ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2010

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea formulată la 5 octombrie 2006, reclamanții P.T.M. și P.F. au chemat în judecată pe SC Z. S.A solicitând să fie obligată pârâta la plata, cu titlu de despăgubiri a unei sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. D.L. nr. 39, sectorul 2, sumă apreciată provizoriu la cuantumul de 544.143 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii s-a arătat că reclamanții sunt proprietarii imobilului în București, str. D.L. nr. 39, sectorul 2, acesta fiind preluat de autoritățile comuniste.

În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare la 27 aprilie 2001 pentru restituirea în natură a imobilului, către S. SA, devenită ulterior Z. SA Prin Sentința civilă nr. 866 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, s-a admis cererea reclamanților, obligând SC S. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. D.L.

nr. 39, sectorul 2. Dispozițiile sentinței au fost menținute de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 280 din 16 mai 2003 și de Înalta Curte de Justiție și Casație prin Decizia civilă nr. 6676 din 6 iunie 2006. În perioada în care pârâta a deținut ilegal imobilul, aceasta l-a închiriat Fundației pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC), dovadă fiind contractul de închiriere nr. 1670 din 13 aprilie 1992. Pârâta SC Z. S.A a formulat și cerere de chemare în garanție a Fundației pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC) solicitând, ca în situația în care se va admite acțiunea față de SC Z. S.A, chemată în garanție, să fie obligată la rândul său față de SC Z. S.A, la plata sumei de 544.143 RON ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a imobilului din București, str. D.L.

nr. 39, sectorul 2. În motivarea cererii s-a arătat că imobilul a fost folosit de către Fundația pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC), această fundație investind sume mari cu reamenajarea, o eventuală despăgubire urmând a fi suportată de fundație, deoarece are calitatea de locatar. Fundația pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC) a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea SC Z. S.A la plata sumei de 359.490 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate imobilului din București, str. D.L. nr. 39, sectorul 2 și 500.000 RON reprezentând daune morale și cheltuieli de judecată. În motivarea acestei cereri s-a arătat că în baza contractului de închiriere a preluat imobilul, dată la care acesta era impropriu atât pentru a fi folosit ca locuință cât și pentru desfășurarea unei alte activități.

SC Z. S.A nu i-a adus la cunoștință că nu posedă un titlu valabil, iar Fundația pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare (FOBAC) a efectuat o serie de îmbunătățiri și reparații, făcându-l apt pentru desfășurarea unei activități medicale. Tribunalul București, secția a IV-a Civilă, prin Sentința civilă nr. 1652 din 21 decembrie 2007, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 octombrie 2001 - 11 octombrie 2004, a respins acțiunea privind aceste pretenții ca fiind prescrisă, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către SC Z. S.A. a sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 264 A din 27 aprilie 2009, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți P.C.M. și P.F. împotriva Sentinței civile nr. 1652 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pentru considerentele ce urmează. Art. 7 din Decretul nr. 167/1958 instituie regula generală în materie de prescripție extinctivă, în timp ce art. 8 din același act normativ constituie regula specială care se aplică materiei răspunderii civile delictuale. În cauză, temeiul de drept al pretențiilor ce decurg din lipsa de folosință a imobilului îl reprezintă dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., începutul prescripției fiind momentul cunoașterii pagubei și pe cel ce răspunde ea, ori al datei la care trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente.

Data de 6 iunie 2006 când s-a pronunțat Decizia civilă nr. 6676 de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu poate fi considerat moment al începerii termenului de prescripție. În raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și de obiectul cauzei, momentul cunoașterii pagubei dar și pe cel răspunzător pentru crearea sa este momentul formulării notificării - 27 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin notificarea înregistrată sub nr. 1042 din 27 aprilie 2001, reclamanții au solicitat obligarea SC S. SA la restituirea în natură a imobilului, premisa Legii nr. 10/2001 fiind cea prevăzută în art. 1 al legii, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi. Art. 22 alin. (1) din același act normativ, prevede că persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Astfel, la momentul formulării notificării reclamanții aveau cunoștință de faptul că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, precum și unitatea deținătoare SC S. SA, devenită ulterior SC Z. SA. Întrucât se solicită angajarea răspunderii civile delictuale, datorate lipsei de folosință a unui imobil care nu se mai afla nici în patrimoniul și nici în posesia reclamanților, care se pretindeau adevărații proprietari ai acestuia, iar faptul că între părți s-a purtat un proces de revendicare, în care ambele părți au exhibat titluri de proprietate, nu se poate considera că reclamanții nu au cunoscut persoana care s-a folosit de imobil. Acțiunea în revendicare presupune ca premisă tocmai faptul că reclamantul este proprietar neposesor, în timp ce pârâtul este considerat posesor neproprietar.

În toate situațiile pârâtul este cel care deține posesia și se folosește ca un proprietar de bunul revendicat. Din această perspectivă, odată cu formularea cererii de intervenție în interes propriu, reclamanții au avut posibilitatea solicitării și a contravalorii lipsei de folosință, cu atât mai mult cu cât, deși au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, revenindu-se la aceasta în data de 27 iulie 2001, SC S. SA nu a răspuns. În condițiile în care SC Z. SA s-ar fi apărat de maniera că nu ea este deținătoarea bunului, ci altă societate, s-ar fi putut susține pertinent că reclamanții nu au avut cum să cunoască persoana responsabilă de producerea prejudiciului, decât atunci când prin hotărâre judecătorească irevocabilă, instanța ar fi statuat că SC Z. SA și nu altă persoană ar fi deținut bunul și s-ar fi bucurat de folosința imobilului.

Astfel, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 11 octombrie 2003 a fost corect soluționată de instanța de fond. Nici cea de-a doua critică vizând respingerea pe fond a acțiunii pentru perioada 11 martie 2003 - 6 iunie 2006 și cea referitoare la neacoradarea folosinței de la 6 iunie 2006 la zi nu poate fi primită. SC Z. SA a avut un titlu de proprietate, titlu care nu a fost desființat, dar căruia nu i s-a dat eficiență în comparație cu titlul reclamanților, care a fost considerat mai bine caracterizat. Argumentele apelanților potrivit cărora titlul intimatei - pârâte a avut o serie de vicii, nu au fost primite întrucât acestea au fost deja sancționate prin hotărârile pronunțate în acțiunea în revendicare, ducând la pierderea posesiei de către intimată și nu fac obiectul analizei prezentei cauzei.

De remarcat este și faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M. 03 nr. 2964 a fost emis de către Ministerul Industriilor la 26 iunie 1996, anterior Legii nr. 10/2001, și că, deși această lege prevedea posibilitatea anulării titlului de proprietate în condițiile art. 46 (45), reclamanții nu au formulat o acțiune în anularea acestui titlu. Ca atare, până la pronunțarea soluției irevocabile de către Înalta Curte de Justiție și Casație, intimata-pârâtă a avut un titlu valabil, pe care a înțeles să și-l apere. Pe de altă parte, Curtea a reținut și faptul că după pronunțarea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, hotărârea a devenit definitivă și executorie, putând fi pusă în executare imediat.

Deși cauza s-a întemeiat pe dreptul comun (art. 998 - 999 C. civ.) nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul făcea parte din cele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsură considerată abuzivă de către lege. De asemenea, o soluție contrară celor reținute anterior ar fi însemnat crearea unui regim juridic mai favorabil creditorului unei obligații susceptibile de executare silită, care stă în pasivitate decât aceluia care pune de îndată în executare hotărârea judecătorească, solicitând în schimb contravaloarea lipsei de folosință. Nici ultimul motiv de apel nu a fost primit de Curte. Ca și în cele două cauze, Radu contra României și Buzatu contra României și în situația reclamanților imobilul în litigiu a fost restituit prin hotărâre judecătorească, având loc o reparație în natură a prejudiciului suferit ca urmare a trecerii abuzive a imobilului în patrimoniul statului.

În schimb, în ambele cauze s-a solicitat contravaloarea folosinței, corespunzând chiriilor pe care reclamanții în calitate de proprietari le-ar fi încasat, solicitări respinse de Curte ca nefondate. În cauza Radu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că "Cu titlu principal, reclamanta solicită restituirea bunurilor litigioase. Ea dorește să primească, în caz de nerestituire, o sumă care corespunde cu valoarea actuală a proprietății sale, adică, după raportul de expertiză supus Curții, 504312 dolari SUA, sau 410.811 euro. Ea solicită de asemenea suma de 561700 dolari SUA, corespunzând chiriilor pe care ea le-ar fi perceput între punerea în posesie a imobilelor pe 8 mai 1995 și 16 ianuarie 2001". Fondându-se pe raportul menționat de expertiză, prezentat în fața Curții, Guvernul a evaluat suma chiriilor care ar fi putut fi percepute de reclamantă între data deciziei CSJ și martie 2002, la 7.754 dolari SUA sau 6309 euro.

Curtea a considerat că, în circumstanțele speței, problema daunelor nu se pune.

Ținând cont de încălcările constatate, cea mai bună formă de reparare în această cauză ar fi constat în "restituirea bunurilor imobiliare în chestiune de către Stat și o indemnizație pentru prejudiciu moral". În cauza Buzatu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "În ceea ce privește sumele solicitate pentru nefolosința apartamentului, calculate în funcție de prețul de locație al acestui bun, Curtea nu ar aloca vreo sumă în acest scop, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea apartamentului ca compensare în sensul art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume în acest scop ar ascunde în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei locații fiind în funcție de mai multe variabile". Așadar, tribunalul a menționat corect în prezenta cauză cele două spețe ale Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind relevante în soluționarea cauzei.

În ce privește apelul formulat de SC Z. SA, Curtea l-a respins având în vedere caracterul subsidiar al acestuia, scopul acestuia fiind strict legat doar de soluționarea cererii de chemare în garanție. Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanții-reclamanți P.C.M. și P.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte. Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În raport de temeiul de drept al acțiunii formulată (repararea unei pagube produsă prin fapta ilicită), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție începea să curgă de la data la care s-a cunoscut atât paguba cât și pe cel care a produs paguba.

Instanța de apel, fără a nega că aceasta este prevederea legală în raport de care urma să fie soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC "Z." - SA, aplică greșit legea, apreciind că recurenții au cunoscut atât faptul păgubirii, cât și pe cel care răspunde de producerea pagubei, la momentul la care a fost notificată fosta SC "S." - S.A. să restituie imobilul. Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că recurenții, proprietari ai imobilului din str. D.L. nr. 39, formulaseră acțiunea în revendicarea acestuia pe calea intervenției într-un proces în care mai multe părți se considerau proprietare ale imobilului. În cauza ce a format obiectul dosarului nr. 726/2000 al Tribunalului București, secția V-a civilă, s-au pretins proprietari ai imobilului, și SC "S." - S.A, precum și reclamantul care formulase acțiunea care investise instanța (S.M.E.) iar, după decesul acestuia în timpul procesului, moștenitorii săi (S.M., S.A.A., D.R.A.

și D.R.). Atât timp cât procesul în revendicare, care urma să fie soluționat pe baza comparării titlurilor de proprietate pe care le invocă fiecare parte din proces, nu era soluționat, nu se poate considera că s-au cunoscut vreuna din cele două condiții cerute de lege pentru curgerea termenului de prescripție: existența pagubei și pe cel răspunzător de ea. Formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, adoptată în timpul procesului de revendicare a imobilului din str. D.L. nr. 39, notificarea nr. 1042 din 27 aprilie 2001 constituie un act de diligență, de conservare a drepturilor, prevăzute de noua lege, având în vedere că aceasta stabilea un termen limită pentru formularea notificărilor, care urmau a fi adresate entității deținătoare a imobilului, sub sancțiunea pierderii posibilității de a mai recupera imobilul considerat ca preluat abuziv.

Aprecierea că, efectuând notificarea, s-a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de ea este mai mult decât greșită, având conotația unei părtiniri de către instanța a părții adverse. 2. Nelegal sunt respinse și pretențiile aferente perioadelor 11 martie 2003 - 6 iunie 2006 și 6 iunie 2006 - la zi, fiind greșit aplicate prevederile Legii nr. 10/2001 la care se face referire - art. 46 (45). Imobilul în discuție a fost preluat fără titlu valabil, intrând în categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzuta la art. 2. lit. h) din lege. Argumentul ca SC "Z." - S.A. nu a făcut altceva în procesul de revendicare decât să-și apere titlul de proprietate, întrucât conform Constituției și Convenției Europene a Drepturilor Omului avea dreptul la un proces echitabil, fiind liber să acceadă la justiție și să uzeze de toate procedurile deschise de lege este în speță forțat și menit să înfrângă tocmai dispozițiile legale care reglementează desfășurarea proceselor civile.

Conform art. 723 C. proc. civ. "drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite ". Ori, lecturând hotărârile pronunțate în procesul de revendicare, instanța de apel a avut posibilitatea să observe și să se convingă de faptul că întreaga apărare a "S.", succedată de "Z.", s-a bazat doar pe obstrucții, susțineri false, aprecieri proprii a textelor legale, ceea ce explică punerea instanțelor în situația de a nu putea soluționa procesul cu celeritate, fiind necesari pentru pronunțarea unei soluții definitive și irevocabile circa 8 ani (1999 - 2006). Mai spune instanța de apel, în susținerea soluției de respingere a pretențiilor, că "Z." "a avut" un titlu de proprietate care nu a fost desființat, ci doar nu i s-a dat eficiență în comparația făcută". Argument contradictoriu nu doar din punct de vedere literar, dar și juridic întrucât, vorbind despre un titlu și spunând ca l-ai avut, înseamnă că nu mai ai acel titlu, iar dacă nu-l mai ai, nu poți afirma că nu a fost desființat.

Considerarea ca preferabil a titlului recurenților, în toate cele 3 etape ale procesului de revendicare a avut în vedere nulitatea titlului de care se prevala fosta "S.", nulitate absolută decurgând din înstrăinarea de către Statul Român, prin Ministerul Industriilor, a unei proprietăți care nu-i aparținea și din emiterea titlului cu nerespectarea prevederilor actului normativ în baza căruia a fost emis. Chiar dacă nu s-a formulat o cerere expresă de constatare a nulității titlului de proprietate invocat de adversara din proces, nu se poate imputa acest lucru, recurenții nefiind obligați să-l facă întrucât nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, nu doar pe cale de acțiune ci și pe cale de excepție (art. 2 din Decretul nr. 167/1958), iar excepția nulității fiind de ordine publică, poate fi invocată din oficiu de instanță, lucru pe care aceasta l-a făcut atunci când a comparat titlurile de proprietate.

Sunt interpretate greșit de instanța de apel și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Dispoziția că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire " este interpretată ilegal. Este ilogic că atât timp cât a existat (juridic și faptic) preluarea abuzivă, proprietarul adevărat nu-și poate exercita prerogativele dreptului său, putând face practic acest lucru numai după ce, recunoscându-i-se dreptul, a fost repus în acest drept. Aceasta este interpretarea corectă a textului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu acela că deținătorul abuziv al unui bun nu poate fi obligat să-l despăgubească pe proprietarul bunului pentru paguba pe care i-a cauzat-o.

Intimata pârâtă nu poate fi considerată a nu avea culpă pentru prejudiciul pe care l-a creat prin lipsirea de folosința imobilului în discuție.

În speță sunt îndeplinite toate cerințele legale pentru antrenarea răspunderii materiale delictuale a SC "Z." - S.A : prejudiciul reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ; fapta ilicită constând în deținerea abuzivă, fără drept legal a imobilului ; legătura cauzală între faptă - prejudiciu (pagubă datorită abuzului de drept al părții adverse, abuz ce în speță a fost concretizat în multiple aspecte : poziția procesuală culpabilă în tot ciclul procesual de revendicare ; prevalarea de un pretins titlu de proprietate, a cărui nevalabilitate putea să o cunoască cu minime diligențe; nepredarea posesiei imobilului nici după pronunțarea în procesul de revendicare a soluției din apel, refuzând să se conformeze obligației stabilită de instanțe și continuând să reînnoiască și după această dată contractul de închiriere cu FOBAC și, în fine, vinovăția care, cel puțin în forma neglijenței, există în mod evident în speță.

Asemenea instanței de fond, cea de apel invocă în motivarea soluției pronunțată în mod greșit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Cazurile la care se referă hotărârile pronunțate în fond și în apel ori nu sunt identice cu prezenta speță, ori nu țin seama de particularitățile cauzei soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în raport cu prezenta cauză. În cauză au formulat întâmpinare intimata chemată în garanție Fundația pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardiovasculare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței nr. 1652 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, iar cât privește pe intimata-pârâtă SC Z. SA, aceasta a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului formulat de reclamanți iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Excepția nulității recursului declarat, urmare a neindicării vreunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu este incident, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs, conform art. 306 C. proc. civ., permite încadrarea criticilor formulate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1956, art. 998 - 999 C. civ. și art. 46 din Legea nr. 10/2001. Analizând decizia prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, a probatorilor administrate în toate etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține cele ce succed. Reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții - plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului din București, str. D.L.

nr. 39, sector 2 - întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală. Acțiunea reclamanților, având un caracter personal patrimonial și nu real, este supusă prescripției conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termenul general de prescripție de 3 ani stipulat de art. 3 alin. (1) din lege. Așa cum s-a arătat, reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. așa încât devin aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Recurenții invocă drept moment al începerii prescripției 6 iunie 2006, data la care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 6676, a respins, ca nefondate, recursurile formulate de SC S. SA și intervenienta Fundația pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecțiuni Cardio-Vasculare împotriva Deciziei civile nr. 280 din 16 mai 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, hotărâre prin care Sentința civilă nr. 866 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția civilă și de contencios administrativ, ce a obligat SC S. SA în prezent SC Z. SA să lase recurenților intervenienți în acea cauză, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. D.L.

nr. 39, sector 1, a devenit definitivă și executorie. Astfel, la data pronunțării Sentinței nr. 866 din 19 noiembrie 2001, recurenții cunoșteau persoana deținătoare a imobilului revendicat, SC Z. SA, iar la 16 mai 2003, data pronunțării Deciziei nr. 280, hotărârea era definitivă și putea fi pusă în executare. Osebit de aceasta, la momentul formulării notificării prescrise de Legea nr. 10/2001, 27 aprilie 2001, recurenții au indicat SC Z. SA drept unitate deținătoare a imobilului preluat abuziv, entitate obligată la restituirea în natură conform conținutului notificării. De asemenea, în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, recurenții, prin cererea de intervenție principală alături de afirmarea calității lor de proprietari neposesori ai imobilului în litigiu, aveau posibilitatea de a solicita SC Z. SA, indicată drept posesoare neproprietară, contravaloarea lipsei de folosință.

Drept urmare, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 11 octombrie 2003 a fost soluționată de ambele instanțe de fond, cu respectarea dispozițiilor legale mai sus indicate. - Răspundere civilă delictuală, invocată de recurenți drept temei al pretențiilor deduse judecății, presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții și anume existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu precum și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Condițiile stabilite prin doctrină și jurisprudență pentru angajarea răspunderii civile delictuale a SC Z. SA, nu sunt întrunite în prezenta cauză și anume existența faptei ilicite și a vinovăției, chiar și sub forma unei culpe levissima.

Intimata, în cadrul procesului de revendicare, a exhibat un titlu de proprietate reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2964 din 26 iunie 1996 obținut în temeiul Legii nr. 15/1990 de la o autoritate a statului, Ministerul Industriilor, titlu ce nu a fost desființat, dar care nu a fost preferat de instanță în compararea cu titlul de proprietate al reclamanților. Apărarea dreptului de proprietate de către SC Z. SA dobândit în temeiul legii, Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale nu semnifică și nu poate reprezenta temeiul exercitării drepturilor procesuale cu rea-credință în sensul art. 723 C. proc.

civ., text ce reține abuzul de drept atât sub aspect subiectiv, când dreptul este exercitat în scop de șicană, fără justificarea unui interes legitim cât și obiectiv, când dreptul este deturnat de la finalitatea lui social-economică în vederea căruia se acordă titularului său protecție legală. Intimata SC Z. a avut un titlu de proprietate valabil, ce a fost apreciat de instanță ca mai puțin bine caracterizat decât cel al recurenților, pe care a înțeles să-l protejeze în condițiile și în temeiul legii speciale nevalorificată de recurenți. Referirea instanței de apel la posibilitatea instituită de art. 46 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se constituie doar într-un argument în favoarea existenței unui titlu de proprietate în patrimoniul societății comerciale și nu într-o obligație pe care aceștia ar fi avut-o.

Recurenții, în susținerea absenței titlului de proprietate al SC Z. SA și deci al culpei sale în producerea prejudiciului, invocă viciile acestuia. Critica nu poate fi primită câtă vreme analiza celor două titluri de proprietate a fost făcută într-un alt proces, în care, așa cum s-a arătat, s-a considerat că recurenții au un titlu de proprietate preferabil celorlalte două titluri de proprietate aflate în coliziune, cel al lui S.M.E. și SC S. SA (SC Z. SA). Așadar, reținerea instanței superioare de fond că societatea comercială a deținut legal imobilul în perioada de referință este în acord cu probatoriile administrate. Având calitatea de proprietar al imobilului, SC Z. SA nu datora lipsa de folosință, deoarece în calitate de proprietar era îndreptățită să folosească bunul și să îi culeagă fructele civile.

O altă critică formulată de recurenți se referă la greșita reținere ca fiind incidente în cauză a două hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume cauzele Buzatu și Radu împotriva României. Critica este de asemenea nefondată, întrucât cele două decizii, expuse pe larg de instanța de apel, sunt relevante în soluționarea cauzei și nu fac decât să confirme raționamentul instanței în sensul că în ambele cauze s-a solicitat contravaloarea folosinței corespunzătoare chiriilor pe care reclamanții, în calitate de proprietari, le-ar fi încasat pentru bunul preluat abuziv, solicitări respinse de Curte cu argumentele deja redate de instanța de apel. Înalta Curte, pentru cele ce preced, reținând că legea a fost corect interpretată și aplicată în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C.M. și P.F. împotriva Deciziei nr. 264/A din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.