul său față de SC Z. S.A, la plata sumei de 544.143 RON ce

reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a imobilului din București, str.

D.L. nr. 39, sectorul 2.

În motivarea cererii

s-a arătat că imobilul a fost folosit de către Fundația pentru Ocrotirea

Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC), această fundație investind

sume mari cu reamenajarea, o eventuală despăgubire urmând a fi suportată de

fundație, deoarece are calitatea de locatar.

Fundația pentru

Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC) a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat obligarea SC Z. S.A la plata sumei de

359.490 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate imobilului

din București, str. D.L. nr. 39, sectorul 2 și 500.000 RON reprezentând daune

morale și cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

cereri s-a arătat că în baza contractului de închiriere a preluat imobilul,

dată la care acesta era impropriu atât pentru a fi folosit ca locuință cât și

pentru desfășurarea unei alte activități. SC Z. S.A nu i-a adus la cunoștință

că nu posedă un titlu valabil, iar Fundația pentru Ocrotirea Bolnavilor cu

Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC) a efectuat o serie de îmbunătățiri și

reparații, făcându-l apt pentru desfășurarea unei activități medicale.

Tribunalul București,

secția a IV-a Civilă, prin Sentința civilă nr. 1652 din 21 decembrie 2007, a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1

octombrie 2001 - 11 octombrie 2004, a respins acțiunea privind aceste pretenții

ca fiind prescrisă, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, a respins

cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la

plata către SC Z. S.A. a sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,

cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia civilă nr. 264 A din 27 aprilie 2009, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de apelanții-reclamanți P.C.M. și P.F. împotriva Sentinței

civile nr. 1652 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, pentru considerentele ce urmează.

Art. 7 din Decretul

nr. 167/1958 instituie regula generală în materie de prescripție extinctivă, în

timp ce art. 8 din același act normativ constituie regula specială care se

aplică materiei răspunderii civile delictuale.

În cauză, temeiul de

drept al pretențiilor ce decurg din lipsa de folosință a imobilului îl

reprezintă dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., începutul prescripției fiind

momentul cunoașterii pagubei și pe cel ce răspunde ea, ori al datei la care

trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente.

Data de 6 iunie 2006

când s-a pronunțat Decizia civilă nr. 6676 de către Înalta Curte de Justiție și

Casație, nu poate fi considerat moment al începerii termenului de prescripție.

În raport de art. 8

din Decretul nr. 167/1958 și de obiectul cauzei, momentul cunoașterii pagubei

dar și pe cel răspunzător pentru crearea sa este momentul formulării

notificării - 27 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin notificarea

înregistrată sub nr. 1042 din 27 aprilie 2001, reclamanții au solicitat

obligarea SC S. SA la restituirea în natură a imobilului, premisa Legii nr.

10/2001 fiind cea prevăzută în art. 1 al legii, imobilele preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se

restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este

posibilă, în condițiile prezentei legi.

Art. 22 alin. (1) din

același act normativ, prevede că persoana îndreptățită va notifica în termen de

6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică

deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Astfel, la momentul

formulării notificării reclamanții aveau cunoștință de faptul că imobilul a

trecut abuziv în proprietatea statului, precum și unitatea deținătoare SC S. SA,

devenită ulterior SC Z. SA.

Întrucât se solicită

angajarea răspunderii civile delictuale, datorate lipsei de folosință a unui

imobil care nu se mai afla nici în patrimoniul și nici în posesia

reclamanților, care se pretindeau adevărații proprietari ai acestuia, iar

faptul că între părți s-a purtat un proces de revendicare, în care ambele părți

au exhibat titluri de proprietate, nu se poate considera că reclamanții nu au

cunoscut persoana care s-a folosit de imobil.

Acțiunea în

revendicare presupune ca premisă tocmai faptul că reclamantul este proprietar

neposesor, în timp ce pârâtul este considerat posesor neproprietar. În toate

situațiile pârâtul este cel care deține posesia și se folosește ca un

proprietar de bunul revendicat.

Din această

perspectivă, odată cu formularea cererii de intervenție în interes propriu,

reclamanții au avut posibilitatea solicitării și a contravalorii lipsei de

folosință, cu atât mai mult cu cât, deși au formulat notificarea în temeiul

Legii nr. 10/2001, revenindu-se la aceasta în data de 27 iulie 2001, SC S. SA

nu a răspuns.

În condițiile în care

SC Z. SA s-ar fi apărat de maniera că nu ea este deținătoarea bunului, ci altă

societate, s-ar fi putut susține pertinent că reclamanții nu au avut cum să

cunoască persoana responsabilă de producerea prejudiciului, decât atunci când

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, instanța ar fi statuat că SC Z. SA și

nu altă persoană ar fi deținut bunul și s-ar fi bucurat de folosința

imobilului.

Astfel, excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 11

octombrie 2003 a fost corect soluționată de instanța de fond.

Nici cea de-a doua

critică vizând respingerea pe fond a acțiunii pentru perioada 11 martie 2003 -

6 iunie 2006 și cea referitoare la neacoradarea folosinței de la 6 iunie 2006

la zi nu poate fi primită.

SC Z. SA a avut un

titlu de proprietate, titlu care nu a fost desființat, dar căruia nu i s-a dat

eficiență în comparație cu titlul reclamanților, care a fost considerat mai

bine caracterizat.

Argumentele

apelanților potrivit cărora titlul intimatei - pârâte a avut o serie de vicii,

nu au fost primite întrucât acestea au fost deja sancționate prin hotărârile

pronunțate în acțiunea în revendicare, ducând la pierderea posesiei de către

intimată și nu fac obiectul analizei prezentei cauzei.

De remarcat este și

faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M. 03 nr.

2964 a fost emis de către Ministerul Industriilor la 26 iunie 1996, anterior

Legii nr. 10/2001, și că, deși această lege prevedea posibilitatea anulării

titlului de proprietate în condițiile art. 46 (45), reclamanții nu au formulat

o acțiune în anularea acestui titlu.

Ca atare, până la

pronunțarea soluției irevocabile de către Înalta Curte de Justiție și Casație,

intimata-pârâtă a avut un titlu valabil, pe care a înțeles să și-l apere.

Pe de altă parte,

Curtea a reținut și faptul că după pronunțarea Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, hotărârea a devenit

definitivă și executorie, putând fi pusă în executare imediat.

Deși cauza s-a

întemeiat pe dreptul comun (art. 998 - 999 C. civ.) nu se poate face abstracție

de dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul făcea parte din cele

trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

măsură considerată abuzivă de către lege.

De asemenea, o

soluție contrară celor reținute anterior ar fi însemnat crearea unui regim

juridic mai favorabil creditorului unei obligații susceptibile de executare

silită, care stă în pasivitate decât aceluia care pune de îndată în executare

hotărârea judecătorească, solicitând în schimb contravaloarea lipsei de

folosință.

Nici ultimul motiv de

apel nu a fost primit de Curte.

Ca și în cele două

cauze, Radu contra României și Buzatu contra României și în situația

reclamanților imobilul în litigiu a fost restituit prin hotărâre

judecătorească, având loc o reparație în natură a prejudiciului suferit ca

urmare a trecerii abuzive a imobilului în patrimoniul statului.

În schimb, în ambele

cauze s-a solicitat contravaloarea folosinței, corespunzând chiriilor pe care

reclamanții în calitate de proprietari le-ar fi încasat, solicitări respinse de

Curte ca nefondate.

În cauza Radu contra

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că "Cu titlu

principal, reclamanta solicită restituirea bunurilor litigioase. Ea dorește să

primească, în caz de nerestituire, o sumă care corespunde cu valoarea actuală a

proprietății sale, adică, după raportul de expertiză supus Curții, 504312

dolari SUA, sau 410.811 euro. Ea solicită de asemenea suma de 561700 dolari

SUA, corespunzând chiriilor pe care ea le-ar fi perceput între punerea în

posesie a imobilelor pe 8 mai 1995 și 16 ianuarie 2001".

Fondându-se pe

raportul menționat de expertiză, prezentat în fața Curții, Guvernul a evaluat

suma chiriilor care ar fi putut fi percepute de reclamantă între data deciziei

CSJ și martie 2002, la 7.754 dolari SUA sau 6309 euro.

Curtea a considerat

că, în circumstanțele speței, problema daunelor nu se pune. Ținând cont de

încălcările constatate, cea mai bună formă de reparare în această cauză ar fi

constat în "restituirea bunurilor imobiliare în chestiune de către Stat și

o indemnizație pentru prejudiciu moral".

În cauza Buzatu

contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "În

ceea ce privește sumele solicitate pentru nefolosința apartamentului, calculate

în funcție de prețul de locație al acestui bun, Curtea nu ar aloca vreo sumă în

acest scop, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea

apartamentului ca compensare în sensul art. 41 din Convenție și, pe de altă

parte, de faptul că acordarea unei sume în acest scop ar ascunde în speță un

caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei locații fiind în funcție

de mai multe variabile".

Așadar, tribunalul a

menționat corect în prezenta cauză cele două spețe ale Curții Europene a

Drepturilor Omului, acestea fiind relevante în soluționarea cauzei.

În ce privește apelul

formulat de SC Z. SA, Curtea l-a respins având în vedere caracterul subsidiar

al acestuia, scopul acestuia fiind strict legat doar de soluționarea cererii de

chemare în garanție.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs apelanții-reclamanți P.C.M. și P.F., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte.

Instanța de apel a

aplicat greșit prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În raport de temeiul

de drept al acțiunii formulată (repararea unei pagube produsă prin fapta

ilicită), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție

începea să curgă de la data la care s-a cunoscut atât paguba cât și pe cel care

a produs paguba.

Instanța de apel,

fără a nega că aceasta este prevederea legală în raport de care urma să fie

soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC

"Z." - SA, aplică greșit legea, apreciind că recurenții au cunoscut

atât faptul păgubirii, cât și pe cel care răspunde de producerea pagubei, la

momentul la care a fost notificată fosta SC "S." - S.A. să restituie

imobilul.

Instanța de apel nu a

avut în vedere faptul că recurenții, proprietari ai imobilului din str. D.L.

nr. 39, formulaseră acțiunea în revendicarea acestuia pe calea intervenției

într-un proces în care mai multe părți se considerau proprietare ale imobilului.

În cauza ce a format

obiectul dosarului nr. 726/2000 al Tribunalului București, secția V-a civilă,

s-au pretins proprietari ai imobilului, și SC "S." - S.A, precum și

reclamantul care formulase acțiunea care investise instanța (S.M.E.) iar, după

decesul acestuia în timpul procesului, moștenitorii săi (S.M., S.A.A., D.R.A.

și D.R.).

Atât timp cât

procesul în revendicare, care urma să fie soluționat pe baza comparării

titlurilor de proprietate pe care le invocă fiecare parte din proces, nu era

soluționat, nu se poate considera că s-au cunoscut vreuna din cele două

condiții cerute de lege pentru curgerea termenului de prescripție: existența

pagubei și pe cel răspunzător de ea.

Formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001, adoptată în timpul procesului de revendicare a imobilului

din str. D.L. nr. 39, notificarea nr. 1042 din 27 aprilie 2001 constituie un

act de diligență, de conservare a drepturilor, prevăzute de noua lege, având în

vedere că aceasta stabilea un termen limită pentru formularea notificărilor,

care urmau a fi adresate entității deținătoare a imobilului, sub sancțiunea

pierderii posibilității de a mai recupera imobilul considerat ca preluat

abuziv.

Aprecierea că,

efectuând notificarea, s-a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de ea este mai

mult decât greșită, având conotația unei părtiniri de către instanța a părții

adverse.

respinse și pretențiile aferente perioadelor 11 martie 2003 - 6 iunie 2006 și 6

iunie 2006 - la zi, fiind greșit aplicate prevederile Legii nr. 10/2001 la care

se face referire - art. 46 (45).

Imobilul în discuție

a fost preluat fără titlu valabil, intrând în categoria imobilelor preluate

abuziv, prevăzuta la art. 2. lit. h) din lege. Argumentul ca SC "Z."

- S.A. nu a făcut altceva în procesul de revendicare decât să-și apere titlul

de proprietate, întrucât conform Constituției și Convenției Europene a

Drepturilor Omului avea dreptul la un proces echitabil, fiind liber să acceadă

la justiție și să uzeze de toate procedurile deschise de lege este în speță

forțat și menit să înfrângă tocmai dispozițiile legale care reglementează

desfășurarea proceselor civile.

Conform art. 723 C.

proc. civ. "drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și

potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care

folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite

".

Ori, lecturând

hotărârile pronunțate în procesul de revendicare, instanța de apel a avut

posibilitatea să observe și să se convingă de faptul că întreaga apărare a

"S.", succedată de "Z.", s-a bazat doar pe obstrucții,

susțineri false, aprecieri proprii a textelor legale, ceea ce explică punerea

instanțelor în situația de a nu putea soluționa procesul cu celeritate, fiind

necesari pentru pronunțarea unei soluții definitive și irevocabile circa 8 ani

(1999 - 2006).

Mai spune instanța de

apel, în susținerea soluției de respingere a pretențiilor, că "Z."

"a avut" un titlu de proprietate care nu a fost desființat, ci doar

nu i s-a dat eficiență în comparația făcută".

Argument

contradictoriu nu doar din punct de vedere literar, dar și juridic întrucât,

vorbind despre un titlu și spunând ca l-ai avut, înseamnă că nu mai ai acel

titlu, iar dacă nu-l mai ai, nu poți afirma că nu a fost desființat.

Considerarea ca

preferabil a titlului recurenților, în toate cele 3 etape ale procesului de

revendicare a avut în vedere nulitatea titlului de care se prevala fosta

"S.", nulitate absolută decurgând din înstrăinarea de către Statul

Român, prin Ministerul Industriilor, a unei proprietăți care nu-i aparținea și

din emiterea titlului cu nerespectarea prevederilor actului normativ în baza

căruia a fost emis.

Chiar dacă nu s-a

formulat o cerere expresă de constatare a nulității titlului de proprietate

invocat de adversara din proces, nu se poate imputa acest lucru, recurenții

nefiind obligați să-l facă întrucât nulitatea unui act juridic poate fi

invocată oricând, nu doar pe cale de acțiune ci și pe cale de excepție (art. 2

din Decretul nr. 167/1958), iar excepția nulității fiind de ordine publică,

poate fi invocată din oficiu de instanță, lucru pe care aceasta l-a făcut

atunci când a comparat titlurile de proprietate.

Sunt interpretate

greșit de instanța de apel și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Dispoziția că

"persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită

după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire " este

interpretată ilegal.

Este ilogic că atât

timp cât a existat (juridic și faptic) preluarea abuzivă, proprietarul adevărat

nu-și poate exercita prerogativele dreptului său, putând face practic acest

lucru numai după ce, recunoscându-i-se dreptul, a fost repus în acest drept.

Aceasta este

interpretarea corectă a textului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu

acela că deținătorul abuziv al unui bun nu poate fi obligat să-l despăgubească

pe proprietarul bunului pentru paguba pe care i-a cauzat-o.

Intimata pârâtă nu

poate fi considerată a nu avea culpă pentru prejudiciul pe care l-a creat prin

lipsirea de folosința imobilului în discuție.

În speță sunt

îndeplinite toate cerințele legale pentru antrenarea răspunderii materiale

delictuale a SC "Z." - S.A : prejudiciul reprezentat de

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ; fapta ilicită constând în

deținerea abuzivă, fără drept legal a imobilului ; legătura cauzală între faptă

- prejudiciu (pagubă datorită abuzului de drept al părții adverse, abuz ce în

speță a fost concretizat în multiple aspecte : poziția procesuală culpabilă în

tot ciclul procesual de revendicare ; prevalarea de un pretins titlu de

proprietate, a cărui nevalabilitate putea să o cunoască cu minime diligențe;

nepredarea posesiei imobilului nici după pronunțarea în procesul de revendicare

a soluției din apel, refuzând să se conformeze obligației stabilită de instanțe

și continuând să reînnoiască și după această dată contractul de închiriere cu

FOBAC și, în fine, vinovăția care, cel puțin în forma neglijenței, există în

mod evident în speță.

Asemenea instanței de

fond, cea de apel invocă în motivarea soluției pronunțată în mod greșit

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cazurile la care se

referă hotărârile pronunțate în fond și în apel ori nu sunt identice cu

prezenta speță, ori nu țin seama de particularitățile cauzei soluționate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în raport cu prezenta cauză.

În cauză au formulat

întâmpinare intimata chemată în garanție Fundația pentru Ocrotirea Bolnavilor

cu Afecțiuni Cardiovasculare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate

și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței nr. 1652 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, iar cât privește pe intimata-pârâtă SC Z. SA,

aceasta a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului

formulat de reclamanți iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, și

obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Excepția nulității

recursului declarat, urmare a neindicării vreunuia din motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu este incident, întrucât dezvoltarea

motivelor de recurs, conform art. 306 C. proc. civ., permite încadrarea

criticilor formulate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul

nr. 167/1956, art. 998 - 999 C. civ. și art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Analizând decizia

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, a probatorilor administrate în

toate etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte reține cele ce succed.

Reclamanții au

învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții - plata de despăgubiri

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului din București,

str. D.L. nr. 39, sector 2 - întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Acțiunea

reclamanților, având un caracter personal patrimonial și nu real, este supusă

prescripției conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă, potrivit cărora dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege,

respectiv în termenul general de prescripție de 3 ani stipulat de art. 3 alin.

(1) din lege.

Așa cum s-a arătat,

reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.

998 - 999 C. civ. așa încât devin aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul

nr. 167/1958, conform cărora, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Recurenții invocă

drept moment al începerii prescripției 6 iunie 2006, data la care Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 6676, a respins, ca nefondate,

recursurile formulate de SC S. SA și intervenienta Fundația pentru Ocrotirea

Bolnavilor cu Afecțiuni Cardio-Vasculare împotriva Deciziei civile nr. 280 din 16

mai 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, hotărâre prin care Sentința civilă nr.

866 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția civilă și de

contencios administrativ, ce a obligat SC S. SA în prezent SC Z. SA să lase

recurenților intervenienți în acea cauză, în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul din București, str. D.L. nr. 39, sector 1, a devenit

definitivă și executorie.

Astfel, la data

pronunțării Sentinței nr. 866 din 19 noiembrie 2001, recurenții cunoșteau

persoana deținătoare a imobilului revendicat, SC Z. SA, iar la 16 mai 2003,

data pronunțării Deciziei nr. 280, hotărârea era definitivă și putea fi pusă în

executare.

Osebit de aceasta, la

momentul formulării notificării prescrise de Legea nr. 10/2001, 27 aprilie

2001, recurenții au indicat SC Z. SA drept unitate deținătoare a imobilului

preluat abuziv, entitate obligată la restituirea în natură conform conținutului

notificării.

De asemenea, în

cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, recurenții, prin

cererea de intervenție principală alături de afirmarea calității lor de

proprietari neposesori ai imobilului în litigiu, aveau posibilitatea de a

solicita SC Z. SA, indicată drept posesoare neproprietară, contravaloarea

lipsei de folosință.

Drept urmare,

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 11

octombrie 2003 a fost soluționată de ambele instanțe de fond, cu respectarea

dispozițiilor legale mai sus indicate.

- Răspundere civilă

delictuală, invocată de recurenți drept temei al pretențiilor deduse judecății,

presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții și anume existența unui

prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciu precum și existența vinovăției celui care a cauzat

prejudiciul.

Condițiile stabilite

prin doctrină și jurisprudență pentru angajarea răspunderii civile delictuale a

SC Z. SA, nu sunt întrunite în prezenta cauză și anume existența faptei ilicite

și a vinovăției, chiar și sub forma unei culpe levissima.

Intimata, în cadrul

procesului de revendicare, a exhibat un titlu de proprietate reprezentat de

certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2964 din 26

iunie 1996 obținut în temeiul Legii nr. 15/1990 de la o autoritate a statului,

Ministerul Industriilor, titlu ce nu a fost desființat, dar care nu a fost

preferat de instanță în compararea cu titlul de proprietate al reclamanților.

Apărarea dreptului de

proprietate de către SC Z. SA dobândit în temeiul legii, Legea nr. 15/1990,

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și

societăți comerciale nu semnifică și nu poate reprezenta temeiul exercitării

drepturilor procesuale cu rea-credință în sensul art. 723 C. proc. civ., text

ce reține abuzul de drept atât sub aspect subiectiv, când dreptul este

exercitat în scop de șicană, fără justificarea unui interes legitim cât și

obiectiv, când dreptul este deturnat de la finalitatea lui social-economică în

vederea căruia se acordă titularului său protecție legală.

Intimata SC Z. a avut

un titlu de proprietate valabil, ce a fost apreciat de instanță ca mai puțin

bine caracterizat decât cel al recurenților, pe care a înțeles să-l protejeze

în condițiile și în temeiul legii speciale nevalorificată de recurenți.

Referirea instanței

de apel la posibilitatea instituită de art. 46 din Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, se constituie doar într-un argument în favoarea existenței unui

titlu de proprietate în patrimoniul societății comerciale și nu într-o

obligație pe care aceștia ar fi avut-o.

Recurenții, în

susținerea absenței titlului de proprietate al SC Z. SA și deci al culpei sale

în producerea prejudiciului, invocă viciile acestuia.

Critica nu poate fi

primită câtă vreme analiza celor două titluri de proprietate a fost făcută

într-un alt proces, în care, așa cum s-a arătat, s-a considerat că recurenții

au un titlu de proprietate preferabil celorlalte două titluri de proprietate

aflate în coliziune, cel al lui S.M.E. și SC S. SA (SC Z. SA).

Așadar, reținerea

instanței superioare de fond că societatea comercială a deținut legal imobilul

în perioada de referință este în acord cu probatoriile administrate.

Având calitatea de

proprietar al imobilului, SC Z. SA nu datora lipsa de folosință, deoarece în

calitate de proprietar era îndreptățită să folosească bunul și să îi culeagă

fructele civile.

O altă critică

formulată de recurenți se referă la greșita reținere ca fiind incidente în

cauză a două hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume

cauzele Buzatu și Radu împotriva României.

Critica este de

asemenea nefondată, întrucât cele două decizii, expuse pe larg de instanța de

apel, sunt relevante în soluționarea cauzei și nu fac decât să confirme

raționamentul instanței în sensul că în ambele cauze s-a solicitat

contravaloarea folosinței corespunzătoare chiriilor pe care reclamanții, în

calitate de proprietari, le-ar fi încasat pentru bunul preluat abuziv,

solicitări respinse de Curte cu argumentele deja redate de instanța de apel.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, reținând că legea a fost corect interpretată și aplicată în

cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C.M. și P.F. împotriva Deciziei

nr. 264/A din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 aprilie 2010.